Despre cafea

Fără ea lumea n-ar fi fost ce este.

Să ne închipuim pentru o clipă un univers fără cafea. Iluminismul, acea explozie de minte și spirit care a apărut în cafenelele Parisului, n-ar fi existat. Voltaire, Diderot, Rousseau, toți acești titani ai gândirii, își datorează geniul nu doar propriilor minți, ci, în parte, și acelei băuturi miraculoase care le-a menținut vigilența în nopțile lungi de dezbatere. Prin urmare, majoritatea ideilor care guvernează astăzi lumea noastră n-ar fi văzut niciodată lumina zilei.

Dar nu doar în Paris s-au născut revoluțiile! Cafenelele au devenit, peste tot în lume, sanctuarele revoluționarilor, filosofilor și activiștilor. Discuțiile aprinse purtate în aceste spații au contribuit la formularea și diseminarea ideilor care au dus la schimbări sociale majore. Revoluția Franceză însăși și-a găsit nutrienții în aceste laboratoare de gândire alimentate de cofeină, unde burghezia se întâlnea pentru a diseca vechea ordine și a imagina o lume nouă.

Dar cafeaua nu a transformat doar mințile, a redesenat harta lumii. A fost un motor colosal al comerțului global, dictând rute comerciale și formarea imperiilor coloniale. Plantațiile de cafea din America Centrală și de Sud, din Asia și Africa au devenit inima economiilor națiunilor producătoare, dar și teatrul unor tragedii umane. Pentru că, să fim sinceri în această pledoarie, progresul civilizației a avut și prețul său întunecat: forța de muncă supusă adesea unor condiții inumane pentru a satisface cererea europeană nesățioasă. Această boabă care ne-a luminat mințile a umbrit, uneori, conștiința noastră morală.

Și totuși, din această complexitate istorică a apărut o lume interconectată, unde cafeaua a devenit primul produs cu adevărat global, creând punți între continente și culturi.

Literatura universală poartă în ea aroma cafelei. Balzac, colosul literaturii franceze, își scria capodoperele hrănit de litri de cafea neagră, transformând cofeina în personaje memorabile și intrigi captivante. Rebreanu, marele nostru romancier, și-a croit calea prin labirintul sufletului românesc cu douăzeci de cești de cafea alături în fiecare zi. De fapt, fără să mai dau o mulțime de nume, amintesc doar că orice traseu prin cultura românescă mare trece și pe la Cafeneaua Capșa.

Chiar și știința modernă își datorează salturile revoluționare cafelei. Fizica lui Richard Feynman, cu teoriile ei strălucite, și invențiile geniale ale lui Edison s-au născut în nopți albe și binecuvântate de cofeină. Iar progresul tehnologic însuși a fost accelerat de căutarea perfecțiunii în prepararea cafelei: de la dezvoltarea mașinilor de espresso la metodele rafinate de prăjire, de la inovațiile în logistica transportului până la știința extracției aromate. Cafeaua nu a fost doar consumată. A fost studiată, perfecționată, ridicată la rang de artă. Designul cafenelelor a creat o estetică specifică care definește încă urbanitatea modernă. De la ustensilele rafinate ale preparării până la arhitectura spațiilor de consum, cafeaua și-a construit propriul ei limbaj vizual.

Dar să nu rămânem doar în cafenelele pariziene și vieneze! Cafeaua și-a țesut propriile ritualuri în fiecare colț al lumii, creând o diversitate culturală uimitoare. Ceremonia etiopiană a cafelei este o adevărată liturghie a ospitalității, cafeaua turcească - un ritual care a fost declarat patrimoniu UNESCO, iar espresso-ul italian a devenit filozofia unui mod de viață rapid și intens. Fiecare cultură și-a pus amprenta asupra acestei băuturi, transformând-o într-o hartă gustativă a umanității.

Dar cel mai spectaculos exemplu rămâne Paul Erdős, matematicianul legendar despre care se spunea că este "o adevărată mașină de transformat cafeaua în teoreme". În cartea "The Man Who Loved Only Numbers", Paul Hoffman ne povestește că Erdős lucra câte douăzeci de ore la rând, hrănindu-și geniul cu espresso după espresso, tablete cu cofeină și, da, chiar și amfetamine. Când un prieten l-a provocat să renunțe pentru o lună la stimulente, Erdős a acceptat și a câștigat pariul de 500 de dolari. Dar la final i-a reproșat amicului cu amărăciune: "Ai oprit matematica în loc timp de o lună!"

