Sonetul 66 de Shakespeare

23 aprilie este ziua în care marele nostru poet universal a coborât din Univers printre noi, dar şi ziua înălţării sale la cele universale.

Versiunea Quatro 1609

Shakespeare's Birthplace (foto: Mihai Cuza)

Tired with all these, for restful death I cry,

As to behold desert a beggar born,

And needy nothing trimm'd in jollity,

And purest faith unhappily forsworn,

And gilded honour shamefully misplac'd,

And maiden virtue rudely strumpeted,

And right perfection wrongfully disgrac'd,

And strength by limping sway disabled

And art made tongue-tied by authority,

And folly, doctor-like, controlling skill,

And simple truth miscall'd simplicity,

And captive good attending captain ill:

Tir'd with all these, from these would I be gone,

Save that, to die, I leave my love alone.

Traducerea lui Mihai Cuza

Scârbit de toate astea aș muri

Decât să văd prostia răsfăţată

Și competenți născuți spre a cerşi

Și nevinovăția înșelată,

Și cinstea transformată în păcat,

Şi trupul pur vândut în murdărie,

Și ce-i perfect, perfect denaturat,

Şi forța prinsă-n chingi de viclenie,

Şi falsa libertate la cuvânt,

Și adevărul clar numit capriciu,

Și doctori care n-au discernământ,

Și-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Dar chiar de-n moarte aș uita de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducere (2) de Mihai Cuza

Implor odihna morţii, prea scârbit

să văd cel bun că e născut să ceară

şi cel netrebnic că e ghiftuit

şi cel curat că e făcut de-ocară

Şarlatania ridicată-n rang,

Neprihănirea bestializată

şi caracterul răsplătit cu ştreang

Şi-ambiţia mişeleşte sfârtecată

Talentul de putere-i cenzurat

Şi măiestria în puhoi pierdută,

Concretul - ca nălucă denunţat

Şi sfântul e îngenuncheat de brută

Dar chiar de-aş vrea să mor, sătul de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducerea lui Ion Frunzetti

Scîrbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa - marfă, legea sub blestem.

Onoarea - aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei tîrguită,

Desăvîrşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia - dascăl la cuminţi

Şi adevărul - semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scîrbit de tot, de toate mă desprind,

Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Traducerea lui Gheorghe Tomozei

Scîrbit de tot, izbava morţii chem,

cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,

nevolnic, a magnificenţiii togă

şi gîndul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,

e pîngărită casta feciorie,

perfecţiunea-i frîntă de urgie

şi-ngenuncheat, orice sublim elan.

A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scîrbit de tot, m-aş stinge fără glas,

dar dragostea, murind, cui să o las?

Traducere de Dan Grigorescu şi N.Chirică

Sătul de toate, caut tihna morţii,

Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,

Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,

Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste avînd teamă

Şi fecioria pradă umilinţei,

Şi împlinirea neluată-n seamă,

Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,

Şi doctor raţiunii, nebunia,

Şi adevărul simplu, simplitate,

Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,

Dar dacă mor cui las iubirea mea?

Traducerea lui Petru Rezuş

De toate dezgustat, strig după moarte,

cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,

pe sec şi ticălos ajuns departe,

credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară

şi fecioara - marfă de vîndut,

desăvîrşirea stînd umil la scară,

puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici - roabă

ştiinţa - ucenică a prostiei,

spunînd minuni pe cel cu mintea slabă

şi binele slujindu-i mişeliei.

Scîrbit de toate, ca să mor aş vrea,

dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Traducere de Nicolae Pintilie

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -

Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,

Pe mărginit gătit în falnic chip,

Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos

Şi fecioria pîngărită-oricînd

Şi chiar desăvîrşirea dată jos

Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd

Şi graiul artei sub căluş închis

Şi nebunia doctor pe dibaci

Şi adevărul nerozie zis

Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,

Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.

Traducerea lui George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:

Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,

Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,

Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,

Onoarea - aur fals, înşelător,

Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor

Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,

Cuminţii - bănuiţi de nebunie,

Curatul adevăr - numit prostie,

Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,

Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

Traducere (3) de Mihai Cuza

Murind m-aş mai reface, obosit

de râtănia-n mofturi răsfăţată

şi de nobleţea pusă la cerşit

şi de sinceritatea-njunghiată,

De frauda tratată cu onoare

Şi trupul pur mânjit de grea ruşine,

De etica zdrobită în picioare

Şi curvele care se dau virgine

Şi de talentul rupt cu pumni în gură,

De adevărul dus la sacrificiu,

Maestrul terfelit de stârpitură

şi-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Şi chiar de-n moarte aş pleca spre bine,

rămân pe lume numai pentru tine.

