Maturizarea valorilor fundamentale. De la Idei la Funcții

O teorie a transformării axiologice europene

Despre oameni și valori

Valorile nu sunt simple repere morale. Sunt forme prin care gândirea umană ordonează realitatea, stabilește ierarhii, justifică alegeri. Mai adânci decât opiniile și mai persistente decât ideologiile, valorile ne guvernează judecățile în moduri pe care rareori le conștientizăm. De aceea, nu este suficient să ne cunoaștem valorile personale; e necesar să înțelegem și codul axiologic al lumii în care trăim. Adevărata alienare nu constă în a nu ști cine ești, ci în a opera cu valori expirate într-o lume care funcționează deja cu altă monedă.

Această reflecție propune o teorie a maturizării valorilor europene — o evoluție ce pornește de la idealuri abstracte și ajunge la funcții concrete, dinspre arhetip către algoritm. Nu este un regres, ci o transformare necesară, inevitabilă, chiar salutară, deși nu lipsită de costuri. Din păcate, educația generală rămâne, în multe privințe, blocată în prima fază a acestui proces, oferind elevilor un muzeu de valori în locul unui laborator axiologic.

Arhitectura clasică a valorilor europene

Tradiția europeană debutează cu triada greacă: Binele, Adevărul și Frumosul. Aceste Idei platonice nu erau simple abstracțiuni; funcționau ca norme ultime de judecată: un om era valoros dacă era bun, un discurs era acceptabil dacă era adevărat, o operă era admirabilă dacă era frumoasă. Nu erau doar criterii etice, epistemice sau estetice. Erau absolute ontologice.

Această gândire de esență idealistă presupunea că lumea trebuie să se conformeze unor standarde imuabile. Binele era Soarele metafizic în republica lui Platon, Adevărul o corespondență pură între rațiune și realitate, Frumosul o armonie cosmică ce putea fi recunoscută intuitiv. Copiii erau învățați, în spiritul lui Socrate, să nu spună decât ceea ce este bun, adevărat sau frumos — un imperativ care azi pare liric, dar care sintetizează o ontologie întreagă.

Apoi vin romanii. De la ei moștenim ideea de Dreptate. Dacă grecii ne-au dat idealuri, romanii ne-au dat instituții. Imperiul Roman a fost prima entitate istorică ce a încercat să înlocuiască legăturile de sânge cu contractul juridic, tradiția cu codul, religia cu regula. Astfel apare o nouă valoare fundamentală, născută nu din filozofie, ci din administrație: dreptatea ca echilibru normativ, garantată de forța legii. E o schimbare decisivă: valorile nu mai sunt doar norme interioare, devin infrastructură socială.

Odată cu modernitatea, o a cincea valoare se adaugă acestui edificiu: Libertatea. Aceasta nu mai e înțeleasă ca libertate interioară sau mântuire, ci ca drept politic și condiție a demnității umane. De la revoluțiile moderne la contractul social și la Kant, omul devine scop în sine. Libertatea se emancipează de morala religioasă și devine un principiu juridic, filosofic, economic. Dacă Dreptatea organiza raporturile între oameni, Libertatea proteja autonomia individului. Odată cu aceasta, clădirea axiologică a Europei devine un pentagon conceptual.

Maturizarea valorilor: de la Idei la Funcții

Valorile nu sunt fosile morale. Ele evoluează. Asemenea atomilor care, prin combinație, devin molecule mai complexe, valorile tind să se specializeze, să se adapteze, să se instrumentalizeze. Nu dispar. Se maturizează. Nu se degradează, ci își pierd naivitatea metafizică și capătă formă tehnică.

Adevărul, de pildă, nu mai are astăzi prestigiul absolutului. Rareori se mai caută un adevăr ultim. În schimb, a apărut o cerință mai lucidă, mai operativă: științificitatea. În locul unei adevăruri unice și atemporale, căutăm cunoașteri falsificabile, testabile, reproductibile — în sensul pe care Karl Popper l-a teoretizat. Astfel, adevărul nu se mai cere crezut, ci demonstrat. Nu mai e viziune, ci model. Nu mai e revelație, ci ipoteză. Mai puțin confortabil, dar infinit mai productiv.

