Fracțiuni de Eternitate. Despre fericirea nedefinită

Cunoști acea clipă când, din adâncul ființei tale, se ridică o bucurie fără nume și fără cauză? O pace care nu își găsește originea în vreun eveniment, un optimism care nu se justifică prin nimic exterior, o lumină care pare să-ți lumineze inima din interior? Este o senzație care te cuprinde în momentele când nu mai ești copilul care descoperă cadourile sub bradul de Crăciun, când nu te așteaptă vacanța de mâine la mare, când nu îți mai amintești prima noapte de dragoste... Nimic din toate acestea nu explică acea clipă în care, dintr-o dată, totul pare incredibil de bine și neașteptat de perfect.

În acea fracțiune de secundă, toți nervii îți tresaltă ca în așteptarea sau amintirea unei minuni care nu s-a întâmplat și poate nici nu se va întâmpla vreodată. Dar ea este acolo, vie, palpabilă în impalpabilitatea ei, reală în inexplicabilitatea ei.

De unde vine această senzație care pare să ne viziteze din afara timpului? Dintotdeauna, omul a intuit că dincolo de lumea simțurilor și a rațiunii se întinde o realitate mai vastă, mai adevărată. Lucian Blaga o numea „cenzura transcendentă", o frontieră străjuită de gardieni intransigenți și abisali ai universului, care ne separă de cunoașterea absolută. Dar poate că și această cenzură își are scăpările ei, poate că și acești gardieni cosmici mai cască, mai întorc privirea, lăsând să se strecoare până la conștiința noastră câteva raze din substanța ultimă a universului.

Mulți gânditori au consimțit la ideea că lumea nu este cum o experimentăm. Kant îi spunea „lucrul-în-sine" acestei realități ascunse în spatele aparențelor noastre. Pentru el, noi nu cunoaștem niciodată obiectele în sine, ci doar felul în care ele ni se înfățișează prin filtrele minții noastre.

Eminescu, împărtășind această viziune kantiană, scria cu o melancolie profundă: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește câte o rază slabă, câte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis."

Dar dacă acele „raze slabe" și „fulgerături" despre care vorbește Eminescu sunt tocmai aceste momente de bucurie nedefinită care ne copleșesc uneori? Dacă „lucrul-în-sine" kantian este chiar ceea ce simțim în acele secunde când universul pare să ne șoptească că, în spatele experienței noastre fragmentare și adesea dureroase, se ascunde o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, o dragoste fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Poate că trăim într-o lume a cărei substanță ultimă este fericirea absolută și infinită. Poate că tot ce numim noi suferință, angoasă, desperare nu sunt decât distorsiuni ale acestei fericiri fundamentale, văzute prin prisma limitărilor noastre cognitive și existențiale. Iar acele clipe de bucurie nedefinită ar fi momentele când cenzura transcendentă se relaxează, când gardienilor le alunecă privirea și noi pătrundem pentru o clipă în realitatea ultimă a lucrurilor.

Cred eu într-adevăr așa ceva? Rațiunea îmi spune că nu. Experiența zilnică a durerii, a pierderii, a dezamăgirii pare să confirme. Și totuși... în acele fracțiuni de secundă când sufletul se deschide către absolut și simte că tot ce este, este bine, se întâmplă ceva ce nu poate fi ignorat sau redus la o simplă iluzie neurologică.

Poate că nu trebuie să cred în această ipoteză pentru a o trăi. Poate că ea existe într-un spațiu al posibilului care nu cere demonstrație, ci doar receptivitate. Un spațiu în care filosofia nu mai este o construcție rațională, ci o experiență directă a misterului.

Și atunci, în acele clipe rare când toate gândurile tac și inima se umple de o lumină fără sursă, poate că atingem cu adevărat esența lucrurilor. Poate că descoperim că, dincolo de toate argumentele și toate îndoielile, lumea este, în adâncul ei cel mai ascuns, o bucurie fără margini care așteaptă să fie recunoscută.

În aceste momente, nu mai suntem filosofi sau sceptici, suntem pur și simplu vii, în toată splendoarea și misterul acestei vieți care ne-a fost dată. Dar ce se întâmplă când aceste fracțiuni de eternitate se adâncesc, când clipele de bucurie nedefinită se transformă în experiența completă a unității cu totul? Satori, termenul japonez pentru iluminarea bruscă, descrie exact această stare în care granițele eului se dizolvă și conștiința individuală se topește în conștiința universală.