Cultura autorității

Culturile umane au în centrul lor concepţia despre valoarea omului.

De exemplu, într-o anumită cultură valoarea umană este dată de posibilitatea de a-ţi depăşi condiţia, de a ajunge pe o treaptă de civilizaţie la care părinţii tăi nici nu visau. Tu însă poţi şi eşti dator să visezi. E visul naţiunii tale. Într-o alta, omul are valoare întrucât îi serveşte pe ceilalţi prin micile lui fapte zilnice, prin meşteşugul lui, prin purtarea lui convenţională. Orice ieşire din tiparele tradiţionale e sfidătoare. Pentru aceşti oameni, comunitatea e mai importantă decât individul.

Pentru o anume cultură, moştenirea pe care o lasă în urmă cineva dă măsura valorii acelui om. Dacă laşi în urmă un copil bine-crescut, un copac şi o casă, te-ai "calificat". Dacă scrii o carte care să-ţi poarte înţelepciunea peste generaţii, eşti şi mai valoros. Dacă descoperi sau cucereşti ceva, numele îţi rămâne gravat pe "frontispiciul veşniciei". Mentalităţile se ţes şi se întrepătrund în lume, aidoma culturilor şi raselor. 

Dar pe lângă acestea, o cultură anume se prezintă la marele bal al culturilor umane într-un minunat port popular, o adevărată operă de artă străveche, valoroasă, unică, specială, dar şi roasă de vreme, ponosită şi cam nespălată. Suprema valoare a acestor oameni este dată de posibilitatea lor de a trăi pe spinarea altora. De a se descurca. Ei tind să fie şefi. Pentru ei, în mod tradiţional, şeful nu este cel care poartă responsabilitatea, ci acela care hotărăşte a cui e vina.

Pentru ei, funcţia sau autoritatea reprezintă sfânta îndeletnicire de a le lua banii oamenilor şi de a-i conduce pe unde doreşte un anumit organ al autorităţii. A lua banii oamenilor pentru a le da, în schimb, un serviciu, pentru a-i sluji în vreun fel, reprezintă o prostie inadmisibilă şi se pedepseşte exemplar. Aceşti oameni au nevoie, pentru a trăi, de această autoritate, la orice nivel de competenţă. Modul lor de viaţă e o căpuşeală generală, unde regula este ca oamenilor care te plătesc şi în slujba cărora te afli, trebuie să le impui neapărat voinţa proprie şi să le desfizi obligatoriu părerile şi nevoile.

De ce? Pentru că autoritatea înseamnă că tu le eşti lor superior, iar asta se demonstrează prin forţă, sfidare, tupeu. Dacă omului care te plăteşte îi faci serviciul pentru care te-a plătit, conform cerinţelor lui, asta te face servitorul lui, nu superiorul lui. Ce le dă valoare acestor oameni este un plus de autoritate.

În cultura lor, profesorul urlă la elev şi-l învaţă ce pofteşte, în niciun caz ce ar avea nevoie acesta din urmă. Poliţistul se răzbună pe oamenii care-l plătesc, amendându-i când merg bine pe drumul fără pericole şi ignorându-i atunci când mor pe drumuri proaste. Ministrul îşi face agenda în funcţie de interesele partidului şi guvernului, fără să se obosească deloc în direcţia celor care-i finanţează autoritatea.

Ospătarul, mecanicul, funcţionarul, jurnalistul, procurorul şi medicul găsesc mijloace de a-şi impune autoritatea asupra inferiorilor care-i plătesc, pentru că, şi ei, au moştenit interesanta concepţie că valoarea unui om ţine de autoritatea lui asupra celorlalţi.

Fantezia eroismului

Nu era decât un prunc de un anişor, abia spunea primele cuvinte. La vârsta la care celorlalţi bebeluşi creştini, ca şi el, li se taie moţul, lui i-au tăiat picioarele. Părinţii lui s-au despărţit când avea şase ani. Nu au trecut mai mult de zece ani şi a rămas fără mamă, ceea ce i-a provocat o durere mai mare decât orice handicap fizic. Apoi şi-a zdrobit un genunchi. Apoi, la o vârstă la care alţii încă nu s-au decis ce carieră să urmeze, a devenit o legendă a sportului mondial. Un erou incontestabil al atletismului, idol al copiilor cu handicap de pretutindeni, campion paralimpic şi primul om fără picioare participant la Jocurile Olimpice, blazon de nobleţe al tării sale, sprinterul sud-african Oscar Pistorius. 

