Memento mori

Ceea ce urmează nu e o elegie și nici o profeție sumbră. Nu e un epitaf și nici o invitație la deprimare cu lumânări aprinse și Bach pe fundal. E despre viața adevărată, care, pentru a fi trăită la maximum are mare nevoie de a se împăca, într-un fel, cu tot ce mai rău, fără minciuni drăguțe.

Voi folosi cuvântul cu "m", în calitatea lui de expresie a unei realități biologice. Dacă ne-am opri din alergat o clipă și l-am  privit drept, am descoperi că nu e deloc grotesc. Și că poate fi, paradoxal, o sursă de înțelepciune mai profundă decât toate speech-urile motivaționale la un loc.

Nu o invoc ca să ne cutremure, ci ca să ne elibereze de fricile mici care ne storc viața pe nesimțite. Moartea, în această poveste, nu e sfârșitul. E criteriul. Lentila. Absolutul care pune în umbră toate lucrurile false și în lumină tot ce contează cu adevărat.

Acum, dacă ai ajuns până aici, tocmai ai trecut printr-un experiment neanunțat.

Ți-am sugerat gândul dispariției și nu ai fugit. Încă. Pe rezultatele psihologiei experimentale se și bazează acest text. Ai simțit, poate, o ușoară tensiune, un recul interior, o nevoie de a găsi rapid sens, formă, cadru. Poate ți-ai amintit de cineva drag, sau ai verificat, involuntar, ce lași în urmă. Aceea a fost activarea mortalității. Tocmai ți-ai întâlnit propria reacție de management al terorii, reacția firească, umană, universală, la amintirea fragilității noastre.

Această teorie – Terror Management Theory – nu este o fantezie filosofică, ci un instrument de lucru. Ne arată cum ideile, credințele, identitățile noastre sunt în parte construite ca scuturi împotriva neliniștii existențiale. Iar dacă învățăm să le vedem așa, le putem și remodela. Mai sincer. Mai viu. Mai eliberator.

Terror Management Theory, sau, pe scurt, TMT, are în centru o observație care pare banală, dar e explozivă în implicații: oamenii sunt ființe biologice care știu că sunt finite. Își simt pulsul, dar știu că într-o zi se va opri. Trăiesc cu o dublă conștiință: de sine și de sfârșit. Niciun alt animal n-are privilegiul (sau povara) de a contempla această contradicție.

TMT este, înainte de toate, o teorie psihologică născută în laborator, în anii ’80, de Greenberg, Solomon și Pyszczynski, Rădăcinile ei se întind mult înapoi, până la Kierkegaard, Otto Rank sau Becker, existențialiștii care au înțeles că nu frica de suferință, ci frica de irelevanță, de uitare, de lipsă de sens, e marele motor al omului modern.

TMT susține un lucru simplu și înfricoșător de logic: o bună parte din comportamentele noastre, de la cele mai banale (alegerea unei perechi de pantofi) la cele mai extreme (atacuri teroriste, convertiri religioase, acte eroice sau cruzimi ideologice) sunt reacții mai mult sau mai puțin conștiente la tensiunea esențială dintre dorința de a trăi și conștientizarea că totul e provizoriu. Iar această tensiune cere, imperios, o soluție psihică. Orice fel de soluție. Un narcotic. O poveste. O ideologie. Un like.

Atunci când un om este confruntat, direct sau indirect, cu propria efemeritate, fie că citește o știre despre o tragedie, trece pe lângă un spital, sau doar completează un chestionar în care i se cere să reflecteze la sfârșitul propriu, se declanșează un mecanism defensiv cu două niveluri: unul superficial, de evitare (cinism, umor, distragere), și altul profund, de afirmare a semnificației.

Pentru a tempera angoasa, uneori abia perceptibilă, creierul nostru își reactivează sistemul de valori, își întărește atașamentele culturale și devine mai radical, mai tributar „adevărurilor” care promit sens și continuitate. Devii mai naționalist, mai religios, mai atașat de ideologia ta politică. Devii mai tentat să judeci, să excluzi, să pedepsești pe cei care nu-ți împărtășesc viziunea. Nu pentru că ești intolerant, ci pentru că ești, temporar, tulburat de propria vulnerabilitate.

Cu alte cuvinte, frica noastră de a nu fi nimic, niciodată, nicăieri, se revarsă în fervoare morală, etică, estetică. În control obsesiv. În proiecte grandioase. În planuri de carieră sau parenting. În perfecționism. În dorința de a „lăsa ceva în urmă”, fie o operă, fie o poză reușită.