În tradițiile zen, satori nu este doar o stare de bine sau de pace interioară, ci o realizare ultimă a naturii adevărate a sinelui și a realității. Este momentul când conștiința nu mai experimentează separarea dintre subiect și obiect, dintre sine și lume. Toate dualitățile se prăbușesc într-o unitate absolută care nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că orice descriere presupune o separare dintre cel care descrie și ceea ce este descris.

Această experiență de unificare a conștiinței cu totul poartă nume diferite în tradițiile spirituale ale lumii, dar esența ei pare să fie universală. În hinduism, buddhism, jainism și sikhism, samadhi desemnează o stare de conștiință meditativă în care se realizează unitatea dintre subiect și obiect, dintre Sinele individual și Absolutul.

Tradițiile estice și vestice vorbesc despre concepte similare: Nirvikalpa samadhi, natura-Buddha, conștiința non-duală, Theosis. În sufismul islamic, această stare se numește fana – dispariția completă a eului individual în esența divină. Misticii creștini o descriu ca unio mystica, unirea mistică cu divinitatea. Cabala evreiască vorbește despre devekut, aderența la Divin. Filozofii neoplatonici o numeau henosis, întoarcerea la Unul primordial.

Toate aceste nume diferite par să indice către aceeași realitate fundamentală: experiența în care conștiința individuală își depășește limitele și se recunoaște ca fiind o manifestare a unei conștiințe universale, infinite și eterne.

Știința modernă a început să investigheze aceste experiențe mistice cu mijloacele neurobiologiei. Când oamenii experimentează iluminarea, ei raportează frecvent pierderea simțului de sine, iar analiza științifică confirmă că activitatea cerebrală generează această senzație. Cercetările cu imagistică cerebrală arată că în timpul experiențelor mistice se produce o scădere dramatică a activității în cortexul parietal superior, regiunea responsabilă cu menținerea simțului de sine ca entitate separată de lume.

Cercetătorii fac distincția între misticismul extrovertiv – experiența unității cu lumea exterioară – și misticismul introvertiv – o experiență de unitate lipsită de obiecte perceptuale, literalmente o experiență a 'nimicului'. Prima formă corespunde momentelor când simțim că ne topim în peisaj, că devenim una cu natura sau cu universul. A doua se referă la stările de meditație profundă când conștiința se retrage complet din lumea senzorială și rămâne cu propria ei esență pură.

Studiile asupra psihedelicilor au oferit și ele perspective fascinante. Cercetările comparative între stările induse de psilocibin și cele atinse prin practici zen sugerează că, deși căile de acces sunt diferite, fenomenologia experiețelor mistice este remarcabil de similară.

Cum poate conștiința să se înțeleagă pe sine atunci când își depășește propriile limite? Este aceasta o contradicție logică sau o limitare a limbajului nostru? Poate că experiențele mistice ne arată că realitatea este mai vastă decât ceea ce poate fi cuprins în categoriile gândirii duale.

Misticii din toate tradițiile spun același lucru: experiența unității absolute nu poate fi cu adevărat comunicată prin cuvinte. Ea poate fi doar trăită. Și totuși, ei continuă să vorbească despre ea, să scrie despre ea, să o descrie prin metafore și paradoxuri, pentru că în această experiență găsesc ceva atât de fundamental încât nu pot să nu o împărtășească.

Poate că aceste încercări de a exprima inexprimabilul sunt ele însele dovezi ale realității experiențelor mistice. Nimeni nu ar încerca să descrie ceva ce nu a trăit într-un fel atât de profund încât să-l marcheze pentru totdeauna.

Dar ce se întâmplă după? Cum se întoarce cineva din unitatea absolută la experiența obișnuită a separării? Și mai important: ce rămâne din această experiență în viața de zi cu zi?

Tradițiile spirituale vorbesc despre necesitatea integrării experienței mistice în existența cotidiană. Satori nu este un scop în sine, ci o transformare care trebuie să se reflecte în felul în care trăiești, în care te relaționezi cu lumea și cu ceilalți. Dacă experiența unității nu te face mai compasiv, mai înțelept, mai capabil de iubire, atunci ea rămâne doar un episod psihologic fascinant, dar steril.

Poate că adevărata măsură a unei experiențe mistice nu este intensitatea ei în momentul când se întâmplă, ci modul în care ea își lasă urmele în existența care urmează. Poate că nu contează dacă ai atins pentru câteva minute unitatea absolută, dacă în restul vieții continui să trăiești ca și cum separarea ar fi singura realitate.