Binele, altădată normă morală supremă, a suferit un proces asemănător. În spațiul public și în logica instituțională, el este înlocuit astăzi cu eficacitatea sau utilitatea. Nimeni nu mai întreabă dacă o politică e „bună”, ci dacă „funcționează”. Această mutație poate părea cinică, dar e profund rațională: în lumea interdependențelor și a crizelor sistemice, binele devine prea vag pentru a mai servi ca ghid. Avem nevoie de evaluare, nu de inspirație.

Frumosul nu mai este canon, ci gust. Estetica postmodernă a pulverizat standardele clasice și le-a înlocuit cu diversitatea expresiilor. În loc de Frumos, vorbim azi despre relevanță culturală, inovație vizuală, impact emoțional sau engagement estetic. Arta nu mai cere admirație, ci atenție. Nu mai propune modele, ci provoacă reacții. Într-o cultură a hiperconsumului vizual, frumosul devine strategie de design, nu metafizică a formei.

Dreptatea s-a transformat în compliance, în standardizare legală, în accesibilitate și corectitudine procedurală. De la noțiunea clasică a dreptății distributive am ajuns la logica algoritmică a tratamentului egal. Dreptatea nu mai este o virtute, ci o obligație de sistem, cuantificabilă și auditată. Nu e vorba de înlocuire, ci de tehnicizare: echitatea devine calculabilă.

Libertatea, în fine, se regăsește în formele ei actuale ca autonomie decizională, liber acces, transparență, dezintermediere. În epoca platformelor și a confidențialității datelor, libertatea nu mai e o afirmație romantică, ci un regim de drepturi funcționale. Devine infrastructură juridico-digitală.

Toate aceste mutații ilustrează un fenomen mai general: ieșirea valorilor din mitologia idealistă și intrarea lor în angrenajul practic al societății complexe. De la Idei la Funcții. De la idolatrie axiologică la operabilitate contextuală. Este un semn de maturitate culturală — însă și o sursă de alienare pentru cei care rămân ancorați în registre vechi, adesea învățate în copilărie și reiterate în sistemul educațional.

Criza educației axiologice – un decalaj cultural

Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Libertate: cuvintele acestea circulă prin discursurile publice, prin manuale, prin proclamații politice, ca niște relicve sacre ale unei umanități pierdute. Sunt invocate cu gravitate, dar rareori înțelese în contextul lumii actuale. Ele populează limbajul instituțional și imaginarul colectiv asemenea unor „prieteni imaginari” din copilărie – entități afective, familiare, dar incompatibile cu realitatea tehnică și procedurală a maturității.

Școala, în mod paradoxal, perpetuează această disonanță. În loc să medieze trecerea de la idealuri la funcții, ea fixează mințile tinere într-un alfabet moral învechit, predicând valori ca dogme atemporale. Elevii învață că adevărul e absolut, binele universal, frumosul obiectiv, dreptatea imparțială, libertatea inalienabilă. Nimic despre falsificabilitate, eficacitate, gusturi culturale, norme procedurale sau regimuri de acces. Este ca și cum li s-ar preda fizica pe baza geocentrismului.

Rezultatul este un individ cetățean-filosof într-o lume de algoritmi, un visător moral într-un ecosistem de norme tehnice. În spațiul public, acest decalaj produce o confuzie aproape endemică. Oamenii cer „adevărul” de la știință și se simt trădați de modele provizorii. Așteaptă „binele” de la politici publice și se revoltă când primesc evaluări de impact. Așteaptă „dreptatea” din justiție și nu înțeleg de ce li se vorbește despre termene și proceduri. Nu pentru că ar fi ignoranți, ci pentru că au fost formați într-un sistem care n-a învățat să-și actualizeze mitologia.

Această ruptură axiologică între ceea ce cultura a devenit și ceea ce educația continuă să repete produce o formă subtilă de alienare. Cetățeanul modern trăiește într-o lume guvernată de valori mature, dar este echipat cu o hartă veche, pe care munții au nume mistice, iar drumurile sunt marcate cu simboluri sacre. Nu vede rețeaua de infrastructuri, ci doar relieful mitic. Nu înțelege complexitatea, dar simte trădarea.

A educa astăzi înseamnă, printre altele, a face transferul axiologic de la metafizic la funcțional. A arăta cum s-au transformat ideile în mecanisme, idealurile în standarde, conceptele în metrici. Nu pentru a disprețui trecutul, ci pentru a învăța să navigăm prezentul cu instrumente actuale.