Ce face TMT este să decodeze aceste reacții și să le explice ca fiind mai puțin despre alegere rațională și mai mult despre echilibru existențial. Noi nu vrem adevărul. Vrem liniștea. Vrem să simțim că trăim într-o lume coerentă, unde cine suntem contează. Și dacă nu găsim sensul, îl construim. Dacă nu-l putem construi, îl cumpărăm. Dacă nu-l putem cumpăra, îl urlăm.

TMT nu ne reduce la niște animale speriate. Dimpotrivă, ne onorează complexitatea: ne arată cât de vastă e ingeniozitatea umană în a domestici frica de sfârșit. De aici catedralele, codurile etice, romanele, mitologiile, startup-urile, parentingul modern și chiar simțul civic. 

Din această combustie internă au ieșit capodoperele și crimele istoriei. Omul nu suportă ideea de a fi o paranteză. Așa că își inventează eternitatea.

Aceste mecanisme, oricât de sofisticate, totuși ne pot face rău. Pentru că uneori ne țin prizonieri în idei, în loialități toxice, în frici neexprimate. Și atunci, în loc să ne elibereze, ne încuie. În loc să ne dea sens, ne fură prezentul.

TMT nu e o teorie despre sfârșit. E o teorie despre cum trăim cu el, fără a-l rosti. Despre cum frica de a dispărea ne face să iubim, să luptăm, să ne supărăm, să votăm, să muncim prea mult sau să postăm prea des. E, în fond, o teorie despre umanitatea noastră, în tot ce are ea mai tragic și mai sublim.

E foarte bine să ai idei noi, dar e foarte bine să ai idei vechi

Trăim într-o epocă obsedată de originalitate. După decenii de fake-uri, remake-uri, sequel-uri și reciclări — în politică, în cultură, în identitate — pare că am atins un prag de saturație. Nimeni nu mai vrea copie, toți vor autentic. Nimeni nu mai suportă derivatul, fiecare aspiră să fie „original”. Dar sub această sete de autenticitate, se ascunde o neînțelegere fundamentală: nu cât de nou e un lucru îl face valoros, ci cât de mult timp reușește să rămână viu.

Originală poate fi orice idioțenie. 

Nassim Taleb, în „Antifragile”, evocă un fenomen descoperit de artiștii tineri din New York: dacă o piesă de teatru a rezistat 10 ani pe Broadway, are șanse mari să mai reziste încă 10. Dacă a rezistat 100, probabil că va mai rezista încă 100. El numește acest fenomen „efectul Lindy”, după un bar newyorkez frecventat de comedianți, unde s-a născut observația empirică: durata de viață anticipată a unui lucru crește proporțional cu cât a rezistat deja. Cu alte cuvinte, testul timpului e cel mai nemilos critic și, totodată, cel mai onest.

Întrebarea nu este cât de originală e această operă, ci dacă va mai vorbi cuiva peste o generație.

„Originalul” și „autenticitatea” sunt idolii invizibili ai epocii. Trăim într-o vreme în care orice încercare de a gândi, a scrie sau a crea este presată de nevoia imperativă a noutății. Dar această presiune este, în fond, un simptom al unei culturi care confundă valoarea cu ineditul, procesul cu rezultatul, gândirea vie cu șocul de vitrină.

Am ajuns să echivalăm creativitatea cu noutatea, deși cele două nu doar că nu sunt identice, ci nici măcar înrudite natural. Nu tot ce e nou poartă pecetea creativității, după cum creativitatea nu se jenează să se exprime prin forme vechi. Este o diferență de registru axiologic: noul și vechiul nu sunt, în sine, valori. Pot deveni valoroase doar prin context, prin legătura cu istoria, cu utilitatea, cu sensul. Vechiul rămâne vechi și devine tot mai vechi, pe când noul, paradoxal, nu rămâne nou, ci devine la rându-i vechi, adesea într-un timp suspect de scurt. Valoarea nu se află în noutate, ci în ceea ce rămâne în timp. Creativitatea, când e autentică (într-un sens mai adânc și mai vechi decât cel în care folosim azi acest cuvânt), produce valori care persistă.

În plan psihologic, mintea noastră este structural atrasă de asemănare, nu de diferență. Recunoașterea precede admirația. Așa se face că, din obișnuință, asociem creativitatea cu apariția unui lucru nou. Dar această asociere este falsă. Creativitatea este un proces, nu o etichetă atașabilă rezultatului. Noutatea poate fi relativă: ceva nou pentru tine poate fi vechi pentru alții. În matematică, de pildă, noutatea nu există în sine. Pot concepe un procedeu original, dar nu un rezultat „nou”; validarea constă tocmai în coerența cu ceea ce e deja stabilit. Creativitatea nu înseamnă neapărat să inventezi ceea ce nu a mai fost, ci să redesenezi legături între ceea ce există.

