Despre furie

Există stări ale spiritului pe care nici măcar cea mai pătrunzătoare lumină științifică nu le poate cuprinde în întregime. Nu le micșorează prin explicație, ci le erodează prin neînțelegerea esenței lor. Furia este, fără doar și poate, una dintre ele. Deși clasificată, decodificată, scrutată neurochimic până la ultima moleculă, ea rămâne un mister de o complexitate ce sfidează orice grilă de lectură reducționistă. Nu pentru că ar fi lipsită de rațiune, ci pentru că locuiește dincolo de frontiera unde însăși rațiunea își pierde autoritatea, cedând locul unui tărâm mai adânc, mai tainic.

Modernitatea, în goana ei statornică de a explica orice umbră, a uitat diferența esențială dintre explicație și înțelepciune. Prima luminează cauzele, dezvăluind mecanismele. A doua orientează sensurile, deschizând căi către înțelegere profundă. În acest spațiu vast, în care psihologia modelează concepte fără a aduce vindecări depline, iar sociologia produce interpretări sterile, incapabile de metamorfoză, tradițiile sapiențiale străvechi păstrează o clarviziune pe care avântul epistemologic actual nu o poate egala. Ele sunt busolele într-o mare de cunoștințe fragmentate.

Patru chipuri exemplare, pe care filosoful Karl Jaspers le-a numit „oameni de însemnătate crucială", acele puncte de echilibru în jurul cărora s-a clădit conștiința umană, au privit furia nu ca pe un simplu simptom al unei dereglări, ci ca pe un semn adânc înscris în arhitectura ființei. Buddha, Confucius, Socrate și Iisus: patru arhitecți ai eticului, patru coreografi ai pasiunii umane. Fiecare, izvorând dintr-un sol cultural diferit, a convers, totuși, către aceeași intuiție primordială: că furia nu trebuie doar înțeleasă pentru a fi stăpânită, ci contemplată pentru a fi transformată. 

Buddha ne-a lăsat o imagine ce străbate mileniile ca o rază de lumină: cel cuprins de furie este asemenea celui ce ar vrea să lovească pe altul cu un cărbune încins, dar îl ține, neștiutor, în propria mână, arzându-se pe sine. Pedagogia sa nu este una a reprimării, ci a dizolvării: a eului pasional, incandescent, în claritatea răcoritoare a compasiunii. Furia nu este un obstacol în calea iluminării; ea este mai degrabă o probă supremă, un test al despărțirii de iluzoria individualitate. O șansă de a ne vedea focul dinlăuntru, pentru a-l transforma în căldură pentru toți.

Confucius, cu viziunea sa despre o lume ordonată, propune o etică a armoniei desăvârșite, în care furia nu este doar o slăbiciune a caracterului, ci o formă de indecență socială. „Un om nobil este lent la mânie și iute la iertare", ne învață el. Această înțelepciune nu provine dintr-un calcul pragmatic, ci din însăși esența nobleței, care implică un raport delicat între afect și normă, între impulsul brut și ritualul civilizator. În ethosul confucianist, furia este o fractură, o disonanță în ordinea cosmică și o pierdere a demnității. Este tulburarea unei ape limpezi care reflecta, până în clipa de dinaintea furiei, chipul cerului.

Socrate, veșnicul provocator al conștiinței, nu oferă rețete morale prestabilite, ci practici ale dezvăluirii. El aduce furia la suprafață în celălalt, nu pentru a o judeca, ci pentru a-i arăta limitele propriei cunoașteri de sine. Ironia sa nu este cinică, ci profund eliberatoare: furia se arată acolo unde eul se simte amenințat de întrebări la care nu poate oferi răspunsuri. Pentru Socrate, furia este o mască ce ascunde ignoranța și, mai adesea, autoiluzionarea. O oglindă crăpată a sufletului care refuză să-și vadă propria imagine deformată.

Iisus nu teoretizează mânia; el o dezamorsează prin puterea imaginii și a gestului. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați" nu este un imperativ moralist rece, ci o radiografie profundă a mecanismului reciprocității pasionale. Când condamnăm, preluăm asupra noastră, fără să știm, exact acea mânie pe care o reproșăm celuilalt. Soluția pe care o propune este o iertare ce nu absolvă păcatul, ci vindecă rănile. În pedagogia christică, furia este un simptom al lipsei de iertare de sine, în vreme ce iertarea este un mod de a-ți recăpăta conturul sufletesc, de a te reîntregi din fragmentele unui eu risipit în resentimente.