În cele din urmă, poate că scopul acestor experiențe nu este să ne scoată din lume, ci să ne întoarcă în ea cu o înțelegere mai profundă a ceea ce suntem cu adevărat.

Ora de religie și de bun simț

Am semnat cererile copiilor mei pentru ora de religie. Nu le-am semnat din pricină că eu cred că le folosește la ceva „religia” pe care o învață acolo. Să fim sinceri: nu le folosește la nimic! Nici lor, nici altor elevi.

Le folosește profesorilor de religie și bisericii care mai poate, pe această cale, într-un spirit pur românesc, să evite efortul sincer și dezinteresat de a răspândi un mesaj pe calea cea dreaptă a faptelor, a implicării sociale și a manifestărilor spirituale. E mult mai simplu să-ți încordezi capacitatea bine antrenată de a anatemiza gândirea liberă în fața unor copii, decât să ajuți efectiv niște oameni.

Am citit cu atenție foarte multe opinii, ale unor indivizi avizați să discute despre educația religioasă. Cele mai bine argumentate arătau că ora de religie în sine nu reprezintă ceva rău, dar că la noi se predă prost în general, ceea ce e rău, dar acest din urmă rău nu se rezolvă cu demersuri care să țintească eliminarea disciplinei din programă. Just.

I-am citit și ascultat pe mulți docți, care știu ceva carte de factură religioasă, dar niciunul dintre ei n-a dobândit-o din (sau încurajat de) ora de religie. Dimpotrivă, din subtextul mesajului unui intelectual ca Andrei Pleșu, de exemplu, se înțelege că propria lui educație de tip religios ar fi fost serios pusă în pericol de o eventuală oră de religie după tipicul celor de azi.

Se acuză aberațiile aruncate în capul copiilor, care nu au nimic de-a face cu „religia serioasă”, ca amenințările cu Iadul și cu faptul că te calcă mașina din ordinul  lui Dumnezeu dacă n-ai fost cuminte și nu ți-ai ascultat părinții. Acestea sunt reale și fac parte din educația religioasă clasică. Atunci când părinții semnează cererea, își asumă cumva responsabilitatea de a „păzi gândurile” copiilor lor și de a-i asigura că anumite concepții, provenite din tradiția creștină, sunt greșite și dăunătoare în lumea de astăzi.

Pe măsură ce cunoașterea și civilizația evoluează, din ce în ce mai multe aspecte ale religiei trebuie rectificate pentru a se ajusta noilor realități. Nu mai poți astăzi să-i înveți pe copii nici că dinozaurii n-au existat, nici că stelele sunt niște puncte mici și luminoase care vor cădea la un moment dat pe pământ, nici că suntem toți oamenii rezultatul unui incest, nici că toți cei de alte confesiuni sunt sortiți pedepselor veșnice. În loc de acestea, sunt preferabile niște cunoștințe din istorie, din biologie, din astronomie, nefiind cu totul inutile niște lecții de educație sexuală potrivite și întocmite cu responsabilitate.

Pentru un om ca Andrei Pleșu, care nu a dobândit cunoștințele de dogmatică înainte de formarea unei culturi generale și a unui bun simț esențial, este ușor să facă distincția între părțile valide ale educației religioase și cele care, pe parcurs, au devenit invalide. Pentru domnia sa, care știe că, la vremea conceperii cosmogoniei din Vechiul Testament, oamenii nu făceau încă legătura dintre lumină și soare, dintre sex și naștere, dintre ploaie și nori, poveștile biblice capătă contextul metaforic și istoric nimerit, fără a impieta bunul simț.

Pe măsură ce oamenii au înțeles, pe alte căi decât revelația, lucruri pe care autorii textelor biblice nu le pricepuseră, dar încercaseră, mai bine sau mai rău, să le explice, nu au respins textul biblic ca fals sau inactual, ci l-au reinterpretat ca fiind „figurat” sau „metaforic”. Este privilegiul sacralității. Lumina dinaintea soarelui era o lumină spirituală, iar urmașii copiilor Evei s-au înmulțit pe căi tainice, în vreme ce urmele de dinozauri au fost intenționat plasate de Dumnezeu, la derută, pentru a testa credința celor care preferă să creadă în ce văd mai degrabă decât în poveștile ce li se spun.