Suntem, astăzi, obsedați de autenticitate, dar într-un mod paradoxal: dorim să fim autentici mimând originalitatea. Ne prezentăm ca „unici” în forme stereotipe, luptăm să fim „noi înșine” urmând trenduri de autenticitate industrializată. E un soi de plagiat moral. 

În realitate, cele mai fertile epoci creatoare, Academia lui Platon, Frăția pitagoreică, școlile renascentiste de la Florența, nu puneau accent pe noutate, ci pe profunzime, pe legătura cu tradiția, pe înrădăcinarea în trecutul viu. A prelua o idee nu era o formă de furt, ci de fidelitate creatoare. Plagiatul nu exista, pentru că numele nu conta. Ceea ce se prețuia era valoarea, nu eticheta.

Dacă Leonardo da Vinci ar fi trăit astăzi, n-ar mai fi considerat un geniu creativ, ci, poate, un erudit eclectic. Multe dintre descoperirile și schițele sale nu erau în sine noi, ci reinterpretări, conexiuni, hibridări ale unor idei curente. Astăzi însă, ca să fii considerat creator, trebuie să vii cu „ceva care n-a mai fost”. Ceea ce e aproape imposibil. Ex nihilo nihil.

Din muzică, literatură și știință se pot înșira zeci de exemple în care noutatea a fost doar o fațadă a continuității. Mark Twain l-a citit pe Dickens, Grigore Moisil l-a urmat pe Poincaré, Octavian Paler a reinterpretat Eclesiastul, Noica l-a absorbit pe Florian, John Lennon a fost fiul adoptiv al blues-ului și folk-ului american. Eminescu? Arghezi? Barbu? Ecouri ale unor lumi trecute, dar reîntrupate cu o putere și o muzicalitate inegalabilă. În pictură, Picasso s-a revendicat de la El Greco, iar Dali de la Vermeer. În arhitectură, postmodernismul n-a însemnat „nou”, ci o întoarcere stilizată și ironică la vechi.

Industria modei o știe cel mai bine: totul e recirculare rafinată. Nici măcar revoluțiile nu mai sunt revoluționare.

Adevărata creativitate nu e obsesia de a rupe totul și a începe de la zero, ci puterea de a regăsi sens în ceea ce părea deja epuizat. A fi creativ nu înseamnă să faci ceva din nimic, ci să vezi cu alți ochi ceea ce deja există. O idee veche poate fi o revelație într-un context nou. De altfel, majoritatea marilor „noutăți” ale istoriei gândirii nu au fost altceva decât reînvieri inspirate.

Haideți, așadar, să fim creativi, dar să lăsăm noutatea în seama posterității. Este foarte bine să ai idei noi, dar e foarte bine să ai și idei vechi. Noul nu ne duce înainte, ci doar procesul viu, curajos și sincer prin care aducem și readucem în prezent înțelepciunea mare, eternă, universală a umanității. Între Divina Comedie și Comedia Umană, între Dante și Balzac, diferența nu este una de originalitate, ci de context, limbaj și destin.

A fi creativ înseamnă a participa activ la continuitatea sensului. A reinventa ceea ce merită reamintit, a revedea lumea prin ochii celor dinaintea noastră și a da vechiului o voce proaspătă. Aceasta nu este o contrazicere a progresului, ci însăși condiția lui. Noutatea autentică este un vechi recunoscut la alt nivel de conștiință.

Campania electorală 2024-2025 m-a convins totuși că în cazul prostiei, originalitatea ar putea fi un plus. La câte inepții câte au circulat în societatea românească în ultima vreme, măcar să fi fost vreuna nouă.

Cinci babe obsedate

În România, progresul a câștigat alegerile. Nu fără teamă. Victoria unui candidat inclusiv, tolerant și lucid a fost întâmpinată cu o furie greu de clasificat. Și nu doar de structuri conservatoare, ci de voci altminteri neimplicate, dar dezlănțuite. Nu e prima dată când femeile în vârstă sunt în prima linie a intoleranței, însă ceva în amploarea acestui val pare să depășească limitele obișnuite ale reacției politice. Ceva visceral. Ceva care le face pe unele să urască cu limba scoasă tot ce nu înțeleg. Unii le spun "babe obsedate". Eu vreau să vă spun o poveste. Sau, mai bine zis, cinci.