Știința observă și disecă, religia transfigurează, filosofia structurează și dă formă. Iar furia, această combustie mistuitoare a sufletului, nu se vindecă prin represie, prin înăbușire, ci prin înnobilare. Nu este de gestionat, cum sună adesea în jargonul golit de sens al emoției moderne, ci de transformat, așa cum focul primordial, în mâna dibace a alchimistului, devine aur pur. Este o invitație de a ne privi flacăra interioară și de a-i schimba destinul: din distrugere în creație, din cenușă în lumină, din otravă în leac. Pentru că în adâncul oricărei furii se ascunde, ca o sămânță de foc sacru, chemarea către o versiune superioară a propriei ființe.

Să ne inventăm un alt spirit public

Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere

Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.

Un oraș din Anglia se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea, pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga noastră țară.

În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română”)

Astăzi, țăranii nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să scriem proiecte.

Scrierea de proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri, acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației, culturii și așa mai departe.

Proiectul înseamnă, în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!

Unui străin care s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de viitor.  

Nu avem idei! De fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu interesează pe nimeni.

Mirarea străinului a fost imaginată și de Horia-Roman Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007)

Avem nevoie de o piață a ideilor

Tema revine periodic. În cartea sa, care urmează să fie reeditată sub titlul: „De ce nu avem o piață a ideilor”, Patapievici arată că, la noi, începând din secolul al XIX-lea, cultura a fost concepută și percepută sub aspectul de cultură generală. Cu alte cuvinte, a fi cult a însemnat la noi să fi citit literatura și istoria de manual. De altfel, se observă că, la noi, unde literatura și istoria se discută și se dezbat, aceste domenii se prezintă bine, la fel ca și religia. Acestea sunt domenii în care, chiar și față de țări dezvoltate, ne putem propune performanța și asuma competiția.

Pornind de aici, de la trunchiul gros al culturii generale, ar fi fost firesc să se constituie și ramuri puternice ale culturii specializate: filozofie, științe, matematici. În aceste domenii, România nu a dus deloc lipsă de creiere mari, însă ideile lor nu au fost introduse în spațiul dezbaterii. În gazetele noastre, la radio, la televiziune, în orice fel de agoră românească, cultura specializată nu s-a regăsit. Nu mi-ar ajunge spațiul acestui text dacă ar fi să enumăr piscurile culturii realiste românești despre care am auzit cu toții, dar despre ideile cărora nu știm nimic.

Cărți de popularizare a științei la noi nu s-au scris. Și Einstein, ca să dăm un exemplu la repezeală, a fost atras către știință tocmai prin astfel de lucrări.

Urmărim, prin Internet, dezbaterile, conferințele publice, discuțiile televizate, interviurile cu personalități din lumea ștințelor, artelor, filozofiei sau tehnologiei pe care le organizează americanii, englezii, francezii și alții. Prindem, uneori, traduceri românești ale unor lucrări actuale, de cele mai multe ori însă acestea doar completează lecturile în limbi străine și în format electronic. Și observ, într-adevăr, că majoritatea celor interesați de ramuri specializate ale culturii, nu reprezintă o comunitate, nu dispune de agore și forumuri, ci este alcătuită din indivizi izolați și tăcuți, care ori se risipesc aici, ori pleacă în străinătate. 

Avem nevoie de adevăr în spiritul public

Se știe că fiecare dintre cele două emisfere cerebrale are un set de funcții distinct. În vreme ce una se ocupă cu numere și cuvinte, bunăoară, celeilalte îi revin, spre procesare, imaginile și sunetele. Dacă am folosi această analogie, am putea spune că avem, în România, o cultură publică fără o serioasă parte din creier. Suntem cvasidecerebrați. De exemplu, toată matematica românescă se află ascunsă în capetele câtorva inși cu care nu vorbește nimeni. Vedem cu toții că olimpicii noștri la matematică sunt niște ciudățenii în spațiul educației românești.

Patapievici remarcă dihotomia la nivelul expresiei culturale: „După cum limbajul articulat separă gândirea de sentiment, limbajul argumentativ este principalul instrument de discriminare între gândirea «participativă» a culturii generale (pentru care totul cade sub categoria binelui şi a frumosului) şi gândirea «critic-disociativă» a culturii ideilor (pentru care există numai adevăr şi fals). Or, a căuta să distingi între adevăr şi fals înseamnă a separa inteligenţa de sentiment şi argumentul de retorică.”

