Sonetul 66 de Shakespeare

23 aprilie este ziua în care marele nostru poet universal a coborât din Univers printre noi, dar şi ziua înălţării sale la cele universale.

Versiunea Quatro 1609

Shakespeare's Birthplace (foto: Mihai Cuza)

Tired with all these, for restful death I cry,

As to behold desert a beggar born,

And needy nothing trimm'd in jollity,

And purest faith unhappily forsworn,

And gilded honour shamefully misplac'd,

And maiden virtue rudely strumpeted,

And right perfection wrongfully disgrac'd,

And strength by limping sway disabled

And art made tongue-tied by authority,

And folly, doctor-like, controlling skill,

And simple truth miscall'd simplicity,

And captive good attending captain ill:

Tir'd with all these, from these would I be gone,

Save that, to die, I leave my love alone.

Traducerea lui Mihai Cuza

Scârbit de toate astea aș muri

Decât să văd prostia răsfăţată

Și competenți născuți spre a cerşi

Și nevinovăția înșelată,

Și cinstea transformată în păcat,

Şi trupul pur vândut în murdărie,

Și ce-i perfect, perfect denaturat,

Şi forța prinsă-n chingi de viclenie,

Şi falsa libertate la cuvânt,

Și adevărul clar numit capriciu,

Și doctori care n-au discernământ,

Și-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Dar chiar de-n moarte aș uita de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducere (2) de Mihai Cuza

Implor odihna morţii, prea scârbit

să văd cel bun că e născut să ceară

şi cel netrebnic că e ghiftuit

şi cel curat că e făcut de-ocară

Şarlatania ridicată-n rang,

Neprihănirea bestializată

şi caracterul răsplătit cu ştreang

Şi-ambiţia mişeleşte sfârtecată

Talentul de putere-i cenzurat

Şi măiestria în puhoi pierdută,

Concretul - ca nălucă denunţat

Şi sfântul e îngenuncheat de brută

Dar chiar de-aş vrea să mor, sătul de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducerea lui Ion Frunzetti

Scîrbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa - marfă, legea sub blestem.

Onoarea - aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei tîrguită,

Desăvîrşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia - dascăl la cuminţi

Şi adevărul - semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scîrbit de tot, de toate mă desprind,

Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Traducerea lui Gheorghe Tomozei

Scîrbit de tot, izbava morţii chem,

cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,

nevolnic, a magnificenţiii togă

şi gîndul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,

e pîngărită casta feciorie,

perfecţiunea-i frîntă de urgie

şi-ngenuncheat, orice sublim elan.

A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scîrbit de tot, m-aş stinge fără glas,

dar dragostea, murind, cui să o las?

Traducere de Dan Grigorescu şi N.Chirică

Sătul de toate, caut tihna morţii,

Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,

Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,

Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste avînd teamă

Şi fecioria pradă umilinţei,

Şi împlinirea neluată-n seamă,

Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,

Şi doctor raţiunii, nebunia,

Şi adevărul simplu, simplitate,

Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,

Dar dacă mor cui las iubirea mea?

Traducerea lui Petru Rezuş

De toate dezgustat, strig după moarte,

cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,

pe sec şi ticălos ajuns departe,

credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară

şi fecioara - marfă de vîndut,

desăvîrşirea stînd umil la scară,

puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici - roabă

ştiinţa - ucenică a prostiei,

spunînd minuni pe cel cu mintea slabă

şi binele slujindu-i mişeliei.

Scîrbit de toate, ca să mor aş vrea,

dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Traducere de Nicolae Pintilie

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -

Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,

Pe mărginit gătit în falnic chip,

Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos

Şi fecioria pîngărită-oricînd

Şi chiar desăvîrşirea dată jos

Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd

Şi graiul artei sub căluş închis

Şi nebunia doctor pe dibaci

Şi adevărul nerozie zis

Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,

Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.

Traducerea lui George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:

Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,

Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,

Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,

Onoarea - aur fals, înşelător,

Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor

Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,

Cuminţii - bănuiţi de nebunie,

Curatul adevăr - numit prostie,

Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,

Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

Traducere (3) de Mihai Cuza

Murind m-aş mai reface, obosit

de râtănia-n mofturi răsfăţată

şi de nobleţea pusă la cerşit

şi de sinceritatea-njunghiată,

De frauda tratată cu onoare

Şi trupul pur mânjit de grea ruşine,

De etica zdrobită în picioare

Şi curvele care se dau virgine

Şi de talentul rupt cu pumni în gură,

De adevărul dus la sacrificiu,

Maestrul terfelit de stârpitură

şi-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Şi chiar de-n moarte aş pleca spre bine,

rămân pe lume numai pentru tine.

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.