În peisajul zgomotos al politicii românești, dominat tot mai mult de emoție și identitate, o figură apare recurent, deopotrivă ridiculizată și temută: femeia în vârstă, neîncrezătoare în nou, ofensată de tot ce e altfel, neobosită în ofensiva ei morală împotriva „decăderii”. Cuvintele ei sunt tăioase, verdictul implacabil, iar cauza, cel mai adesea, pare centrată obsesiv pe un singur lucru: sexualitatea altora. Am auzit-o la cozi, în autobuze, în documentarele Recorder, în secțiile de votare. E cea care știe cine e „pedepsit de Dumnezeu”, cine merită să „ardă în iad” și cine „a stricat copiii țării”. Privită superficial, pare caricatura perfectă a intoleranței.

Nu vreau să o scuz Nu îi accept discursul otrăvit, cruzimea limbajului, și modul venal în care acoperă cu rușine fragilitățile celorlalți. Dar mă pot întreba: ce a făcut-o să creadă că în lumea asta, iubirea altora e o amenințare?

Când ai fost învățată că tăcerea ta e virtute

Într-o lume în care feminitatea a fost multă vreme echivalată cu rușinea, multe femei au învățat că valoarea lor vine din cât de bine se supun. Vocea interioară care le spune azi că e rușinos să fii „altfel”. Nu e vocea conștiinței, e vocea educației represive. Astăzi, acea voce a devenit glasul pe care ele îl ridică împotriva celor care și-au permis să trăiască în libertate. Nu din ură. Din teamă că, poate, au trăit degeaba.

În teorie, se numește sexism internalizat. În practică, ar putea avea peste 70 de ani și ar fi crescut doi copii, ar fi ținut casa în vremuri imposibile, ar fi vegheat părinți, spălat podele și ar muncit 34 de ani într-o fabrică de textile. Acum, când vorbește despre „valorile noastre”, vocea i se sparge. Pentru că tot ce ar cunoaște cu adevărat despre lume ar fi ce a învățat de la bărbatul ei, mort de vreo 15 ani, și din 2 cărți de rugăciuni de sub pernă. Când vede la televizor cupluri gay, nu vede iubire. Vede sfârșitul lumii. E speriată. Și nu pentru ea, ci pentru copiii altora.

Când demnitatea e confundată cu conformismul

Femeia respectabilă a fost, mult timp, femeia tăcută, care-și îngrijea casa, bărbatul și copiii. Orice altceva era libertinaj. Această logică a fost transmisă din mamă în fiică, până când a devenit ideologie. Astăzi, femeia în vârstă nu critică doar „tinerii destrăbălați”, ci și pe celelalte femei care nu s-au „păstrat”, un concept care amestecă morală sexuală cu statut social. În adânc, critica e o rugă disperată: „spuneți-mi că am făcut bine că m-am sacrificat”.

În teorie, îi spunem politica respectabilității. Practic, ea ar putea avea 83 de ani, Încă ar merge la biserică în fiecare duminică, cu lumânarea în geantă și șalul strâns în jurul capului. Ar ști fiecare tropar pe dinafară, dar nu ar înțelege de ce tinerii nu mai vin, de ce oamenii nu se mai tem de Dumnezeu. De fapt, pentru ea, sexualitatea nu este doar o temă. Este singura temă! Nu pentru că ar fi perversă, ci pentru că este convinsă că tot răul vine de acolo: destrămarea căsătoriilor, abandonul copiilor, fuga din țară, lipsa vocației. Ar fi trăit toată viața reprimând. Când vede tineri care se exprimă liber, nu simte bucurie, ci rușine.

Când lumea pe care o știai dispare

Mulți bătrâni nu sunt conservatori, ci devastați. Schimbările rapide din ultimii 30 de ani, cu libertăți noi, vocabular nou, identități noi, le par străine și chiar ostile. Când nu ai fost niciodată ascultat cu adevărat, când ai crescut cu teamă de Securitate și rușine în biserică, e foarte ușor să confunzi progresul cu pericolul. Reacția nu e mereu ideologică. Uneori e doar frica dureroasă de a fi lăsat în urmă.

Și asta poartă un nume: trădare culturală. Ar putea avea 68 de ani și un cont de Facebook cu 1000 de prieteni, majoritatea din grupuri de rugăciune și rezistență spirituală. În fiecare zi ar posta citate despre familie, moralitate și Sfântul Paisie Aghioritul, intercalate cu imagini cu mitraliere și soldați ruși „buni, creștini”. Ar fi singură. Fiul ei s-ar fi mutat în Germania. Și-ar găsi mângâierea în comunitatea virtuală, care o încurajează, o validează, o face să se simtă necesară. Radicalismul ei nu e despre ideologie, e despre dorul de a conta din nou.