Fundațiile economiei moderne s-au clădit în cafenele! Primele burse de mărfuri, precum cea din Londra, s-au dezvoltat în jurul acestor temple ale băuturii negre. Lloyd's of London, una dintre cele mai vechi și renumite piețe de asigurări din lume, își are originile în modesta Cafenea a lui Edward Lloyd de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Acolo, negustorii și căpitanii de nave se întâlneau pentru a discuta despre afaceri, a schimba informații și a asigura încărcături. Un simplu spațiu de socializare s-a transformat, prin magia cafelei, într-un centru financiar vital care încă dictează ritmul economiei mondiale.

Iar în Londra, pe lângă explozia iluministă pariziană, cafenelele au devenit adevărate "universități penny". Isaac Newton, Joseph Addison și Richard Steele frecventau locuri precum Button's sau Will's, unde oricine își permitea o cafea putea participa la discuții intelectuale de înaltă ținută. Idei noi erau dezbătute, știri schimbate, iar publicații precum The Tatler și The Spectator, considerate printre primele reviste moderne, erau redactate și citite cu voce tare. Fără cafeaua care îi menținea treji pe acești pionieri ai jurnalismului, presa modernă ar fi fost de neconceput.

În coloniile americane, cafenelele au devenit locuri fierbinți de dezbatere politică și rezistență. Planurile pentru faimoasa Partidă de Ceai de la Boston din 1773 au fost parțial concepute în aceste sanctuare ale cafelei, ca reacție la taxele britanice asupra ceaiului. Ironia istoriei: respingând ceaiul impus de metropolă, coloniștii au îmbrățișat cafeaua ca pe un simbol al libertății și independenței. Revoluția Americană însăși a fost, în fond, alimentată de cofeină și dorința de autodeterminare.

La fel, în estul Europei, istoria ar fi luat cu totul alte căi. O mare parte din forța Revoluției de la 1917, complet străină de apatia rusească întemeiată pe vodcă, se datora spiritului de mare cafegiu al lui Troțki. Revoluția însăși a fost, într-un fel, o explozie de cofeină politică care a răsturnat un imperiu întreg.

Viena, orașul cafenelelor elegante, ar fi fost de nerecunoscut fără această cultură. America de Sud și-a construit economiile pe exportul masiv al boabelor, devenind gigantul care hrănește dependența mondială de cofeină. Mersul trenurilor și al avioanelor ar fi fost diferit, pentru că mașiniștii și piloții își datorează vigilența cafelei. Călătoriile lungi cu mașina ar fi fost mult mai periculoase, sesiunile de examene, un adevărat calvar, iar romantismele de cafenea nici măcar n-ar fi existat.

Cu Revoluția Industrială, cafeaua nu a transformat doar mințile, ci și timpul însuși. Pauzele de cafea au devenit momentul sacru de respiro și regenerare în ritmul implacabil al fabricilor, contribuind la creșterea productivității și la menținerea sanității mentale într-un mediu industrial solicitant. Această integrare a cafelei în rutina zilnică a avut un impact colosal asupra organizării muncii moderne și a modului în care percepem eficiența. Programul de lucru contemporan, cu pauzele sale ritualice, poartă amprenta acestei boabe care a învățat omenirea să-și calibreze energia.

Istoria ne oferă și momente tragicomice legate de cafea. Malcolm Gladwell, în articolul său din The New Yorker din 30 iulie 2001, relatează un episod fascinant: "Regele Gustav III, care a domnit în Suedia la sfârşitul secolului al optsprezecelea, era atât de convins de faptul că, dintre toate formele de cofeină, cafeaua este în mod special periculoasă, încât a pus la cale un experiment elaborat. Un criminal deţinut a fost condamnat să bea cană după cană de cafea până când moare, în vreme ce un alt deţinut, drept control, a fost condamnat la ceai pe viaţă. Din nefericire, cei doi medici care conduceau experimentul au murit înainte de toţi; apoi a fost ucis Gustav; în cele din urmă, băutorul de ceai a murit la 83 de ani, de bătrâneţe, lăsându-l pe cel dintâi criminal cu espressoul său şi lăsând, totodată, presupusa toxicitate a cafelei nelămurită."

Dependența și insomniile colaterale sunt doar dovada că această băutură are forța să ne modifice fundamental experiența de a fi umani.