Apoi, şi-a împușcat iubita prin ușa închisă a băii, de Ziua Îndrăgostiților. Patru gloanțe trase cu precizie, fiecare lovind în plin. Patru gloanțe trase de același om pe care lumea îl numea „Blade Runner”, întruchiparea speranței pentru toți cei care „au pornit cu un handicap”.

Povestea e tulburătoare, deşi nu ar trebui să ne şocheze. Într-un fel, am impresia că e aceeaşi poveste pe care am tot auzit-o. De ce ni se pare surprinzătoare şi şocantă? "Dar vai, cum se poate aşa ceva?" De ce gândim în clişee? De ce nu vedem toate situaţiile similare care cad sub aceeaşi fantezie a eroismului? E important să vedem realitatea aşa cum este, pentru că avem copii de crescut. Celebritatea şi reuşita socială, performanţa de top, genialitatea nu sunt scopuri în sine niciodată, niciodată, niciodată. Ele au un preţ foarte precis, pe care, dacă nu eşti capabil să-l decontezi, îl vei plăti cu propria omenie.

Oscar Pistorius nu este o anomalie. Este o regularitate trecută sub tăcere. Lance Armstrong, o altă legendă, cancer, revenire miraculoasă, șapte Tururi ale Franței, demascat ca un impostor dopat până în măduvă. Britney Spears, idolul adolescenței americane, sfârșește sub tutela tatălui, captiva propriului succes. Michael Jackson, regele pop-ului, transformat în spectacol patologic al propriei decăderi. A te ridica de jos ca să ai de unde să cazi e o imensă prostie. Cred că nu ar trebui să ne lăsăm traşi în curentul culturii de consum care ne învăţă sau determină copiii să dovedească ceva pe lumea asta, pentru că, altminteri, nu interesează pe nimeni. Câte exemple ne trebuie pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, expurgate de iluzia ridicării de jos, a vieţii ca spectacol, a vieţii private ca telenovelă?

Face parte din cultura noastră iluzia prostească după care ai avea ceva de demonstrat pe lumea asta. Că trebuie să te zbaţi, să te sacrifici, să lupţi, să loveşti cu coatele, să treci peste orice, să dovedeşti, să te afirmi, să urci. În cele din urmă, să calci pe cadavre. Ce prostie uriaşă! Nimic mare nu se face fără sacrificii. Dar rareori vreo performanţă justifică sacrificarea omeniei.

Nimic din toate acestea nu e întâmplător. Eroismul, în versiunea sa mediatică, a devenit o religie seculară. Se promit miracole dacă „muncești mai mult decât ceilalți”. Dacă „îți depășești limitele”. Dacă „nu te lași niciodată”. Dar poate că unele limite există tocmai pentru a ne păzi umanitatea. Poate că nu toate sacrificiile sunt nobile. Poate că nu orice „reușită” e demnă. Adevărul dureros e că nu performanța ne definește ca oameni. Nu celebritatea. Nu gloria. Nu recordurile. Ci modul în care îi tratăm pe ceilalți când nimeni nu se uită. Felul în care iubim, iertăm, protejăm, renunțăm. Umanitatea nu e un show. E ceea ce rămâne când reflectorul se stinge.

Poate se termină totuşi, cândva, această goană după vânt. Poate vom ajunge odată să vedem măreţia vieţii obişnuite, a paşilor mici, a răsăritului de soare. Poate că e timpul să reconsiderăm paradigma. Să nu-i mai învățăm pe copii să se „afirme”, ci să se înțeleagă. Să nu-i împingem spre excepționalitate, ci spre echilibru. Să nu le mai punem pe umeri povara gloriei, ci bucuria firescului. Poate că într-o bună zi vom învăța să admirăm nu doar oamenii care „se ridică spectaculos”, ci și pe cei care trăiesc frumos în liniște. Pe cei care nu au nimic de demonstrat. Pe cei care știu că uneori e mai greu să fii simplu decât să fii celebru.

Poate că vom învăța că măreția nu e în a ajunge departe, ci în a rămâne întreg.

Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale a trăit câţiva ani în Europa. 
A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."