Când suferința e exploatată politic și religios

Politicieni oportuniști și figurile religioase fără scrupule au învățat că pot transforma frustrarea în voturi și disperarea în donații. Le-au spus femeilor în vârstă că sunt „ultimele apărătoare ale moralei” și că, dacă cedează, lumea se va prăbuși. Nu li s-a spus că demnitatea e compatibilă cu diversitatea. Li s-a spus că ori câștigă „războiul cultural”, ori pierd copiii, nepoții, țara, sufletul. Și atunci, ele luptă. Nebunește. Cu sfințenie. Dar și cu orbire.

Are mai multe denumiri, dar eu i-aș spune monetizarea fricii. În practică, ar putea avea 72 de ani și o fiică lesbiană. Nu ar spune-o nimănui. Când ar vorbi despre „tineretul pierdut”, ar face-o cu glasul unui om care arde pe dinăuntru. Iubindu-și fata, nu ar putea accepta ce este. Ar spune tot soiul de povești care să evite adevărul. A fost învățată că „a fi mamă” înseamnă a garanta mântuirea copilului. Și când nu poate face asta, se simte ca și cum ar fi eșuat la examenul vieții.

Când nu mai ai pentru cine să taci

Există o durere care nu se vede: cea a femeii care a dat tot și n-a primit nimic. Copiii plecați, bărbatul pierdut, sănătatea slăbită. Într-o lume în care nu mai are rol economic, nici social, rămâne cu unul singur: gardianul moral. E sensul care îi dă putere să se ridice dimineața. Nu pentru că urăște. Ci pentru că are nevoie să conteze.

Singurătatea transformată în armă ar putea, în realitate, să ia chipul unei doamne pe care Revoluția a prins-o la maturitate. A trăit aproape totul în cheie colectivistă, religioasă și normativă. Apoi, brusc, lumea s-a schimbat, și nu a cerut părerea nimănui. Libertățile care au urmat au dat peste cap tot ce credea că știe. A trăit o viață cu rușine de trup, de dorință, de libertate. Apoi, i s-a spus că toate astea sunt normale. E o revelație pe care n-a putut-o accepta. În sinea ei, e furioasă pe toată generația care a venit după ea, nu pentru că e liberă, ci pentru că nu a suferit aceeași umilință.

Oamenii răniți rănesc oameni

Toate aceste femei, dincolo de diferențe, au ceva în comun: nu vor să piardă sufletele celor pe care-i iubesc. Și dacă pentru asta trebuie să țipe, țipă. Dacă trebuie să urască, urăsc. Dacă trebuie să mintă, mint. Sunt, în felul lor, gardienii unui pod pe care nu l-au construit, dar pe care și-l asumă cu toată responsabilitatea pe care o cunosc. O responsabilitate care, în lipsa empatiei, se transformă în obsesie.

Oricât de greu ar fi de admis, e profund adevărat: cele mai vehemente „babe obsedate” sunt, în fond, femei care iubesc. Nepriceput, dur, inadecvat, dar profund. Ele luptă pentru copiii și nepoții lor, luptă pentru valorile în care cred, luptă împotriva unei modernități pe care n-au fost învățate să o înțeleagă. Și în toată această luptă, trag focuri oarbe. Rănesc. Dar nu pentru că sunt monștri, ci pentru că sunt singure pe front.

Râd și eu, ca noi toți, când o văd vorbind prostii. Dar știu că ea nu e o glumă de internet, e o rană deschisă. A noastră. A societății. A unei generații trecute, care a fost învățată că tăcerea e virtute, rușinea e protecție, iar suferința e dovadă de curaj. Să o respingem în bloc ne face ca ea. Să o ridiculizăm ne transformă în ceea ce ea acuză.

Nu vreau să repet clișeul că aceste femei ne-au făcut pe toți, dar aceste femei ne-au făcut pe toți. O să știm cât sunt de prețioase când o să vorbim cu ele doar în gând. Ne-au crescut, ne-au apărat, ne-au iubit. Din punctul lor de vedere, asta continuă să facă!

Maturizarea valorilor fundamentale. De la Idei la Funcții

O teorie a transformării axiologice europene

Despre oameni și valori

Valorile nu sunt simple repere morale. Sunt forme prin care gândirea umană ordonează realitatea, stabilește ierarhii, justifică alegeri. Mai adânci decât opiniile și mai persistente decât ideologiile, valorile ne guvernează judecățile în moduri pe care rareori le conștientizăm. De aceea, nu este suficient să ne cunoaștem valorile personale; e necesar să înțelegem și codul axiologic al lumii în care trăim. Adevărata alienare nu constă în a nu ști cine ești, ci în a opera cu valori expirate într-o lume care funcționează deja cu altă monedă.

