Sonetul 66 de Shakespeare

23 aprilie este ziua în care marele nostru poet universal a coborât din Univers printre noi, dar şi ziua înălţării sale la cele universale.

Versiunea Quatro 1609

Shakespeare's Birthplace (foto: Mihai Cuza)

Tired with all these, for restful death I cry,

As to behold desert a beggar born,

And needy nothing trimm'd in jollity,

And purest faith unhappily forsworn,

And gilded honour shamefully misplac'd,

And maiden virtue rudely strumpeted,

And right perfection wrongfully disgrac'd,

And strength by limping sway disabled

And art made tongue-tied by authority,

And folly, doctor-like, controlling skill,

And simple truth miscall'd simplicity,

And captive good attending captain ill:

Tir'd with all these, from these would I be gone,

Save that, to die, I leave my love alone.

Traducerea lui Mihai Cuza

Scârbit de toate astea aș muri

Decât să văd prostia răsfăţată

Și competenți născuți spre a cerşi

Și nevinovăția înșelată,

Și cinstea transformată în păcat,

Şi trupul pur vândut în murdărie,

Și ce-i perfect, perfect denaturat,

Şi forța prinsă-n chingi de viclenie,

Şi falsa libertate la cuvânt,

Și adevărul clar numit capriciu,

Și doctori care n-au discernământ,

Și-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Dar chiar de-n moarte aș uita de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducere (2) de Mihai Cuza

Implor odihna morţii, prea scârbit

să văd cel bun că e născut să ceară

şi cel netrebnic că e ghiftuit

şi cel curat că e făcut de-ocară

Şarlatania ridicată-n rang,

Neprihănirea bestializată

şi caracterul răsplătit cu ştreang

Şi-ambiţia mişeleşte sfârtecată

Talentul de putere-i cenzurat

Şi măiestria în puhoi pierdută,

Concretul - ca nălucă denunţat

Şi sfântul e îngenuncheat de brută

Dar chiar de-aş vrea să mor, sătul de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducerea lui Ion Frunzetti

Scîrbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa - marfă, legea sub blestem.

Onoarea - aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei tîrguită,

Desăvîrşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia - dascăl la cuminţi

Şi adevărul - semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scîrbit de tot, de toate mă desprind,

Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Traducerea lui Gheorghe Tomozei

Scîrbit de tot, izbava morţii chem,

cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,

nevolnic, a magnificenţiii togă

şi gîndul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,

e pîngărită casta feciorie,

perfecţiunea-i frîntă de urgie

şi-ngenuncheat, orice sublim elan.

A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scîrbit de tot, m-aş stinge fără glas,

dar dragostea, murind, cui să o las?

Traducere de Dan Grigorescu şi N.Chirică

Sătul de toate, caut tihna morţii,

Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,

Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,

Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste avînd teamă

Şi fecioria pradă umilinţei,

Şi împlinirea neluată-n seamă,

Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,

Şi doctor raţiunii, nebunia,

Şi adevărul simplu, simplitate,

Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,

Dar dacă mor cui las iubirea mea?

Traducerea lui Petru Rezuş

De toate dezgustat, strig după moarte,

cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,

pe sec şi ticălos ajuns departe,

credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară

şi fecioara - marfă de vîndut,

desăvîrşirea stînd umil la scară,

puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici - roabă

ştiinţa - ucenică a prostiei,

spunînd minuni pe cel cu mintea slabă

şi binele slujindu-i mişeliei.

Scîrbit de toate, ca să mor aş vrea,

dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Traducere de Nicolae Pintilie

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -

Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,

Pe mărginit gătit în falnic chip,

Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos

Şi fecioria pîngărită-oricînd

Şi chiar desăvîrşirea dată jos

Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd

Şi graiul artei sub căluş închis

Şi nebunia doctor pe dibaci

Şi adevărul nerozie zis

Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,

Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.

