Luxul cizmei şi luxul culturii

Apariţia poetului în stat este un lux.

Nichita Stănescu

Într-una dintre Omiliile la Matei, Sf. Ioan Gură de Aur perorează cu mult patetism împotriva celor care îşi împodobesc încălţările cu fir auriu. Pentru vremurile noastre poate părea un pic surprinzător, însă încălţările scumpe reprezintă esenţa a tot ce este mai anticreştin, mai smintit şi mai rău, în următorul sens: încălţările sunt menite să apere piciorul, ele se află în slujba trupului pe care ni l-a dat Dumnezeu. 

Dacă faci încălţări scumpe, inversezi valorile, ajungi să pui mai mult preţ pe cizmă decât pe picior, ceea ce pentru sfânt este exact ca şi cum L-ai târgui pe Creator pe bani. Mai mult, exemplul contagios pe care îl dai tinerilor, societăţii în general, sminteşte.

Recunosc că, din punctul meu de vedere, raţionamentul este fără cusur şi indignarea sfântului îndreptăţită. Dar rămâne întrebarea ce anume determină acest fel de comportament. De ce s-ar gândi cineva să-şi împodobească cizmele? 

Răspunsul îl intuiesc în noţiunea de lux. Definiţia acestuia cuprinde două aspecte importante. Unul se referă la traiul somptuos, extravagant, iar celălalt la obiecte inutile. 

Bogatul a dorit întotdeauna să arate că este superior şi, dat fiind că în ierarhia valorilor umane nu este superior, singura metodă pe care a găsit-o (vă amintiţi încercările disperate şi eşuate ale lui Gog, personajul lui Papini, de a investi în spirit?) este să-şi exhibe lipsa nevoilor. Astfel, el împodobeşte şi concepe lucrurile cele mai inutile şi futile, cu care îl jigneşte pe sărac şi-l enervează pe înţelept.

Spiritul a căpătat în lume şi el un caracter de lux prin aceea că timpul şi inspiraţia lui Michelangelo se puteau obţine numai cu foarte mulţi bani. 

S-a ajuns, în opoziţie cu lupta pentru subzistenţă dintre secolele trecute, să fie considerată un lux cultura în ansamblul ei. Şi a rămas aşa. Important este însă de a face deosebirea dintre cultura ca posesie de opere de artă şi cultura ca asimilare, înţelegere, altfel spus, dintre cultura ca obiect de lux şi cultura ca suflet bogat.

Aşa se câştigă

Un oarecare Sylvester Stallone

Era pe vremea când apăruse în câteva roluri minore şi dorea să devină actor de film... un oarecare Sylvester Gardenzio Stallone care locuia în New York cu soţia şi câinele.

Deşi erau atât de săraci încât, la un moment dat, rămăseseră fără bani de mâncare şi li se tăiase curentul electric pentru neplată, tipul n-a avut niciun chef să-şi ia o slujbă cumsecade, preferând în schimb să suporte toată ziua refuzurile impresarilor la ale căror uşi a bătut de peste 1000 de ori.

În NY nici nu sunt 1000 de impresari artistici. Asta înseamnă că a trebuit să fie refuzat de toţi, în mai multe rânduri!!! Zicea că dacă îşi ia o slujbă, atunci va ajunge să se mulţumească aşa şi o să se plafoneze etc.

E greu de-nţeles cât de nesimţit să fii ca să preferi să vinzi bijuteriile soţiei pentru mâncare, în loc să-ţi iei o slujbă, în condiţiile în care ţi s-a spus de 1000 de ori, la propriu, că actor nu vei ajunge, pentru că arăţi ca un prost, vorbeşti ca un prost, că eşti strâmb (săracul, a fost tras cu forcepsul la naştere într-un mod care l-a mutilat)?

Şi soţia l-a părăsit, normal. El a suferit, normal, dar a rămas cu câinele, credinciosul Butkus, care i-a fost un adevărat frate, care l-a iubit fără condiţii şi fără pretenţii, care l-a înţeles şi cu care a suportat mizeria şi foamea împreună, până în ziua în care l-a vândut şi pe el, pe stradă pur şi simplu, contra sumei de 25 de dolari.

Revelația

Şase săptămâni mai târziu, tipul ăsta strâmb, prost şi nesimţit avea să-şi cumpere câinele înapoi cu 15000 de dolari şi nişte privilegii. Ce s-a întâmplat în acest timp? Unde s-a retras cea mai umflată cocoaşă de refuzuri pe care a dus-o vreodată cineva în cârcă?

Aflat în halul cel mai de jos, acest oarecare Sylvester Stallone din New York a găsit de cuviinţă să urmărească un meci de box, ce-i drept un meci important, care i-a dat ideea unui film.

S-a apucat să scrie şi a scris 24 de ore la rând şi această zi în care a pus un scenariu pe hârtie avea să-i transforme viaţa.

Ești tâmpit? Nu, sunt Rocky!

Pentru scenariul cu pricina a primit o ofertă de 125.000 de dolari. Casa de producţie dorea să facă filmul cu Ryan O'Neal (tipul din Love Story) în rolul principal. Stallone a refuzat, pe motiv că vinde scenariul cu condiţia să joace chiar el în film.