Fantomele valorilor – cum miturile ne bântuie politica, etica și identitatea

Valorile arhetipale nu au dispărut. Au fost evacuate din sistemele funcționale, dar nu și din imaginarul colectiv. S-au retras în inconștientul axiologic al societății, de unde acționează asemenea unor fantome: invizibile, dar omniprezente. Nu mai organizează instituții, dar populează discursuri. Nu mai fundamentează legi, dar înflăcărează revendicări. Nu mai reglează decizii, dar justifică emoții.

Fiecare valoare tradițională are acum un dublu spectral. Adevărul bântuie sub forma „vocii autentice” în dezbaterile publice, unde consensul științific este suspect, iar mărturia subiectivă devine criteriu epistemic. Binele revine ca indignare morală, deseori deconectată de orice calcul al consecințelor. Frumosul renaște în cultul estetic al identității și în estetizarea conflictului politic. Dreptatea apare ca justiție poetică – un amestec de revanșă și vis egalitar. Libertatea e invocată adesea în forme infantile, ca drept absolut la exprimare, decizie și refuz, fără niciun cost sau constrângere.

Aceste „fantome axiologice” nu pot fi contrazise pentru că nu sunt raționale. Ele mobilizează, nu argumentează. Cer fidelitate, nu clarificare. În politică, devin sloganuri. În etică, devin dogme. În identitate, devin totemuri. Și toate contribuie la o nouă formă de magie seculară: oameni moderni care trăiesc în rețele digitale, sub guvernanțe algoritmice, animând totuși vechi spirite ale tribului, ale adevărului revelat și ale binelui pur.

Aceasta nu este o revenire la tradiție. Tradiția avea forme stabile, reguli, genealogii. Ceea ce vedem azi este o mitologie flotantă, o religie fără teologie, în care valorile sunt goale de conținut, dar pline de afect. Se cer, se strigă, se revendică – dar rareori se definesc.

Faptul că aceste fantome circulă liber prin societate fără a fi recunoscute ca atare este simptomul unei culturi în care alfabetul valorilor nu a fost transcris în limbajul maturității. Suntem la intersecția dintre epoca funcțională și imaginarul premodern, iar conflictul nu este între idei, ci între registre de conștiință. Între codul arhaic al semnificației și codul contemporan al funcționalității.

Și poate tocmai de aceea educația valorilor nu mai poate fi moralistă. Trebuie să fie antropologică, istorică și critică. Să arate cum valorile au evoluat, cum funcționează astăzi și de ce spectrele trecutului încă bântuie democrațiile moderne ca niște zei uitând că sunt deja pensionați.

Cultura funcțională – valorile ca infrastructuri, nu idealuri

În această etapă a maturizării culturale, valorile și-au transformat natura: au încetat să mai fie simple idealuri abstracte, seducătoare și rareori atinse, devenind infrastructuri invizibile, dar omniprezente, ale ordinii sociale. Ele nu mai servesc drept faruri morale pe țărmul existenței individuale, ci funcționează ca schelete riguroase pe care se sprijină întregul mecanism al societății.

Libertatea nu mai este un concept vag, poetic sau absolut, ci un sistem de reguli, proceduri și contracte care permit coexistenta în pluralitate. Nu mai promite deschideri infinite, ci reglementează spații clare de acțiune și responsabilitate. Își pierde aură metafizică pentru a căpăta forța pragmatică a unei rețele de echilibre instituționale.

Dreptatea s-a metamorfozat în justiție — un sistem complex de norme, jurisprudență, precedent și tehnici judiciare care aduc predictibilitate și stabilitate. Dreptatea pură, ideală, rămâne o himeră filozofică; în practică, justiția este procesul de negociere constantă între norme și situații concrete, o „muncă” administrativă și tehnică a echilibrului social.

Adevărul și-a găsit expresia în științificitate, o disciplină a dubiului controlat, a ipotezelor testabile și a falsificabilității popperiene. Adevărul ca absolut, imuabil și universal, s-a volatilizat în fața unor sisteme epistemice construite cu rigurozitatea unui algoritm și flexibilitatea unei paradigmă în permanentă schimbare. Acesta este paradoxul modernității: adevărul devine mai robust tocmai pentru că acceptă că se înșală, că se adaptează, că se caută permanent.