Nu discut religia în sine, ci faptul că un om cu experiență, educație diversă și solidă și înzestrat cu bun simț poate face distincția dintre părțile valide și cele care, în lumea de astăzi, nu mai sunt actuale în educația de tip religios. Un copil de clasa a treia nu poate. Mulți dintre profesorii de religie nu pot. Mulți dintre ei nu sunt educați și nu au bun simț. Există și posibilitatea ca unii profesori de matematică, din acest punct de vedere, să fie lipsiți de bun simț, diferența fiind totuși că dacă o teoremă ți se predă inadecvat nu te traumatizează, nu te îngrozește, nu te mutilează pe dinăuntru.

Da, și copiilor mei li s-au povestit niște enormități. Li s-a spus ce se spune în general: avem două serii de povești, unele care îți dictează ce să crezi și unele care arată ce lucuri cumplite pățesc cei care nu le cred. Povești argumentate cu alte povești. Niciodată cu fapte. Ar fi atât de simplu să li se arate niște fapte de milostenie făcute de biserică... dacă ar exista.

Li s-a spus că manualele de istorie și biologie, bunăoară, conțin niște erori. Și anume că nu acceptă faptul evident că lumea a fost creată. De Dumnezeu. Argumentul? Pentru domnul de religie nu are sens altă explicație. Ce Dumnezeu e asta? Aș putea fi cel mai fanatic ortodox, tot nu înțeleg ignoranța militantă, îndemnul la prostie, imbecilitatea manifestă. Nu pot înțelege genul acesta de argumentație.

Atâta timp cât ora de religie nu e gândită ca o educație în spiritul tradițiilor și valorilor creștine, românești în special și europene în general, observația mea este că mai mult rău face. În același timp, de ce majoritatea cunoscătorilor de tradiții și concepte religioase sunt atei? Pentru că aceștia pun mai mult preț pe faptul de a cunoaște decât pe faptul de a crede. Sudura dintre acestea, care ar trebui făcută în ora de religie, nu se realizează nici la nivel de intenție.

Și de ce am semnat cererile? Pentru că nu am avut alternativă. Ori semnezi cererea, ori copilul e lăsat de izbeliște în ora respectivă. Nu există alte discipline între opțiuni. Să fim sinceri: orice, dar absolut orice altă variantă ar fi fost preferabilă. Ce aș fi ales dintre religie și informatică/ o limbă străină/ șah/ istoria religiilor/ tâmplărie sau orice altceva?

Chiar și o oră de predare a Constituției României ar fi fost preferabilă. Constituția cel puțin te învață că oamenii din țara noastră trebuie respectați la fel, indiferent de opțiunile religioase, în vreme ce poruncile divine sunt foarte clare: cei care se închină la alți dumnezei vor fi pedepsiți „până la al treilea şi al patrulea neam”.

Emoția de toamnă pe înțelesul tuturor

Vreau să arăt în acest text că poezia „Emoție de toamnă” este îndeobște înțeleasă superficial și că există cel puțin încă un mod de a o citi, cu avantajul unui sens mai deplin, mai închegat al poeziei.

Poezia unei alte epoci

Poezia lui Nichita Stănescu pune încă probleme foarte interesante de interpretare, după ce a trecut granița dintre două epoci atât de diferite ca mentalitate. Venind dintr-o vreme în care se scria și se citea cu o sete maniacală de a ascunde și de a descoperi sensuri, de a masca și demasca înțelesuri, poezia lui Nichita s-a revărsat într-o perioadă de fundamentalism cultural, în care totul se ia ad literam și nimic nu se mai supune interpretării sau interogației.

„Emoție de toamnă” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui, în parte pentru că a fost pusă splendid pe muzică de către Alifantis, în parte pentru că primul vers este absolut genial și în parte pentru că se face la școală și nu scăpăm de comentariile literare, atât de enervante, chiar și când sunt corecte, darmite când bat câmpii.

Interpretarea comună

Oricâte interpretări și comentarii am face, ele trebuie să ducă spre o înțelegere mai adâncă a frumuseții și misterului poeziei, în niciun caz să coboare o ceață groasă asupra ei. Dacă interpretarea nu aduce un plus de frumusețe în înțelegerea operei de artă, este ori făcută prost, ori fără rost. Toată lumea este de acord, în cazul nostru, cu o serie de lucruri: mai întâi, că este vorba despre o poezie de dragoste, iar nu de un pastel.

În aceasta stă, de fapt, și secretul primului vers. Orice om sensibil din țara asta, când aude constatarea banală că a venit toamna, aude ca un ecou al conștiinței sale și: „acoperă-mi inima cu ceva”! Este un contrast excepțional între mărunta observație meteorologică și adânca rugăminte metafizică.