Telefonul gay

Am trecut de curând printr-o experiență traumatizantă, cum numai epoca noastră sensibilă și hipersemnificativă ți-o poate oferi: am descoperit că există o corelație între telefon și orientarea sexuală a posesorului. Nu, nu tot telefonul. Doar husa. Și nici măcar întreaga husă, ci strict... culoarea ei.

Mi-am dorit o husă violet. Grăbit, flămând de estetic, am pescuit dintr-un boutique suspect, aflat într-o stație de metrou unde lumina e mai degrabă o promisiune, nu o realitate, ceva ce părea apropiat de violet. Mi s-a părut chiar arătoasă.

La lumină, însă, nu mai era violet. Nici măcar mov. Și-acum, dacă tot am spus "boutique", ar fi trebuit, probabil, să scriu mauve. Dar mi s-a explicat cu profesionalism că, de fapt, husa e... fuchsia. Se pronunță fuhsia. Numele unei flori. Foarte bine. Dar problema e că, în termeni brutali și muritori, husa arată... roz.

Iar ochiul meu, antrenat de un creier care încă mai cere logică în cromatică, știe exact ce e roz: o amestecătură vinovată de roșu și alb, fără urmă de albastru. Ceea ce o face, în mintea mea, diametral opusă oricărei nuanțe de violet. Ca diferența dintre Dinamo și Steaua. (Pentru cei cu adevărat gay: acestea sunt două cluburi de fotbal românești, faimoase pentru rivalitatea lor istorică, palmaresul inegal și pentru faptul că una dintre ele – ghici care – are mai mulți fani și mai puține explicații de dat.)

Și, iată, fiecare cunoscut care-mi spune „tu” fără să-mi fi văzut vreodată dormitorul a avut exact aceeași reacție văzându-mi telefonul:
— Ai telefon roz?! Ce gay pari!

La început am zâmbit cu condescendența filosofului care nu se lasă atins de superficial. Pe seară, am început să am dubii.

Dacă masculinitatea mea poate fi știrbită de o husă de telefon, înseamnă că nu era prea bine ancorată în primul rând. Și totuși, nu pot accepta ideea că un bărbat ar putea fi atras de femei în timp ce telefonul e în buzunar, dar să-și schimbe brusc preferințele la simpla apariție a unei nuanțe pastel.

Dar am învățat un lucru prețios: dacă cineva te întreabă dacă ai telefon roz, nu-i răspunde niciodată că e fuchsia. Te afunzi!

Așa că am protestat. Am strigat în mine că e incorect să judeci un om după husa telefonului. Apoi m-am simțit discriminat. Apoi m-am întrebat de ce naiba mă simt discriminat. Apoi, întâmplător, am găsit la același boutique o husă mai solidă, mai practică.

Am cumpărat-o. E neagră.

Obsedatilor.

Søren Kierkegaard

Danezul Søren Aabye Kierkegaard s-a născut la 5 mai 1813 într-o casă şi a murit pe o stradă, în 1885. Venind, ca gânditor, în tradiţie hegeliană, s-a considerat un filozof creştin totuşi.

Dacă povestea lui Iisus este adevărată sau nu, pentru un creştin nu are importanţă, spune el. Importantă este înţelegerea semnificaţiei.

A fi creştin înseamnă a deveni creştin. 

Sunt trei stadii ale devenirii: 

- Stadiul estetic. Omul trăieşte clipa, deci, de fapt, nu trăieşte, ci este trăit. Un fel de copilărie. În final ajunge, precum Socrate, să vadă lipsa de sens a existenţei estetice şi o ironizează. Astfel, trece în 

- Stadiul etic. Aici el capătă conştiinţa obligaţiei şi se formează în temeiul valorii umane autentice. Omul matur. Râzând de micimea omului, trece în 

- Stadiul religios. Nu om pentru om, ci om pentru divin. Omul are acces la divin prin suferinţă.

Pentru Kierkegaard, existenţa veritabilă este cea individuală, umană. 

Între existenţă şi gândire este o barieră de netrecut. Adevărata fiinţă, în sens metafizic, este fiinţa umană, iar adevărul este subiectiv. Existenţa autentică este cea care trece prin cele trei stadii.

În fond, nu putem accepta existenţa obiectivă fără dureri, angoase, iubiri, care există şi ele.

Sonetul 66 de Shakespeare

23 aprilie este ziua în care marele nostru poet universal a coborât din Univers printre noi, dar şi ziua înălţării sale la cele universale.

