Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar totuși vise.

Protestul tăcut

Un gest creează o emoţie, care se amplifică până la nivelul unei concepţii, care schimbă lumea cu totul.

Când a câştigat "suta" la Olimpiada de la Beijing, Usain Bolt a avut un avans atât de mare încât şi-a permis să-şi manifeste bucuria înainte de a trece linia de sosire. A fost spectaculos finişul, dar s-a ales totuşi cu o mustrare de la preşedintele CIO, care i-a atras atenţia că gestul respectiv, pe lângă bucurie, mai poate însemna şi altceva...

Spiritul olimpic presupune că victoria trebuie să fie însoţită de respectul pentru învinşi. Important e să participi, zice dictonul. De asemenea, orice gest care depăşeşte ca semnificaţie cadrul sportului, este nerecomandat.

Altfel spus, politica Olimpiadei este de a nu permite niciun fel de politică. Imediat după Jocurile din China, Bolt a primit, de ziua lui de naştere, un cadou excepţional: unul dintre pantofii cu care Tommie Smith a alergat la Olimpiada din Mexic, în 1968.

1968 este anul în care a fost ucis Martin Luther King Jr., un moment de vârf al luptei negrilor pentru egalitatea în drepturi. De fapt, nu doar a negrilor. Erau momentele astrale ale luptei pentru drepturile omului, momentele de dinaintea festivalului de la Woodstock...

Tommie Smith a fost recordmanul probei de 200 de metri, primul atlet care a alergat distanţa sub 20 de secunde. În momentul în care i-a dăruit lui Bolt unul dintre pantofii lui de alergare, recordul lui era încă în vigoare şi a rămas aşa până în 2010, pentru un total de 44 de ani!

Atunci, în 1968, după ce a câştigat proba, la festivitatea de premiere, Tommie Smith, împreună cu John Carlos, colegul lui de lot medaliat cu bronz, au făcut gestul care le-a adus mai multă celebritate decât meritele sportive.

Numit "protestul tăcut", salutul "forţei negre", gestul americanilor a fost susţinut şi de Peter Norman, australianul de pe locul doi. Insigna din pieptul acestuia purta un mesaj în onoarea drepturilor omului.

Preşedintele CIO de la acea dată a condamnat politizarea, în acest mod, a Jocurilor Olimpice şi, ca urmare, cei doi atleţi au fost excluşi din lotul Statelor Unite şi daţi afară din satul olimpic.

Există însă mai multe moduri de a interpreta orice gest al oamenilor, cu atât mai mult unul cu un impact social atât de mare. După 40 de ani în care a lucrat ca antrenor şi profesor de sociologie, după ce meritele lui sportive au fost consfinţite prin numeroase distincţii, Tommie Smith a acceptat, în iulie 2008, alături de Carlos, Premiul Arthur Ashe pentru Curaj, în memoria remarcabilului lor protest tăcut.

Victoria propriu-zisă

Victoria ideii

Ideea devenită statuie

Tommie