Traducerea lui George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:

Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,

Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,

Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,

Onoarea - aur fals, înşelător,

Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor

Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,

Cuminţii - bănuiţi de nebunie,

Curatul adevăr - numit prostie,

Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,

Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

Traducere (3) de Mihai Cuza

Murind m-aş mai reface, obosit

de râtănia-n mofturi răsfăţată

şi de nobleţea pusă la cerşit

şi de sinceritatea-njunghiată,

De frauda tratată cu onoare

Şi trupul pur mânjit de grea ruşine,

De etica zdrobită în picioare

Şi curvele care se dau virgine

Şi de talentul rupt cu pumni în gură,

De adevărul dus la sacrificiu,

Maestrul terfelit de stârpitură

şi-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Şi chiar de-n moarte aş pleca spre bine,

rămân pe lume numai pentru tine.

Dialog între inimi

Cele mai multe lucruri se pot spune simplu. Sunt apoi lucruri mai greu de exprimat, cerând o oarecare înzestrare intelectuală. După acestea, mai urmează şi lucrurile pentru care, în trezoreria ideilor, am spune că nu avem acoperire în aur. Atunci, oricâte concepte ai şti, ele nu pot da seamă de ceea ce simţi. Probabil pentru aceste situaţii au apărut pe lume poeţii.

Iată-l, de pildă, pe unul dintre aceştia îndrăgostit atât de teribil încât, pentru a spune ce simte, trebuie să-şi amintească de mitologie. Hercule îl ucisese pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită. Murind, centaurul recurge la o perfidie în urma căreia Deianira, inconştientă de ce face, îi dă lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele lui otrăvit. Aşa a murit Hercule, cu acea cămaşă arzându-i carnea, topindu-l, dizolvându-l în cel mai atroce mod.

Aşa se simte şi dragostea, dar e mai mult decât atât, pentru că, din sentimentul de ardere de viu, din această iubire sinucigaşă, poetul acesta mai poate încă să contemple vremea când sufletul lui calm şi entuziast trăia într-o serenitate a marilor preocupări intelectuale, cu aura înţelepţilor antici, cu mantie pe umeri şi vise în priviri.

Acum ştie că moare, că nu poate scăpa, că îi e imposibil să renască din propria cenuşă. Din mijlocul flăcării care l-a cuprins, care-l devorează şi care l-a şi ucis sufleteşte, imploră acea veche linişte a simţurilor să i se coboare iarăşi în suflet, pentru ca măcar în moarte să ştie că va fi el însuşi din nou, că se va regăsi. Iată şi poezia, care nu este alta decât cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Întrebat într-un interviu care a fost cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Oda în metru antic. De Mihai Eminescu." Acum, pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar Nichita a făcut ceva mai mult, a scris un poem în care sentimentul acela inexprimabil pentru omul obişnuit (profesorii au un cuvânt special pentru acesta, îi spun inefabil) apare într-un chip în care ne putem regăsi. Nu toţi, nu oricând, ci doar în acele clipe magice în care mirajul unei iubiri se confundă cu mirajul întregii existenţe.

Atunci când totul în jur capătă sens prin faptul că iubeşti nebuneşte, când lumea ameţitoare din jur te halucinează, te orbeşte, te absoarbe, te lasă fără tine, când te întrebi cine eşti şi ce înseamnă toate acestea, de ce e timpul, de ce e lumea, de ce sunt toate aşa cum sunt... culori, arome, gusturi, făcute să te ducă într-o stare din ce în ce mai avansată de conştiinţă a faptului că eşti viu. Şi iubeşti. Şi arzi.

Şi atunci te întorci către cuvinte, către logos, cum numeau anticii raţiunea discursivă, către vorbe şi verbe. Şi rogi această înţelepciune nepăsătoare să te salveze din vertijul simţurilor, să te scape de tine, să te ia şi să te ducă şi să nu te mai aducă îndărăt, în lumea cu iarbă şi cai şi îngeri. Iată deci poemul lui Nichita, pentru prima dată pe Internet:

Dialog cu oda în metru antic

Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un rărăcit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.

Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.

Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!