Scrisori în negativ

La 16 februarie 1883, Eminescu îi scrie Veronicăi o epistolă care începe aşa:

   "Doamna mea şi generoasă amică,
     Mai întâi implor iertarea Dvoastre pentru supărarea ce Vă cauzează şi V-a cauzat afacerea aceasta cam migăloasă, cu care m-a însărcinat amicul nostru, d. Costinescu. Îmi pare fără îndoială rău, că sunt silit de-a Vă cauza această serie de mici neplăceri şi dacă aş fi fost în stare a găsi un expedient mai simplu pentru achitarea îndatoririi contractate către amicul nostru comun, desigur aş fi încunjurat cu grijă orice ar fi fost în stare a Vă indispune."

Eminescu era bolnav şi acest domn Costescu îl împrumutse. Neavând cum să returneze datoria, apelase la Veronica Micle. Dacă acest lucru este doar trist, următoarele rânduri ale scrisorii au în ele ceva care sperie de-a dreptul, care pot cutremura chiar şi pe cunoscătorul superficial al poeziei lui Eminescu. Iată ce scrie şi cu ce ton:

     "Precum aţi binevoit a indica în rândul trecut, trimit astă dată suma de 50 l.n. nu prin mandat, ci închişi în această scrisoare, rugându-Vă din nou a ierta mica deranjare ce v-ar cauza-o remiterea a la destinaţie.
     Doresc din toată inima să vă ştiu sănătoasă şi fericită, precum eu nu sunt, şi sărutându-Vă mâinile rămân

cu supunere

al DVoastre servitor

M. Eminescu"

Chiar dacă nu am fi ştiut ce relaţie au avut ei, sau că Eminescu scria această scrisoare din spital, tot am fi avut motive de cutremurare, din pricina a două amănunte de limbaj, în care se întrezăreşte o imensă durere, prin comparaţie cu fericirea ce existase odată. Aflat pe culmea gloriei, în urma bătăliei de la Rovine, aşa cum e descrisă de Eminescu în "Scrisoarea III", unul dintre fiii domnitorului îi scria iubitei sale, de dincolo de Argeş, o scrisoare, o carte, cum se spunea atunci. Ne-o amintim cu toţii:

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos."

Ce nebunie a iubirii era aceea când el, în imaginaţie, îi trimitea Doamnei sale oastea cu flamurile şi coiful cu penele! Ce ironie a vieţii când acum îi trimite Doamnei lui 50 de lei. În poezie, viteazul prinţ îi cere iubitei ochii cu sprâncenele, iar în realitatea de la doar doi ani distanţă, poetul, servitor, îi ceruse bani. Atunci îi vorbea nu din gură, ci din carte, pe când acum îi returnează datoria nu prin mandat, ci prin scrisoare. Atunci îi mulţumea lui Dumnezeu că e sănătos, iar acum se mulţumeşte s-o ştie pe ea sănătoasă, căci el nu este. 

O scrisoare imaginară şi una reală învăluie parcă, de la plus la minus infinit, una dintre cele mai emoţionante poveşti de iubire pe care le ştim. Au încercat, au dorit, s-au zbătut, dar nimeni n-a ţinut cu ei. Nimeni nu i-a ajutat în vreun fel. Ca un ultim amănunt, textul scrisorii din 16 februarie este adnotat de Veronica Micle, cu cerneală violetă: "Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu".

La finalul unor vieţi în care chinul a depăşit cu mult dragostea, e posibil totuşi ca visul a ceea ce ar fi putut să fie, într-o lume normală, să fi izbândit asupra mizeriei şi bolii. Poate că amândoi au retrăit clipele cele mai fericite ale vieţii lor, clipele care le-au dat sens. Şi poate că, plecând din lumea asta, au avut grijă să-şi trimită cumva şi codrii, şi acele poiene, şi ochii cu sprâncenele, şi acel sărut de la final, ca o iscălitură imaginară pe ultima scrisoare dintre ei.

Dialog între inimi

Cele mai multe lucruri se pot spune simplu. Sunt apoi lucruri mai greu de exprimat, cerând o oarecare înzestrare intelectuală. După acestea, mai urmează şi lucrurile pentru care, în trezoreria ideilor, am spune că nu avem acoperire în aur. Atunci, oricâte concepte ai şti, ele nu pot da seamă de ceea ce simţi. Probabil pentru aceste situaţii au apărut pe lume poeţii.

Iată-l, de pildă, pe unul dintre aceştia îndrăgostit atât de teribil încât, pentru a spune ce simte, trebuie să-şi amintească de mitologie. Hercule îl ucisese pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită. Murind, centaurul recurge la o perfidie în urma căreia Deianira, inconştientă de ce face, îi dă lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele lui otrăvit. Aşa a murit Hercule, cu acea cămaşă arzându-i carnea, topindu-l, dizolvându-l în cel mai atroce mod.

Aşa se simte şi dragostea, dar e mai mult decât atât, pentru că, din sentimentul de ardere de viu, din această iubire sinucigaşă, poetul acesta mai poate încă să contemple vremea când sufletul lui calm şi entuziast trăia într-o serenitate a marilor preocupări intelectuale, cu aura înţelepţilor antici, cu mantie pe umeri şi vise în priviri.

Acum ştie că moare, că nu poate scăpa, că îi e imposibil să renască din propria cenuşă. Din mijlocul flăcării care l-a cuprins, care-l devorează şi care l-a şi ucis sufleteşte, imploră acea veche linişte a simţurilor să i se coboare iarăşi în suflet, pentru ca măcar în moarte să ştie că va fi el însuşi din nou, că se va regăsi. Iată şi poezia, care nu este alta decât cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Întrebat într-un interviu care a fost cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Oda în metru antic. De Mihai Eminescu." Acum, pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar Nichita a făcut ceva mai mult, a scris un poem în care sentimentul acela inexprimabil pentru omul obişnuit (profesorii au un cuvânt special pentru acesta, îi spun inefabil) apare într-un chip în care ne putem regăsi. Nu toţi, nu oricând, ci doar în acele clipe magice în care mirajul unei iubiri se confundă cu mirajul întregii existenţe.

Atunci când totul în jur capătă sens prin faptul că iubeşti nebuneşte, când lumea ameţitoare din jur te halucinează, te orbeşte, te absoarbe, te lasă fără tine, când te întrebi cine eşti şi ce înseamnă toate acestea, de ce e timpul, de ce e lumea, de ce sunt toate aşa cum sunt... culori, arome, gusturi, făcute să te ducă într-o stare din ce în ce mai avansată de conştiinţă a faptului că eşti viu. Şi iubeşti. Şi arzi.

Şi atunci te întorci către cuvinte, către logos, cum numeau anticii raţiunea discursivă, către vorbe şi verbe. Şi rogi această înţelepciune nepăsătoare să te salveze din vertijul simţurilor, să te scape de tine, să te ia şi să te ducă şi să nu te mai aducă îndărăt, în lumea cu iarbă şi cai şi îngeri. Iată deci poemul lui Nichita, pentru prima dată pe Internet:

Dialog cu oda în metru antic

Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un rărăcit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.

Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.

Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!