Dieta unui geniu

La treizeci şi ceva de ani, Ion Creangă a descoperit, în deplinătatea ei, valoarea tradiţiei humuleştene. Şi-a recreeat în Iaşi atmosfera copilăriei, cu pisici şi tot restul. A prins atunci gustul adevărat al scrisului, dar şi gustul adevărat al bucatelor. De la Călinescu citire, fără alte comentarii, în afară de sfatul de a ţine o pungă la îndemână (finalul e antologic):

«Dar mai ales începu să mănânce. După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mânca bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă. 

Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac", ca adevărat „românaş" face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă. 

Nu-şi pierde vremea cu „zămoreală". El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-i groase picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava. 

El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a ame¬steca alimente de tot felul care este a mâncăcioşilor şi a vitelor. 

Ca şi Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimântat şi ţipă că-i e foame. Cere toate mâncările ospătarului, înghiţind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu. El se aşază pe vine în faţa unei mămăligi pântecoase şi o înghite cu brânză, udând-o iarăşi cu vin şi apoi cu altă cofiţă de apă. Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caş şi o ocă de vin. 

După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găseşte la han, bea de la o ţărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpuşoi fierţi, gronţăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă şi se bălăceşte mulţumit. 

Cât de mult înseamnă un milion de lire?

Când tatăl micuţului Maurice Micklewhite a plecat pe front ("ca să ne salveze pe toţi", cum îşi amintea mai târziu), mama le-a spus, lui şi fratelui său, o vorbă care avea să-i marcheze destinul. I-a zis: "Acum că tatăl vostru a plecat, voi trebuie să aveţi grijă de mine". E un glas al responsabilităţii. La 15 ani a părăsit şcoala şi s-a apucat de lucru.

Taică-su a luptat în al doilea război, Maurice a luptat şi el, în Coreea. Oameni curajoşi, dintr-o bucată. Prima căsătorie i-a eşuat. Îi era teamă că taică-su îl crede homosexual din cauză că a vrut să se facă actor, aşa încât s-a însurat şi a făcut un copil la repezeală.

Aşa erau oamenii acum câteva zeci de ani. Beau bere bună şi pariau la cursele de cai şi nu doreau ca fiii lor să aibă meserii neserioase. Tatăl i-a murit tânăr, la 57 de ani, de cancer.

Până la urmă a ajuns actor şi, din bunăstarea lui, a reuşit să-şi ia un teren cu intrare privată la cursa de la Windsor. Şi pentru că regina are voie să treacă pe drumurile private, a trecut o dată, într-un Range Rover, pe lângă casa lui, chiar când trebăluia prin curte.

I-a făcut cu mâna reginei şi s-a gândit atunci, pentru prima dată, că poate spiritul tatălui, pasionatul de curse, l-a adus până acolo.

Mama, doamna Micklewhite, a rămas femeie de serviciu toată viaţa. El nici nu ştia că mai lucrează chiar şi după ce el a ajuns un actor cunoscut. A rugat-o să nu mai lucreze, că are el bani suficienţi să o ţină, dar ea nu se lăsa uşor.

L-a întrebat cât câştigă el la un film. Un milion de lire, a venit răspunsul. Şi biata femeie de serviciu a stat o clipă pe gânduri şi apoi l-a întrebat: "Cât de mult înseamnă asta?". Destul cât să nu mai trebuiască să lucreze ea niciodată. În cele din urmă a convins-o, spunându-i că îi face lui rău dacă află presa.

La început, îndemnul de a lua viaţa pe cont propriu tot de la ea pornise, când le-a spus că trebuie să aibă grijă de ea. Atunci s-a angajat la teatru.

Mai târziu, când a ajuns efectiv pe scenă, a avut grijă să-şi schimbe numele. S-a inspirat de la un afiş de film de care a dat cu ochii, întâmplător, pe stradă. Era afişul filmului cu Humphrey Bogart "The Caine Mutiny".

Şi aşa a devenit, el, Caine. Michael Caine. Sir Michael Caine.

Dicționarul succesului modern: ghid de defecte esențiale

Cea mai necruțătoare revelație a timpurilor noastre: succesul nu se naște din virtuți, ci din absența lor! Societatea noastră evoluată a perfecționat un sistem în care defectele morale sunt premiate, iar lipsurile de caracter devin calități esențiale pentru ascensiunea socială.