Versiunea Quatro 1609

Shakespeare's Birthplace (foto: Mihai Cuza)

Tired with all these, for restful death I cry,

As to behold desert a beggar born,

And needy nothing trimm'd in jollity,

And purest faith unhappily forsworn,

And gilded honour shamefully misplac'd,

And maiden virtue rudely strumpeted,

And right perfection wrongfully disgrac'd,

And strength by limping sway disabled

And art made tongue-tied by authority,

And folly, doctor-like, controlling skill,

And simple truth miscall'd simplicity,

And captive good attending captain ill:

Tir'd with all these, from these would I be gone,

Save that, to die, I leave my love alone.

Traducerea lui Mihai Cuza

Scârbit de toate astea aș muri

Decât să văd prostia răsfăţată

Și competenți născuți spre a cerşi

Și nevinovăția înșelată,

Și cinstea transformată în păcat,

Şi trupul pur vândut în murdărie,

Și ce-i perfect, perfect denaturat,

Şi forța prinsă-n chingi de viclenie,

Şi falsa libertate la cuvânt,

Și adevărul clar numit capriciu,

Și doctori care n-au discernământ,

Și-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Dar chiar de-n moarte aș uita de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducere (2) de Mihai Cuza

Implor odihna morţii, prea scârbit

să văd cel bun că e născut să ceară

şi cel netrebnic că e ghiftuit

şi cel curat că e făcut de-ocară

Şarlatania ridicată-n rang,

Neprihănirea bestializată

şi caracterul răsplătit cu ştreang

Şi-ambiţia mişeleşte sfârtecată

Talentul de putere-i cenzurat

Şi măiestria în puhoi pierdută,

Concretul - ca nălucă denunţat

Şi sfântul e îngenuncheat de brută

Dar chiar de-aş vrea să mor, sătul de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducerea lui Ion Frunzetti

Scîrbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa - marfă, legea sub blestem.

Onoarea - aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei tîrguită,

Desăvîrşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia - dascăl la cuminţi

Şi adevărul - semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scîrbit de tot, de toate mă desprind,

Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Traducerea lui Gheorghe Tomozei

Scîrbit de tot, izbava morţii chem,

cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,

nevolnic, a magnificenţiii togă

şi gîndul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,

e pîngărită casta feciorie,

perfecţiunea-i frîntă de urgie

şi-ngenuncheat, orice sublim elan.

A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scîrbit de tot, m-aş stinge fără glas,

dar dragostea, murind, cui să o las?

Traducere de Dan Grigorescu şi N.Chirică

Sătul de toate, caut tihna morţii,

Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,

Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,

Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste avînd teamă

Şi fecioria pradă umilinţei,

Şi împlinirea neluată-n seamă,

Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,

Şi doctor raţiunii, nebunia,

Şi adevărul simplu, simplitate,

Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,

Dar dacă mor cui las iubirea mea?

Traducerea lui Petru Rezuş

De toate dezgustat, strig după moarte,

cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,

pe sec şi ticălos ajuns departe,

credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară

şi fecioara - marfă de vîndut,

desăvîrşirea stînd umil la scară,

puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici - roabă

ştiinţa - ucenică a prostiei,

spunînd minuni pe cel cu mintea slabă

şi binele slujindu-i mişeliei.

Scîrbit de toate, ca să mor aş vrea,

dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Traducere de Nicolae Pintilie

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -

Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,

Pe mărginit gătit în falnic chip,

Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos

Şi fecioria pîngărită-oricînd

Şi chiar desăvîrşirea dată jos

Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd

Şi graiul artei sub căluş închis

Şi nebunia doctor pe dibaci

Şi adevărul nerozie zis

Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,

Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.

Traducerea lui George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:

Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,

Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,

Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,

Onoarea - aur fals, înşelător,

Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor

Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,

Cuminţii - bănuiţi de nebunie,

Curatul adevăr - numit prostie,

Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,

Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

Traducere (3) de Mihai Cuza

Murind m-aş mai reface, obosit

de râtănia-n mofturi răsfăţată

şi de nobleţea pusă la cerşit

şi de sinceritatea-njunghiată,

De frauda tratată cu onoare

Şi trupul pur mânjit de grea ruşine,

De etica zdrobită în picioare

Şi curvele care se dau virgine

Şi de talentul rupt cu pumni în gură,

De adevărul dus la sacrificiu,

Maestrul terfelit de stârpitură

şi-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Şi chiar de-n moarte aş pleca spre bine,

rămân pe lume numai pentru tine.