Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere
Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.
Un oraș din Anglia
se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea,
pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat
conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga
noastră țară.
În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii
posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință,
avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii,
avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt
producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără
adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără
valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai
adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este
suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din
studiul „În contra direcției de astăzi
în cultura română”)
Astăzi, țăranii
nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se
transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită
deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici
cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează
banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să
scriem proiecte.
Scrierea de
proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri,
acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă
și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al
rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației,
culturii și așa mai departe.
Proiectul înseamnă,
în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea
inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de
mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi
nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem
încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!
Unui străin care
s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am
putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem
sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de
viitor.
Nu avem idei! De
fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu
interesează pe nimeni.
Mirarea
străinului a fost imaginată și de Horia-Roman
Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în
societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a
ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat,
argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile
sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii
au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre
idei & blocaje”, Humanitas, 2007)
Avem nevoie de o piață a ideilor
Tema revine periodic. În cartea sa, care urmează să fie reeditată sub titlul: „De ce nu avem o piață a ideilor”, Patapievici arată că, la noi, începând din secolul al XIX-lea, cultura a fost concepută și percepută sub aspectul de cultură generală. Cu alte cuvinte, a fi cult a însemnat la noi să fi citit literatura și istoria de manual. De altfel, se observă că, la noi, unde literatura și istoria se discută și se dezbat, aceste domenii se prezintă bine, la fel ca și religia. Acestea sunt domenii în care, chiar și față de țări dezvoltate, ne putem propune performanța și asuma competiția.
Pornind de aici,
de la trunchiul gros al culturii generale, ar fi fost firesc să se constituie
și ramuri puternice ale culturii specializate: filozofie, științe, matematici.
În aceste domenii, România nu a dus deloc lipsă de creiere mari, însă ideile lor nu
au fost introduse în spațiul dezbaterii. În gazetele noastre, la radio, la
televiziune, în orice fel de agoră românească, cultura specializată nu s-a
regăsit. Nu mi-ar ajunge spațiul acestui text dacă ar fi să enumăr piscurile culturii realiste românești despre care am auzit cu toții, dar despre ideile cărora nu știm nimic.
Cărți de
popularizare a științei la noi nu s-au scris. Și Einstein, ca să dăm un exemplu
la repezeală, a fost atras către știință tocmai prin astfel de lucrări.
Urmărim, prin Internet, dezbaterile, conferințele publice, discuțiile televizate, interviurile cu personalități din lumea ștințelor, artelor, filozofiei sau tehnologiei pe care le organizează americanii, englezii, francezii și alții. Prindem, uneori, traduceri românești ale unor lucrări actuale, de cele mai multe ori însă acestea doar completează lecturile în limbi străine și în format electronic. Și observ, într-adevăr, că majoritatea celor interesați de ramuri specializate ale culturii, nu reprezintă o comunitate, nu dispune de agore și forumuri, ci este alcătuită din indivizi izolați și tăcuți, care ori se risipesc aici, ori pleacă în străinătate.
Avem nevoie de adevăr în spiritul public
Se știe că fiecare dintre cele două emisfere cerebrale are un set de funcții distinct. În vreme ce una se ocupă cu numere și cuvinte, bunăoară, celeilalte îi revin, spre procesare, imaginile și sunetele. Dacă am folosi această analogie, am putea spune că avem, în România, o cultură publică fără o serioasă parte din creier. Suntem cvasidecerebrați. De exemplu, toată matematica românescă se află ascunsă în capetele câtorva inși cu care nu vorbește nimeni. Vedem cu toții că olimpicii noștri la matematică sunt niște ciudățenii în spațiul educației românești.
Patapievici
remarcă dihotomia la nivelul expresiei culturale: „După cum limbajul articulat
separă gândirea de sentiment, limbajul argumentativ este principalul instrument
de discriminare între gândirea «participativă» a culturii generale (pentru care
totul cade sub categoria binelui şi a frumosului) şi gândirea «critic-disociativă»
a culturii ideilor (pentru care există numai adevăr şi fals). Or, a
căuta să distingi între adevăr şi fals înseamnă a separa inteligenţa de
sentiment şi argumentul de retorică.”
De altfel, adevărul este singurul imperativ și la Maiorescu (citez
din același text celebru, „În contra
direcției de astăzi în cultura română”, 1868): „...atâtea alte foi
literare si politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de
stricăcioase prin forma și cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă
stricată și se inspiră de ideile si de simțămintele ce caracterizează marea
majoritate a «inteligențelor și anteluptătorilor» români. Viciul radical în
ele, și, prin urmare, în toată direcția de astăzi a culturii noastre, este
neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în
aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică,
neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”
Astăzi, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o
reinventare a acestui spirit public. Avem nevoie de dezbatere de idei, nu de
persoane. Avem nevoie de teorii și de informații
de calitate din toate zonele cunoașterii. Avem nevoie de proiecte. De management. De idei.
