Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar totuși vise.

Telefonul gay

Am trecut de curând printr-o experiență traumatizantă, cum numai epoca noastră sensibilă și hipersemnificativă ți-o poate oferi: am descoperit că există o corelație între telefon și orientarea sexuală a posesorului. Nu, nu tot telefonul. Doar husa. Și nici măcar întreaga husă, ci strict... culoarea ei.

Mi-am dorit o husă violet. Grăbit, flămând de estetic, am pescuit dintr-un boutique suspect, aflat într-o stație de metrou unde lumina e mai degrabă o promisiune, nu o realitate, ceva ce părea apropiat de violet. Mi s-a părut chiar arătoasă.

La lumină, însă, nu mai era violet. Nici măcar mov. Și-acum, dacă tot am spus "boutique", ar fi trebuit, probabil, să scriu mauve. Dar mi s-a explicat cu profesionalism că, de fapt, husa e... fuchsia. Se pronunță fuhsia. Numele unei flori. Foarte bine. Dar problema e că, în termeni brutali și muritori, husa arată... roz.

Iar ochiul meu, antrenat de un creier care încă mai cere logică în cromatică, știe exact ce e roz: o amestecătură vinovată de roșu și alb, fără urmă de albastru. Ceea ce o face, în mintea mea, diametral opusă oricărei nuanțe de violet. Ca diferența dintre Dinamo și Steaua. (Pentru cei cu adevărat gay: acestea sunt două cluburi de fotbal românești, faimoase pentru rivalitatea lor istorică, palmaresul inegal și pentru faptul că una dintre ele – ghici care – are mai mulți fani și mai puține explicații de dat.)

Și, iată, fiecare cunoscut care-mi spune „tu” fără să-mi fi văzut vreodată dormitorul a avut exact aceeași reacție văzându-mi telefonul:
— Ai telefon roz?! Ce gay pari!

La început am zâmbit cu condescendența filosofului care nu se lasă atins de superficial. Pe seară, am început să am dubii.

Dacă masculinitatea mea poate fi știrbită de o husă de telefon, înseamnă că nu era prea bine ancorată în primul rând. Și totuși, nu pot accepta ideea că un bărbat ar putea fi atras de femei în timp ce telefonul e în buzunar, dar să-și schimbe brusc preferințele la simpla apariție a unei nuanțe pastel.

Dar am învățat un lucru prețios: dacă cineva te întreabă dacă ai telefon roz, nu-i răspunde niciodată că e fuchsia. Te afunzi!

Așa că am protestat. Am strigat în mine că e incorect să judeci un om după husa telefonului. Apoi m-am simțit discriminat. Apoi m-am întrebat de ce naiba mă simt discriminat. Apoi, întâmplător, am găsit la același boutique o husă mai solidă, mai practică.

Am cumpărat-o. E neagră.

Obsedatilor.

Leibniz

Motto: Există 10 feluri de oameni: cei care pricep şi cei care nu pricep sistemul binar.

Chiar dacă nu ar fi construit un calculator mecanic şi chiar dacă nu ar fi descoperit, practic, inteligenţa artificială şi chiar dacă nu ar fi evidenţiat rolul excepţional al sistemului de numerotaţie binar în prelucrarea informaţiei de către o maşinărie, Gottfried Wilhelm Leibniz ar fi rămas totuşi o personalitate uriaşă. Lumea n-ar fi fost cum este fără Leibniz şi, mai ales, n-ar fi gândit cum gândeşte.

A fost contemporan cu Spinoza, căruia i-a cunoscut gândirea, cu Newton, cu care a corespondat intens şi cu Dimitrie Cantemir, pe care se pare (nu mai verific acum infomaţia) că l-a şi cunoscut.

A fost un spirit enciclopedic, fiind interesat mai de tot ce mişcă; a fost un raţionalist şi s-a distins în special în filozofie, matematică, drept, fizică, teologie.