Această reflecție propune o teorie a maturizării valorilor europene — o evoluție ce pornește de la idealuri abstracte și ajunge la funcții concrete, dinspre arhetip către algoritm. Nu este un regres, ci o transformare necesară, inevitabilă, chiar salutară, deși nu lipsită de costuri. Din păcate, educația generală rămâne, în multe privințe, blocată în prima fază a acestui proces, oferind elevilor un muzeu de valori în locul unui laborator axiologic.

Arhitectura clasică a valorilor europene

Tradiția europeană debutează cu triada greacă: Binele, Adevărul și Frumosul. Aceste Idei platonice nu erau simple abstracțiuni; funcționau ca norme ultime de judecată: un om era valoros dacă era bun, un discurs era acceptabil dacă era adevărat, o operă era admirabilă dacă era frumoasă. Nu erau doar criterii etice, epistemice sau estetice. Erau absolute ontologice.

Această gândire de esență idealistă presupunea că lumea trebuie să se conformeze unor standarde imuabile. Binele era Soarele metafizic în republica lui Platon, Adevărul o corespondență pură între rațiune și realitate, Frumosul o armonie cosmică ce putea fi recunoscută intuitiv. Copiii erau învățați, în spiritul lui Socrate, să nu spună decât ceea ce este bun, adevărat sau frumos — un imperativ care azi pare liric, dar care sintetizează o ontologie întreagă.

Apoi vin romanii. De la ei moștenim ideea de Dreptate. Dacă grecii ne-au dat idealuri, romanii ne-au dat instituții. Imperiul Roman a fost prima entitate istorică ce a încercat să înlocuiască legăturile de sânge cu contractul juridic, tradiția cu codul, religia cu regula. Astfel apare o nouă valoare fundamentală, născută nu din filozofie, ci din administrație: dreptatea ca echilibru normativ, garantată de forța legii. E o schimbare decisivă: valorile nu mai sunt doar norme interioare, devin infrastructură socială.

Odată cu modernitatea, o a cincea valoare se adaugă acestui edificiu: Libertatea. Aceasta nu mai e înțeleasă ca libertate interioară sau mântuire, ci ca drept politic și condiție a demnității umane. De la revoluțiile moderne la contractul social și la Kant, omul devine scop în sine. Libertatea se emancipează de morala religioasă și devine un principiu juridic, filosofic, economic. Dacă Dreptatea organiza raporturile între oameni, Libertatea proteja autonomia individului. Odată cu aceasta, clădirea axiologică a Europei devine un pentagon conceptual.

Maturizarea valorilor: de la Idei la Funcții

Valorile nu sunt fosile morale. Ele evoluează. Asemenea atomilor care, prin combinație, devin molecule mai complexe, valorile tind să se specializeze, să se adapteze, să se instrumentalizeze. Nu dispar. Se maturizează. Nu se degradează, ci își pierd naivitatea metafizică și capătă formă tehnică.

Adevărul, de pildă, nu mai are astăzi prestigiul absolutului. Rareori se mai caută un adevăr ultim. În schimb, a apărut o cerință mai lucidă, mai operativă: științificitatea. În locul unei adevăruri unice și atemporale, căutăm cunoașteri falsificabile, testabile, reproductibile — în sensul pe care Karl Popper l-a teoretizat. Astfel, adevărul nu se mai cere crezut, ci demonstrat. Nu mai e viziune, ci model. Nu mai e revelație, ci ipoteză. Mai puțin confortabil, dar infinit mai productiv.

Binele, altădată normă morală supremă, a suferit un proces asemănător. În spațiul public și în logica instituțională, el este înlocuit astăzi cu eficacitatea sau utilitatea. Nimeni nu mai întreabă dacă o politică e „bună”, ci dacă „funcționează”. Această mutație poate părea cinică, dar e profund rațională: în lumea interdependențelor și a crizelor sistemice, binele devine prea vag pentru a mai servi ca ghid. Avem nevoie de evaluare, nu de inspirație.

Frumosul nu mai este canon, ci gust. Estetica postmodernă a pulverizat standardele clasice și le-a înlocuit cu diversitatea expresiilor. În loc de Frumos, vorbim azi despre relevanță culturală, inovație vizuală, impact emoțional sau engagement estetic. Arta nu mai cere admirație, ci atenție. Nu mai propune modele, ci provoacă reacții. Într-o cultură a hiperconsumului vizual, frumosul devine strategie de design, nu metafizică a formei.