De altfel, adevărul este singurul imperativ și la Maiorescu (citez din același text celebru, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, 1868): „...atâtea alte foi literare si politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma și cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată și se inspiră de ideile si de simțămintele ce caracterizează marea majoritate a «inteligențelor și anteluptătorilor» români. Viciul radical în ele, și, prin urmare, în toată direcția de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”

Astăzi, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o reinventare a acestui spirit public. Avem nevoie de dezbatere de idei, nu de persoane. Avem nevoie de teorii și de informații de calitate din toate zonele cunoașterii. Avem nevoie de proiecte. De management. De idei.

Dieta unui geniu

La treizeci şi ceva de ani, Ion Creangă a descoperit, în deplinătatea ei, valoarea tradiţiei humuleştene. Şi-a recreeat în Iaşi atmosfera copilăriei, cu pisici şi tot restul. A prins atunci gustul adevărat al scrisului, dar şi gustul adevărat al bucatelor. De la Călinescu citire, fără alte comentarii, în afară de sfatul de a ţine o pungă la îndemână (finalul e antologic):

«Dar mai ales începu să mănânce. După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mânca bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă. 

Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac", ca adevărat „românaş" face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă. 

Nu-şi pierde vremea cu „zămoreală". El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-i groase picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava. 

El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a ame¬steca alimente de tot felul care este a mâncăcioşilor şi a vitelor. 

Ca şi Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimântat şi ţipă că-i e foame. Cere toate mâncările ospătarului, înghiţind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu. El se aşază pe vine în faţa unei mămăligi pântecoase şi o înghite cu brânză, udând-o iarăşi cu vin şi apoi cu altă cofiţă de apă. Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caş şi o ocă de vin. 

După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găseşte la han, bea de la o ţărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpuşoi fierţi, gronţăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă şi se bălăceşte mulţumit. 

Cât de mult înseamnă un milion de lire?

Când tatăl micuţului Maurice Micklewhite a plecat pe front ("ca să ne salveze pe toţi", cum îşi amintea mai târziu), mama le-a spus, lui şi fratelui său, o vorbă care avea să-i marcheze destinul. I-a zis: "Acum că tatăl vostru a plecat, voi trebuie să aveţi grijă de mine". E un glas al responsabilităţii. La 15 ani a părăsit şcoala şi s-a apucat de lucru.

Taică-su a luptat în al doilea război, Maurice a luptat şi el, în Coreea. Oameni curajoşi, dintr-o bucată. Prima căsătorie i-a eşuat. Îi era teamă că taică-su îl crede homosexual din cauză că a vrut să se facă actor, aşa încât s-a însurat şi a făcut un copil la repezeală.

Aşa erau oamenii acum câteva zeci de ani. Beau bere bună şi pariau la cursele de cai şi nu doreau ca fiii lor să aibă meserii neserioase. Tatăl i-a murit tânăr, la 57 de ani, de cancer.

Până la urmă a ajuns actor şi, din bunăstarea lui, a reuşit să-şi ia un teren cu intrare privată la cursa de la Windsor. Şi pentru că regina are voie să treacă pe drumurile private, a trecut o dată, într-un Range Rover, pe lângă casa lui, chiar când trebăluia prin curte.

I-a făcut cu mâna reginei şi s-a gândit atunci, pentru prima dată, că poate spiritul tatălui, pasionatul de curse, l-a adus până acolo.

Mama, doamna Micklewhite, a rămas femeie de serviciu toată viaţa. El nici nu ştia că mai lucrează chiar şi după ce el a ajuns un actor cunoscut. A rugat-o să nu mai lucreze, că are el bani suficienţi să o ţină, dar ea nu se lăsa uşor.

L-a întrebat cât câştigă el la un film. Un milion de lire, a venit răspunsul. Şi biata femeie de serviciu a stat o clipă pe gânduri şi apoi l-a întrebat: "Cât de mult înseamnă asta?". Destul cât să nu mai trebuiască să lucreze ea niciodată. În cele din urmă a convins-o, spunându-i că îi face lui rău dacă află presa.

La început, îndemnul de a lua viaţa pe cont propriu tot de la ea pornise, când le-a spus că trebuie să aibă grijă de ea. Atunci s-a angajat la teatru.

Mai târziu, când a ajuns efectiv pe scenă, a avut grijă să-şi schimbe numele. S-a inspirat de la un afiş de film de care a dat cu ochii, întâmplător, pe stradă. Era afişul filmului cu Humphrey Bogart "The Caine Mutiny".

Şi aşa a devenit, el, Caine. Michael Caine. Sir Michael Caine.