Precum Galilei şi Descartes, s-a mirat de excepţionala potrivire dintre gândire şi existenţă la nivel matematic. Cum se face că un sistem pur mental, ca matematica, dă seamă atât de bine de realitate?

Cam în acelaşi timp cu Newton, Leibniz a descoperit analiza matematică, notaţia lui fiind cea care se foloseşte până în ziua de astăzi.

El a conceput noţiunea de funcţie.

În general, orice descoperire nouă în matematică aruncă nişte păcură în flacăra raţionalismului: realizezi că o zonă a realităţii pe care o credeai dominată de haos şi hazard este de fapt legiferată de structuri numerice raţionale.

Raţionalismul pretinde că o gândire bine întemeiată logic corespunde realităţii. În ultimă instanţă, nu mai e nevoie de muncă de teren: ce e pe hârtie demonstrat este cu necesitate adevărat.

Aceeaşi "flacără" l-a însufleţit, două secole mai târziu, pe Einstein care, întrebat ce ar fi făcut dacă experimentele din Pacific nu confirmau consecinţele teoriei relativităţii, a răspuns: "Mi-ar fi părut foarte rău de bunul Dumnezeu. Teoria e justă!"

Leibniz are (ce interesant că vorbim la prezent despre marii gânditori!) câteva principii de bază, raţionaliste.

Două principii legiferează gândirea:
Principiul noncontradicţiei - două propoziţii care au acelaşi subiect şi predicate opuse nu pot fi adevărate în acelaşi timp.
Principiul raţiunii suficiente  (marea contribuţie a lui Leibniz la ştiinţa gândirii) - fiecare lucru sau adevăr are o justificare suficientă.

Încă trei principii se aplică existenţei, în conformitate cu gândirea:
Principiul inesse - proprietăţile (atributele, determinaţiile) unui lucru fac parte din acel lucru. Filozofii au un mod minunat de a spune asta: potenţa este conţinută în act.
Principiul identităţii indiscernabilelor - două lucruri cu exact aceleaşi proprietăţi sunt de fapt acelaşi lucru.
Principiul perfecţiunii - gândirea perfectă e un sistem perfect. Ca o ecuaţie. Lumea, fiind acelaşi lucru cu gândirea, este cea mai bună dintre lumile posibile. Această deducţie i-a prilejuit lui Voltaire un roman întreg.

Pentru a explica în acelaşi timp şi unitatea şi diversitatea lumii, Leibniz postulează o infinitate de substanţe: lumea e făcută din monade spirituale.

Monadele sunt un fel de atomi, dar nu materiali, pentru că orice entitate materială se poate divide, adică are părţi, ceea ce pentru o substanţă ultimă e imposibil. Monadele nu au întindere şi sunt nişte unităţi de energie spirituală. Ele sunt esenţele lucrurilor.

Cantemir, de care am pomenit, îşi luase în vremea aceea sarcina de a concepe un termen românesc care să însemne esenţă (essentia, de la esse - a fi). Esenţa înseamnă aşadar "ce este"-le unui lucru, proprietăţile lui sine qua non, atributele lui de bază. A născocit astfel termenul de ceitate.

În fizică, Leibniz a înţeles diferenţa dintre impuls şi energie cinetică. Se păstrează zeci de scrisori, studii şi articole în care, de asemenea, se străduieşte să-şi convingă contemporanii că impulsul mecanic (produsul dintre masă şi viteză) nu este totuna cu forţa (produs între masă şi acceleraţie).

Pentru un om educat în zilele noastre, teoria e mult mai simplu de înţeles. Leibniz însă face nişte exerciţii de virtuozitate intelectuală incredibile, hoinărind cu dezinvoltură prin cele mai diverse domenii, de la matematică la teologie.

A dormit cu capul pe masa de scris în multe dimineţi. A muncit enorm, deşi probabil termenul muncă nu se potriveşte întocmai cu genul lui de pasiune pentru cunoaştere, scriind mai mult decât avem noi timp să citim.