Dreptatea s-a transformat în compliance, în standardizare legală, în accesibilitate și corectitudine procedurală. De la noțiunea clasică a dreptății distributive am ajuns la logica algoritmică a tratamentului egal. Dreptatea nu mai este o virtute, ci o obligație de sistem, cuantificabilă și auditată. Nu e vorba de înlocuire, ci de tehnicizare: echitatea devine calculabilă.

Libertatea, în fine, se regăsește în formele ei actuale ca autonomie decizională, liber acces, transparență, dezintermediere. În epoca platformelor și a confidențialității datelor, libertatea nu mai e o afirmație romantică, ci un regim de drepturi funcționale. Devine infrastructură juridico-digitală.

Toate aceste mutații ilustrează un fenomen mai general: ieșirea valorilor din mitologia idealistă și intrarea lor în angrenajul practic al societății complexe. De la Idei la Funcții. De la idolatrie axiologică la operabilitate contextuală. Este un semn de maturitate culturală — însă și o sursă de alienare pentru cei care rămân ancorați în registre vechi, adesea învățate în copilărie și reiterate în sistemul educațional.

Criza educației axiologice – un decalaj cultural

Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Libertate: cuvintele acestea circulă prin discursurile publice, prin manuale, prin proclamații politice, ca niște relicve sacre ale unei umanități pierdute. Sunt invocate cu gravitate, dar rareori înțelese în contextul lumii actuale. Ele populează limbajul instituțional și imaginarul colectiv asemenea unor „prieteni imaginari” din copilărie – entități afective, familiare, dar incompatibile cu realitatea tehnică și procedurală a maturității.

Școala, în mod paradoxal, perpetuează această disonanță. În loc să medieze trecerea de la idealuri la funcții, ea fixează mințile tinere într-un alfabet moral învechit, predicând valori ca dogme atemporale. Elevii învață că adevărul e absolut, binele universal, frumosul obiectiv, dreptatea imparțială, libertatea inalienabilă. Nimic despre falsificabilitate, eficacitate, gusturi culturale, norme procedurale sau regimuri de acces. Este ca și cum li s-ar preda fizica pe baza geocentrismului.

Rezultatul este un individ cetățean-filosof într-o lume de algoritmi, un visător moral într-un ecosistem de norme tehnice. În spațiul public, acest decalaj produce o confuzie aproape endemică. Oamenii cer „adevărul” de la știință și se simt trădați de modele provizorii. Așteaptă „binele” de la politici publice și se revoltă când primesc evaluări de impact. Așteaptă „dreptatea” din justiție și nu înțeleg de ce li se vorbește despre termene și proceduri. Nu pentru că ar fi ignoranți, ci pentru că au fost formați într-un sistem care n-a învățat să-și actualizeze mitologia.

Această ruptură axiologică între ceea ce cultura a devenit și ceea ce educația continuă să repete produce o formă subtilă de alienare. Cetățeanul modern trăiește într-o lume guvernată de valori mature, dar este echipat cu o hartă veche, pe care munții au nume mistice, iar drumurile sunt marcate cu simboluri sacre. Nu vede rețeaua de infrastructuri, ci doar relieful mitic. Nu înțelege complexitatea, dar simte trădarea.

A educa astăzi înseamnă, printre altele, a face transferul axiologic de la metafizic la funcțional. A arăta cum s-au transformat ideile în mecanisme, idealurile în standarde, conceptele în metrici. Nu pentru a disprețui trecutul, ci pentru a învăța să navigăm prezentul cu instrumente actuale.

Fantomele valorilor – cum miturile ne bântuie politica, etica și identitatea

Valorile arhetipale nu au dispărut. Au fost evacuate din sistemele funcționale, dar nu și din imaginarul colectiv. S-au retras în inconștientul axiologic al societății, de unde acționează asemenea unor fantome: invizibile, dar omniprezente. Nu mai organizează instituții, dar populează discursuri. Nu mai fundamentează legi, dar înflăcărează revendicări. Nu mai reglează decizii, dar justifică emoții.

Fiecare valoare tradițională are acum un dublu spectral. Adevărul bântuie sub forma „vocii autentice” în dezbaterile publice, unde consensul științific este suspect, iar mărturia subiectivă devine criteriu epistemic. Binele revine ca indignare morală, deseori deconectată de orice calcul al consecințelor. Frumosul renaște în cultul estetic al identității și în estetizarea conflictului politic. Dreptatea apare ca justiție poetică – un amestec de revanșă și vis egalitar. Libertatea e invocată adesea în forme infantile, ca drept absolut la exprimare, decizie și refuz, fără niciun cost sau constrângere.