Binele, departe de a fi dispărut, s-a redefinit în termenii valorii utilitare, eficienței și eficacității. Etica tradițională, cu imperativul său categoric, a cedat locul managementului și guvernanței bazate pe criterii cuantificabile, pe optimizarea resurselor și pe calculul impactului. Aceasta nu este o degradare morală, ci o schimbare de paradigmă: binele nu mai este o idee înălțătoare, ci o funcție a contextului, a consecințelor și a practicabilității.

Frumosul, cândva apogeul contemplativ al spiritului, s-a dezmembrat într-o diversitate fragmentată de gusturi, experiențe estetice și simboluri culturale. Estetica s-a mutat de la altarul idealului la piața ofertelor culturale, unde plăcerea subiectivă și interesul cultural concură într-un joc nesfârșit al semnelor.

Această metamorfă culturală reprezintă o maturizare, dar și o fractură. Sistemul de valori funcționale este esențial pentru supraviețuirea și dezvoltarea societăților complexe. În același timp, această arhitectură lipsită de idealuri înalte lasă spațiu pentru dezorientare existențială și pentru nostalgii întunecate după o unitate axiologică pierdută.

Educația valorilor devine, astfel, o provocare dublă: să ofere cunoașterea istorică și critică a transformărilor axiologice, dar și să echipeze individul cu instrumentele necesare navigării în această cultură a complexității și ambiguității. În loc să reîmprospătăm mituri arhaice, trebuie să învățăm cum să construim, să gestionăm și să evaluăm infrastructuri valorice, adică să fim artizanii unei lumi în care valorile sunt nu doar dorințe, ci legături funcționale între oameni, instituții și viitor.

O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)

Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts?

Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat.

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v. 

Filiera latină

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească.

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche.

Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei.

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Puțin credincioșilor, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante.

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare „Structura revoluțiilor științifice”. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul.

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp.

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare.

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește.

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă.

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului.

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară.

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită...

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.

Sophie Germain

Articolul din Wikipedia despre Sophie Germain are mai mult text în notele de subsol decât au biografiile întregi ale altor genii! Îi sunt prezentate lucrările de matematică, fizică şi filozofie, contribuţiile concrete la teoria elasticităţii şi la demonstrarea Marii Teoreme a lui Fermat, corespondenţele cu Gauss şi Legendre... tot ce caracterizează acest mare spirit francez.

În matematică, Germain a deschis o nouă cale de demonstraţie pentru Marea Teoremă, arătând că, din infinitatea de cazuri posibile, o anumită categorie verifică teorema.

Practic, a arătat că teorema e verosimilă pentru toate numerele prime p, care îndeplinesc condiţia ca 2p+1 să fie tot un număr prim. Gauss i-a scris: "Mă încântă că aritmetica a găsit în dumneavoastră un prieten atât de capabil".

Înainte de 1800 s-au născut numai 8 matematiciene consemnabile într-o istorie. Sophie se află între ele.

În fizică, a scris un "Memoriu asupra vibraţiei suprafeţelor elastice", care a iniţiat teoria modernă a elasticităţii.

A trăit într-o vreme de efervescenţă culturală incredibilă, la sfârşitul secolului XVIII şi începutul lui XIX, contemporană cu cele mai mari spirite ale Europei, dar în care n-a avut totuşi voie să înveţe, din cauză că era femeie.

Recent înfiinţata Ecole Polytechnique era destinată numai bărbaţilor. A reuşit totuşi să urmeze cursurile, furând identitatea unui anume Antoine-Auguste Le Blanc, care părăsise Parisul fără să informeze instituţia de învăţământ.

A fost desconspirată în cele din urmă de soluţiile pe care le oferea la probleme. Încântat de strălucitoarele idei prezentate, şeful cursului, care era nimeni altul decât Joseph-Louis Lagrange, a dorit să-l cunoască pe domnul Le Blanc personal.

După cum povesteşte Simon Singh, "Germain a fost obligată să-şi dezvăluie adevărata identitate. Lagrange a rămas uimit şi a fost încântat să o cunoască pe tânără, al cărei mentor şi prieten a devenit".

Mai interesant, din punctul meu de vedere, este felul în care Sophie şi-a descoperit "elementul", după cum ar spune sir Ken Robinson. Citind, pe ascuns, cărţi din biblioteca tatălui său, a aflat despre felul în care a fost ucis Arhimede (celebra scenă în care el imploră "Noli tangere circulos meos").