Dar ce spune restul poeziei? Înțelegerea obișnuită spune că „emoția de toamnă” este teama de a nu fi părăsit de femeia iubită. În același timp cu răcoarea toamnei, în sufletul poetului se strecoară frigul despărțirii, frica de faptul că ea se va ascunde în privirea altuia, iar el n-o s-o mai poată vedea. Și atunci, va trebui să se întoarcă la pietre și la lună pentru a-și regăsi liniștea sufletească.

Dar haideți să mai citim încă o dată, cu atenție, poezia:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta

Mă tem că n-am să te mai văd uneori
Că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori
C-ai să te-ascunzi într-un ochi străin
Şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin

Şi-atunci m-apropii de pietre şi tac
Iau cuvintele şi le-nec în mare
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
Într-o dragoste mare.

Umbrele poeziei

Dacă interpretarea obișnuită, cu care majoritatea lumii pare să fie de acord, este corectă, dacă profesorii de literatură au dreptate, așadar, rămân parcă, în sufletul meu de cititor niște „umbre” nelămurite. De exemplu, cum poate teama de a nu fi părăsit să-mi ascută aripile până la nori? Nu se leagă, nu se potrivește. Am auzit interpretarea cum că poetul a dorit să creeze un contrast între ascunderea, retragerea iubitei și o anume expansiune a eului liric. Dar ideea aceasta de contrast nu justifică totuși expansiunea. Când îți e teamă să nu fii abandonat, când cerșești măcar o umbră de la iubita care e pe cale să te părăsească, expansiunea e singura reacție care nu se întâmplă.

Altă nelămurire este legată de tăcere: de ce să tac după ce am fost părăsit? Se observă că timpul celei de-a doua strofe este viitor, iar următoarea se întoarce la prezent. Interpretarea comună este că prezentul din final exprimă resemnarea. Pentru a-și vindeca rana sufletească, poetul se întoarce la regnul mineral, fără emoții, fără cuvinte, fără poezie, căci poezia este suferință... Mie mi se pare cel puțin inconfortabilă această lectură, mai ales întrucât începutul genial al poeziei mă îndreaptă spre vindecare, spre împlinire.

În fine, dacă toată această poveste ar fi așa cum ni s-a predat, atunci ultima strofă ne înșeală fără motiv așteptările create de primul distih, dar, mai mult decât atât, ultimul vers este cu totul dezamăgitor. Este posibil ca, la această dimensiune a spiritului, singurul epitet potrivit pentru dragostea căutată cu atâta disperare de poet să fie... mare?

Lectura mea

Lumina pe care doresc să o împrăștii peste aceste umbre hermeneutice vine din înțelegerea faptului că poetul nu se simte înfrigurat de teama că iubita îl va părăsi pe el. Sentimentul este, dimpotrivă, acela că el nu se va putea abține s-o părăsească pe ea. La venirea toamnei, sufletul poetului prinde aripi precum păsările migratoare. El este cel care simte dorul de ducă, el este cel pe cale de a-și abandona, sezonier, iubita.

Lectura primelor versuri se transformă astfel din „a venit toamna și simt că vei pleca, te rog să îmi învelești inima măcar cu o umbră” în „a venit toamna și simt că voi pleca, te rog să îmi acoperi poezia din suflet cu o umbră care să mă păstreze”. Tocmai cuvintele sunt cele care îl înstrăinează pe poet, tocmai acel eu liric este cel care se desprinde și migrează spre țările calde ale poeziei.

De aceea, lui îi este teamă că, plecând, o va lăsa pe ea să se refugieze în privirea amară a unui străin. Și de aceea își dorește să rămână: să renunțe la cuvinte, să le înece, să-și recapete statornicia pietrei și să se întoarcă la dragostea curățată de toate metaforele, o dragoste atât de simplă încât singurul epitet care o poate descrie este „mare”!

El șuieră luna, precum ciobanii oile, el împrumută de la pietre caracterul sincer și definitiv, el se întoarce la starea primordială. El renunță la poezie pentru ea și pentru dragostea ei, atât de naturală precum lumina lunii.

Adevărata emoție

Pentru Nichita, cuvintele sunt aripile sufletului, poezia este modul de a fi, desprins de cele pământești, metafizic, imaterial. Minunea acestei poezii, marea emoție resimțită în pragul toamnei, constă în dorința și disponibilitatea de a renunța la toate acestea de dragul iubitei.