Aceste „fantome axiologice” nu pot fi contrazise pentru că nu sunt raționale. Ele mobilizează, nu argumentează. Cer fidelitate, nu clarificare. În politică, devin sloganuri. În etică, devin dogme. În identitate, devin totemuri. Și toate contribuie la o nouă formă de magie seculară: oameni moderni care trăiesc în rețele digitale, sub guvernanțe algoritmice, animând totuși vechi spirite ale tribului, ale adevărului revelat și ale binelui pur.

Aceasta nu este o revenire la tradiție. Tradiția avea forme stabile, reguli, genealogii. Ceea ce vedem azi este o mitologie flotantă, o religie fără teologie, în care valorile sunt goale de conținut, dar pline de afect. Se cer, se strigă, se revendică – dar rareori se definesc.

Faptul că aceste fantome circulă liber prin societate fără a fi recunoscute ca atare este simptomul unei culturi în care alfabetul valorilor nu a fost transcris în limbajul maturității. Suntem la intersecția dintre epoca funcțională și imaginarul premodern, iar conflictul nu este între idei, ci între registre de conștiință. Între codul arhaic al semnificației și codul contemporan al funcționalității.

Și poate tocmai de aceea educația valorilor nu mai poate fi moralistă. Trebuie să fie antropologică, istorică și critică. Să arate cum valorile au evoluat, cum funcționează astăzi și de ce spectrele trecutului încă bântuie democrațiile moderne ca niște zei uitând că sunt deja pensionați.

Cultura funcțională – valorile ca infrastructuri, nu idealuri

În această etapă a maturizării culturale, valorile și-au transformat natura: au încetat să mai fie simple idealuri abstracte, seducătoare și rareori atinse, devenind infrastructuri invizibile, dar omniprezente, ale ordinii sociale. Ele nu mai servesc drept faruri morale pe țărmul existenței individuale, ci funcționează ca schelete riguroase pe care se sprijină întregul mecanism al societății.

Libertatea nu mai este un concept vag, poetic sau absolut, ci un sistem de reguli, proceduri și contracte care permit coexistenta în pluralitate. Nu mai promite deschideri infinite, ci reglementează spații clare de acțiune și responsabilitate. Își pierde aură metafizică pentru a căpăta forța pragmatică a unei rețele de echilibre instituționale.

Dreptatea s-a metamorfozat în justiție — un sistem complex de norme, jurisprudență, precedent și tehnici judiciare care aduc predictibilitate și stabilitate. Dreptatea pură, ideală, rămâne o himeră filozofică; în practică, justiția este procesul de negociere constantă între norme și situații concrete, o „muncă” administrativă și tehnică a echilibrului social.

Adevărul și-a găsit expresia în științificitate, o disciplină a dubiului controlat, a ipotezelor testabile și a falsificabilității popperiene. Adevărul ca absolut, imuabil și universal, s-a volatilizat în fața unor sisteme epistemice construite cu rigurozitatea unui algoritm și flexibilitatea unei paradigmă în permanentă schimbare. Acesta este paradoxul modernității: adevărul devine mai robust tocmai pentru că acceptă că se înșală, că se adaptează, că se caută permanent.

Binele, departe de a fi dispărut, s-a redefinit în termenii valorii utilitare, eficienței și eficacității. Etica tradițională, cu imperativul său categoric, a cedat locul managementului și guvernanței bazate pe criterii cuantificabile, pe optimizarea resurselor și pe calculul impactului. Aceasta nu este o degradare morală, ci o schimbare de paradigmă: binele nu mai este o idee înălțătoare, ci o funcție a contextului, a consecințelor și a practicabilității.

Frumosul, cândva apogeul contemplativ al spiritului, s-a dezmembrat într-o diversitate fragmentată de gusturi, experiențe estetice și simboluri culturale. Estetica s-a mutat de la altarul idealului la piața ofertelor culturale, unde plăcerea subiectivă și interesul cultural concură într-un joc nesfârșit al semnelor.

Această metamorfă culturală reprezintă o maturizare, dar și o fractură. Sistemul de valori funcționale este esențial pentru supraviețuirea și dezvoltarea societăților complexe. În același timp, această arhitectură lipsită de idealuri înalte lasă spațiu pentru dezorientare existențială și pentru nostalgii întunecate după o unitate axiologică pierdută.

Educația valorilor devine, astfel, o provocare dublă: să ofere cunoașterea istorică și critică a transformărilor axiologice, dar și să echipeze individul cu instrumentele necesare navigării în această cultură a complexității și ambiguității. În loc să reîmprospătăm mituri arhaice, trebuie să învățăm cum să construim, să gestionăm și să evaluăm infrastructuri valorice, adică să fim artizanii unei lumi în care valorile sunt nu doar dorințe, ci legături funcționale între oameni, instituții și viitor.