Ea a înţeles din povestea aceea că matematica trebuie să fie cel mai captivant lucru din lume, de vreme ce marele grec nu şi-a putut lua gîndul de la ea nici măcar cu o sabie deasupra capului.

Povestea Sophiei Germain are aşadar toate elementele unei odiseei a spiritului, augmentată de lipsa recunoaşterii meritate, la timpul ei, din motivul că a fost femeie.

Într-o lucrare din 1913, H.J. Mozans notează:

"După toate probabilităţile, ea a fost femeia cea mai profund intelectuală pe care Franţa a produs-o vreodată.

Şi totuşi, oricât de ciudat ar părea, când a sosit funcţionarul se stat să redacteze certificatul de deces al acestei asociate şi colaboratoare eminentă a celor mai iluştri membri ai Academiei Franceze de Ştiinţă, el a numit-o rentiere-annuitant (femeie necăsătorită şi fără profesie) - şi nu mathematicienne.

Şi asta nu e tot. Când a fost înălţat Turnul Eiffel, lucrare pentru care inginerii au fost obligaţi să ia în considerare cu o atenţie specială elasticitatea materialului folosit în această structură măreaţă, au fost înscrise numele a şaptezeci şi doi de savanţi.

Dar numele acestei femei de geniu, ale cărei cercetări aveau să contribuie atât de mult la fondarea teoriei elasticităţii metalelor, Sophie Germain, fusese uitat."

A murit de cancer la sân, la vârsta de 55 de ani.

Protestul tăcut

Un gest creează o emoţie, care se amplifică până la nivelul unei concepţii, care schimbă lumea cu totul.

Când a câştigat "suta" la Olimpiada de la Beijing, Usain Bolt a avut un avans atât de mare încât şi-a permis să-şi manifeste bucuria înainte de a trece linia de sosire. A fost spectaculos finişul, dar s-a ales totuşi cu o mustrare de la preşedintele CIO, care i-a atras atenţia că gestul respectiv, pe lângă bucurie, mai poate însemna şi altceva...

Spiritul olimpic presupune că victoria trebuie să fie însoţită de respectul pentru învinşi. Important e să participi, zice dictonul. De asemenea, orice gest care depăşeşte ca semnificaţie cadrul sportului, este nerecomandat.

Altfel spus, politica Olimpiadei este de a nu permite niciun fel de politică. Imediat după Jocurile din China, Bolt a primit, de ziua lui de naştere, un cadou excepţional: unul dintre pantofii cu care Tommie Smith a alergat la Olimpiada din Mexic, în 1968.

1968 este anul în care a fost ucis Martin Luther King Jr., un moment de vârf al luptei negrilor pentru egalitatea în drepturi. De fapt, nu doar a negrilor. Erau momentele astrale ale luptei pentru drepturile omului, momentele de dinaintea festivalului de la Woodstock...

Tommie Smith a fost recordmanul probei de 200 de metri, primul atlet care a alergat distanţa sub 20 de secunde. În momentul în care i-a dăruit lui Bolt unul dintre pantofii lui de alergare, recordul lui era încă în vigoare şi a rămas aşa până în 2010, pentru un total de 44 de ani!

Atunci, în 1968, după ce a câştigat proba, la festivitatea de premiere, Tommie Smith, împreună cu John Carlos, colegul lui de lot medaliat cu bronz, au făcut gestul care le-a adus mai multă celebritate decât meritele sportive.

Numit "protestul tăcut", salutul "forţei negre", gestul americanilor a fost susţinut şi de Peter Norman, australianul de pe locul doi. Insigna din pieptul acestuia purta un mesaj în onoarea drepturilor omului.

Preşedintele CIO de la acea dată a condamnat politizarea, în acest mod, a Jocurilor Olimpice şi, ca urmare, cei doi atleţi au fost excluşi din lotul Statelor Unite şi daţi afară din satul olimpic.

Există însă mai multe moduri de a interpreta orice gest al oamenilor, cu atât mai mult unul cu un impact social atât de mare. După 40 de ani în care a lucrat ca antrenor şi profesor de sociologie, după ce meritele lui sportive au fost consfinţite prin numeroase distincţii, Tommie Smith a acceptat, în iulie 2008, alături de Carlos, Premiul Arthur Ashe pentru Curaj, în memoria remarcabilului lor protest tăcut.

Victoria propriu-zisă

Victoria ideii

Ideea devenită statuie

Tommie