„Emoție de toamnă” este o poezie a rămânerii, nu a plecării. Este o poezie a vindecării, nu a sfâșierii. Este o poezie a devotamentului și fidelității, nu a abandonului și însingurării.

Probabil că, undeva în sufletul fiecăruia, în ciuda profesorilor de literatură care prea adesea eviscerează poezia din cuvinte, acest mod de receptare se simte, chiar dacă nu explicit. Nu aș putea vorbi în numele altor cititori, mai mult sau mai puțin apropiați de Nichita, dar părerea mea este că sentimentul este universal: oricâte prevestiri friguroase ar aduce cu el vântul toamnei, decât să zbor în depărtări neștiute, prefer căldura umbrei tale, care mă apropie de rostul meu primar și genuin.

Eroi puri și simpli

Eu nu știu ce înseamnă cu adevărat un erou, pentru că fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnesc duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Există o dimensiune glorioasă a eroismului, care presupune recunoașterea meritelor la scară mare, prezența în locuri publice a eroilor sub formă de statui, în manualele școlare sub formă de poze, poezii, povești sau în filme sub forma unor personaje legendare.

Dar există și o dimensiune mai umană a eroismului, care nu se pretează la glorie, din pricină că modestia însăși face parte din ecuație. Sunt impresionat de eroismul care nu încearcă să impresioneze, chiar și atunci când meritele s-ar preta la măreție.

Necunoscuții Ananenko, Bezpalov și Baranov

Ananenko, Bezpalov și Baranov sunt genul de eroi foarte dragi mie, pentru că, pe de o parte, s-ar putea să le datorez foarte mult, în mod direct, iar, pe de altă parte, ei sunt genul de eroi care nu au avut timp să se gândească la eroism.
Ei sunt cei trei băieți de la Cernobîl care s-au oferit să deschidă valvele unui rezervor de sub reactorul care explodase, oprind astfel un posibil dezastru de dimensiuni continentale cu un preț care nu i s-ar putea cere nimănui.

Explozia de la Reactorul 4

Sub reactorul nr. 4 de la Cernobîl se afla un rezervor de apă care alimenta, pe de o parte, pompele de răcire și, pe de altă parte, servea drept condensator de abur pentru situațiile de urgență. Cu alte cuvinte, dacă o țeavă cu abur sub presiune s-ar fi spart, aburul eliberat era preluat într-un compartiment aflat imediat sub reactor și condus către acest rezervor de răcire, eliberând presiunea și căldura periculoase.

Explozia din noaptea de 26 aprilie 1986 a dus la expunerea la aer a moderatorului de grafit al reactorului, care s-a aprins, declanșând incendiul în urma căruia o cantitate uriașă de material radioactiv a fost propulsată în atmosferă. Intervențiile asupra incendiului au dus, printre altele, la inundarea compartimentului de sub reactor, cel care făcea legătura cu rezervorul de apă rece.

Ceea ce a urmat putea fi începutul unui dezastru cu mult mai mare. Pe fundul reactorului, miile de tone de grafit radioactiv, în combinație cu combustibili la o temperatură de peste 1200 de grade Celsius începuseră să topească podeaua și, în reacție cu cimentul protector de dedesubt, au produs așa-numitul corium, un soi de lavă semi-lichidă incandescentă. Dacă această lavă ar fi intrat în contact cu apa, explozia care s-ar fi declanşat ar fi aruncat în aer reactorul producând pagube inimaginabile.

Soluția imediată era golirea rezervorului. Accesul la valvele de deschidere însă nu se putea face decât prin compartimentul inundat cu apă iradiată. Scufundarea prin acele țevi complet întunecate era o misiune sinucigașă. Dar nu mai era timp...

Coborârea în Iad

Alexei Ananenko, Valeri Bezpalov și Boris Baranov au salvat viețile a milioane sau, după unele estimări, chiar zeci de milioane de vieți omenești în acele minute decisive. Inginerul Ananenko era unul dintre cei care știau unde sunt valvele, Bezpalov s-a oferit să-l ajute, iar Baranov a luat o lanternă cu care să le lumineze calea. Ultimii doi erau soldați. În cele din urmă, lanterna lui Baranov n-a funcționat și au fost nevoiți să lucreze în beznă completă.

Odată operațiunea încheiată, au ieșit la suprafață și singura explozie produsă a fost aceea a bucuriei lor când au primit confirmarea că reușiseră să deschidă valvele pe pipăite. Imediat după aceea, au început să se simtă rău.