I s-au oferit 250.000 şi apoi chiar 325.000 (trei sute douăzeci şi cinci de mii) de dolari, doar pentru scenariu, şi a refuzat. L-au întrebat: "Eşti tâmpit?" A răspuns: "Nu, sunt Rocky!"

A primit numai 35 de mii de dolari pentru scenariu, dar a primit în cele din urmă şi rolul şi, cum era normal, un procent din încasări, ceea ce s-a dovedit rentabil, de vreme ce filmul a încasat mai multe sute de milioane de dolari...

Filmul a luat 3 premii Oscar şi încă alte 15 premii de prestigiu şi 19 nominalizări, iar Sylvester Stallone, în vârstă de 30 de ani, a devenit al treilea om din istoria Academiei Americane de Film, după Charles Chaplin şi Orson Welles, nominalizat în acelaşi timp la categoriile pentru cel mai bun actor în rol principal şi cel mai bun scenarist.

Fericirea se decide duminică seara

Deşi a făcut carieră într-un domeniu eminent din punct de vedere intelectual, niciodată nu i-a plăcut şcoala! De fapt, i-a displăcut atât de mult, încât serile de duminică, atunci când noua săptămână devine ameninţătoare şi inevitabilă, erau pentru el un adevărat coşmar.

Obişnuit de mic copil să muncească şi să-şi câştige proprii bani, ba spălând maşni, ba aranjând grădini sau peluze, ba făcând tot soiul de comisioane, a înţeles din primii ani de şcoală importanţa muncii şi efortului pentru a obţine în viaţă ceva de preţ, dar nu a putut înţelege cu niciun chip importanţa chimiei şi fizicii.

A părăsit şcoala la 16 ani.

În 2010, săptămânalul The Statesman l-a desemnat între primii 50 dintre cei mai influenţi oameni din lume. Într-adevăr, spectacolele inventate de el sunt urmărite în mai multe ţări decât poate ţine minte o persoană normală. Se ocupă de muzică. Are mai multe case decât el însuşi poate ţine minte, dintre care cea din Beverly Hills valorează peste 22 de milioane de dolari.

Acest lucru nu e de mirare, el fiind unul dintre magnaţii din show-bizz, cu o avere estimată la peste 200 de milioane de lire (toate sterline) şi unul dintre puţinii bogaţi care au ştiut să-şi crească activele în perioada crizei financiare. Este un om realizat prin propriile forţe, o celebritate mondială, bărbat încă tânăr, puternic, arătos, filantrop, iubitor de copii şi de animale, necăsătorit, un om al cărui succes s-a decis într-o seară de duminică.

Kant şi formele minţii

Câteodată cred că e bine să ne luăm câteva minute de răgaz pentru a instila puţină filozofie în graba cu care trăim. Hai să ne ţinem conştiinţa în formă, să ştergem praful de pe ideile vechi şi să povestim niţeluş despre cel care a încercat să împace filozofia lui Leibniz cu cea a lui Hume, adică raţionalismul cu empirismul. Din această încercare a ieşit un idealism care a schimbat pentru totdeauna felul oamenilor de a înţelege lumea.

În minte și în afara ei

Hume spunea că există două feluri de adevăruri: sintetice a posteriori şi analitice a priori. Sintetic este adevărul care aduce în minte ceva nou. După Hume, ceva nou nu poate apărea în minte decât din afara ei, adică din experienţă. Adevărul sintetic este deci a posteriori, ceea ce înseamnă că vine ca urmare a actului cunoaşterii. Analitic e adevărul care nu se referă decât la concepte. De aceea, el nu poate aduce niciodată ceva nou, pentru că atunci când analizăm un concept se cheamă că îl avem deja în minte, definit. Nuanţele pe care le distingem erau din capul locului în locul capului, ca să fac aşa un spirit. Adevărurile analitice nu pot fi decât a priori.

Lui Kant i-a plăcut ideea unor adevăruri sintetice a priori şi chiar s-a străduit să demonstreze că ele sunt posibile.

Totul pleacă de la faptul că nu mintea noastră trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele trebuie să se conformeze regulilor minţii pentru a fi transformate în idei. Tot ce are de făcut filozoful este să studieze aceste reguli ale minţii, pentru a afla în ce măsură ele permit cunoaşterea. Aceasta este întrebarea de căpătâi a epistemologiei.

Regulile minţii omeneşti sunt un soi de şabloane pe care noi le aplicăm lumii. E ca şi cum raţiunea ar fi un instrument, ca şi simţurile. Kant cercetează instrumentul, ca să vadă ce poate el măsura. Este ca şi cum, vrăjit de tainele alchimistului, s-ar strecura în laboratorul acestuia, încercând să-şi dea seama de limitele ştiinţei sale după structura instrumentelor pe care le deţine.

Lumea ca reflecție în simțuri și intelect

Kant e de acord cu empiriştii în privinţa deosebirii dintre lucrurile în sine şi lucrurile aşa cum ne apar nouă (fenomene). E clar că instrumentul de cunoaştere nu poate lucra decât asupra fenomenelor. Lucrurile în sine sunt incognoscibile! Nu avem „organ” pentru ele.

Principiul cel important este deci că fenomenele se ordonează după felul în care e construit instrumentul cunoaşterii: la Kant, lumea se structurează în funcţie de spaţiu, timp şi categorii. Iată cum şi de ce.