Infractorul de succes: empatie zero, profit maxim

Priviți cu admirație la marii infractori ai lumii! De la escrocii Wall Street-ului până la politicienii corupți care ne conduc cu zâmbete largi - toți au descoperit secretul magnificului lor succes: absența totală a empatiei. Ce avantaj competitiv extraordinar să nu simți absolut nimic când îți distrugi semenii! Ce superputere fantastică să poți dormi liniștit după ce ai înșelat, furat și manipulat! Lacrimile victimelor? Simple picături de ploaie pe geamul limuzinei tale blindate.

Bancherul triumfător: rușinea, acest handicap învechit

Ați observat vreodată cum marii bancheri zâmbesc senini în fața camerelor după ce au provocat crize economice mondiale? Secretul lor nu este inteligența financiară, ci absența rușinii - această relicvă emoțională care nu-și mai are locul în lumea modernă. Ce realizare glorioasă să poți ascunde riscurile catastrofale ale produselor tale financiare, să vinzi iluzii ambalate în termeni complicați și să primești apoi bonusuri record când totul se prăbușește! Rușinea este pentru amatori, pentru cei care nu vor ajunge niciodată să conducă marile instituții financiare.

Premiantul școlii: bunul simț, acest obstacol în calea excelenței

Sistemul educațional, acest templu al ipocriziei contemporane, a perfecționat arta de a premia nu pe cei care gândesc, ci pe cei care memorează; nu pe cei creativi, ci pe cei obedienți. Pentru a străluci în școală, ai nevoie de o lipsă crasă de bun simț - această capacitate de a pune întrebări incomode, de a căuta sensuri profunde, de a contesta autoritatea. Elevul model este cel care înghite pe nemestecate orice absurditate, repetând-o apoi ca un papagal bine dresat la examen. Bunul simț te face să chestionezi; lipsa lui te face să excelezi!

Economistul vizionar: ignoranța probabilistică, fundament al teoriilor revoluționare

Iată magnifica lume a experților economici! Acești profeți moderni care prezic cu certitudine absolută viitorul, ignorând complet complexitatea realității. Pentru a te impune în economie, ai nevoie de o incapacitate congenitală de a înțelege probabilitățile, riscurile sau efectele secundare ale teoriilor tale. Ce binecuvântare să poți formula modele economice care ignoră complet natura umană, limitele resurselor sau catastrofele ecologice! Ignoranța probabilistică nu e un defect - e calificarea supremă pentru un Nobel în economie!

Jurnalistul de elită: maestru al amneziei programate

Presa, acest "câine de pază al democrației", s-a transformat în cățelușul de companie al puterii, specializat în scandaluri de o zi și crize uitate înainte de a apune soarele. Marele secret al jurnalistului de succes? Incapacitatea absolută de a se gândi la probleme cu relevanță pe termen lung. Ce virtute extraordinară să poți alerga frenetic de la un subiect la altul, fără a urmări vreodată consecințele sau a verifica predicțiile anterioare! Jurnalistul strălucit știe că nimic din ce scrie azi nu va mai conta în ianuarie anul viitor - și tocmai această uitare instituționalizată îi permite să repete aceleași inepții cu aceeași convingere an după an. 

Viața, această disciplină supremă... 

Și totuși, în mijlocul acestui carnaval al defectelor glorificate, există o ultimă disciplină, cea mai importantă dintre toate: viața însăși. Iar aici, paradoxal, succesul presupune tot un "defect" - dar unul de cu totul altă natură. Pentru a reuși cu adevărat în viață, ai nevoie de un defect fundamental în ochii societății moderne: incapacitatea totală de a face orice te-ar putea stânjeni atunci când te uiți în oglindă. Ce handicap glorios să nu poți distruge fără să te doară! Ce magnifică deficiență să rămâi blocat în integritatea ta, incapabil să te alături corului ipocriziei generale! Acest ultim "defect" - această incapacitate de a-ți compromite esența - este tocmai ceea ce te salvează din universul succeselor goale. Căci în timp ce ceilalți avansează triumfători prin absența calităților umane, tu înaintezi modest prin prezența lor. În oglinda ta nu vezi doar un chip, ci o ființă întreagă, cu demnitatea intactă. 

Incapacitatea de a fi altceva decât ceea ce ești cu adevărat, în această lume a succeselor construite pe goluri morale și o morală a golurilor, reprezintă plinătatea însăși a vieții autentice.

 

Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar totuși vise.