Iubirea are forma Universului

Istoria iubirii poate fi înțeleasă ca o evoluție a scărilor și proporțiilor. Dacă în Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, iar frumusețea și divinitatea erau deopotrivă enorme, Renașterea aduce iubirea la dimensiuni umane, iar epoca modernă o plasează sub microscop. Această transformare reflectă o schimbare fundamentală în direcția privirii: de jos în sus în Antichitate, frontal în Renaștere, apoi de sus în jos în modernitate.

 
În Antichitate, iubirea nu exista fără dimensiune mitologică. Ființa iubită trebuia să fie o coloană de foc, o zeiță cu trup de marmură, un erou invulnerabil. Frumusețea era sinonimă cu monumentalitatea. Într-un univers populat de giganți, zei și titani, iubirea avea dimensiunile unui templu. Omul care iubea devenea el însuși un personaj sculptat în relieful eternității. A iubi pe cineva presupunea să-l ridici deasupra naturii, să-l înscrii în constelații.

 
Renașterea schimbă paradigma fără să o diminueze, ci o umanizează. Din dragostea pentru zei coborâm spre dragostea pentru oameni. Proporția iubirii devine una umanistă: nu mai iubim ce e supraomenesc, ci exact ce este omenesc. Fragilitatea devine nu doar permisă, ci valoroasă. Nu mai iubim pentru că cineva este invincibil, ci pentru că este recognoscibil. Trupul nu mai este marmură, ci carne. Iubirea devine realistă, poate pentru prima dată în istorie, dar încă păstrează o scară verticală care înalță.

Iluminismul deschide o altă direcție. Odată cu nașterea științei moderne și triumful rațiunii, obiectul iubirii este fragmentat, analizat, redus la componente. Începem să iubim ceea ce poate fi cunoscut, măsurat, domesticit. Dacă Renașterea a adus iubirea la proporția omului, modernitatea o aduce la proporția laboratorului. Iubim detaliile, trăsăturile specifice, ceea ce e "altfel". Dragostea devine un exercițiu de precizie. Ființa iubită e mai puțin o statuie și mai mult un obiect de studiu: delicată, unică, incompletă, fascinantă prin fragilitatea ei.

În postmodernitate, iubirea devine etică a compasiunii. Nu mai iubim ce e mare, ci ce e mic. Nu ce e deasupra noastră, ci ce e sub noi. Nu ce admirăm, ci ce ocrotim. E un salt antropologic: de la iubirea față de zei la mila față de pisici. Creșterea puterii noastre tehnologice a dus, paradoxal, la o decădere a idealurilor. Odată ce am dominat lumea, am început să ne rușinăm de orice formă de dominație. Marele este suspectat de tiranie, ce e grandios devine periculos, ce e puternic devine vinovat.

Astfel, disprețuim astăzi tot ce e imperial, absolut, atotcuprinzător. Nu ne mai plac catedralele, ci nișele. Nu mai vrem adevăruri universale, ci povești personale. Nu mai iubim idealuri, ci vulnerabilități. Ceea ce în Antichitate era demn de iubire doar dacă era supranatural, este demn de iubire astăzi doar dacă e subnatural.

Această evoluție se reflectă și în transformarea metaforelor iubirii. În pulsul imaginativ al omenirii, iubirea s-a exprimat odinioară pe ritmuri cosmice. "Te iubesc până în pânzele albe" nu era o simplă figură de stil, ci o hartă sentimentală trasată de marinari care măsurau universul prin ecoul pânzelor în vânt. Imaginarul colectiv înscria iubirea în afara limitelor umane, privindu-o ca pe o forță a naturii. Până la stele, până la marginea lumii e iubirea percepută de antichitate!

Renașterea a reîntors privirea către om, transpunând efervescența poetică în interiorul ființei. "Pânzele albe" au cedat locul adâncimilor sufletești. În loc să traverseze mările, iubirea se adâncea în vene și nervi, devenind un teritoriu al intimității. Metafora "până în adâncul ființei" semnala nu o întindere exterioară, ci un abis interior, tot atât de spectaculos ca bolta cerească. Cu toată inima, cu tot sufletul, cu fiecare respirație e iubirea acelei perioade.

Odată cu microscopul și teoria atomistă s-a petrecut un al treilea salt: din cavitatea inimii ne-am retras în centrul materiei. Iubirea a fost dezagregată în particule. "Te iubesc cu toții atomii mei" a devenit un slogan al fidelității cuantificate, o măsură care reflecta triumful rațiunii, dar și fragilitatea unei iubiri în căutare de certitudini formale. Iubirea postmodernă de simte în ADN, în celule.

 
Fiecare metaforă prelucrată în imaginarul colectiv și-a alipit sensuri ale absolutului. Frontiera lumii a fost întotdeauna un reper al infinitului. În antichitate, țărmul mării nu marca doar începutul pământului, ci sfârșitul cunoașterii. În Renaștere, corpul uman a fost conturat ca o frontieră a misterului. Mai târziu, revoluția științifică a împins granița în plan atomic. Frontierele lumii exterioare și ale microcosmosului au fost două etape ale aceluiași proiect epistemic: extinderea continuă a limitelor cunoașterii. Imaginarul colectiv a internalizat aceste repere pentru a concepe ideea de absolut.

În această mișcare circulară, iubirea a împrumutat de la religie aura sacră și caracterul inatacabil, iar de la știință speranța unei măsurători absolute. Din spațiul cetelelor cerești și din laboratorul omului modern a izvorât credința că iubirea poate fi eternă și unitară. 

Iubirea, ca sentiment al absolutului, se hrănește atât din elanul mitologic de altădată, cât și din rigurozitatea paradigmelor contemporane, ca un imperativ cultural: iubești perfect sau nu iubești deloc. Fără să ne dăm seama, iubirea noastră pare să se muleze pe forma lumii, așa cum o percepem. Mai precis, pe forma granițelor cunoașterii lumii. Iubirea noastră are forma universului nostru. 

Confuzia de dinaintea răsăritului

Înaintea fiecărui moment cu adevărat important din viaţă se află o perioadă de confuzie. Este regula nescrisă a metamorfozei interioare: revelaţia – aceea care rupe vălul, care aprinde torţa acţiunii – nu vine niciodată la chemarea arbitrariului. Ea nu coboară peste mintea liniştită, ci se ridică din haosul suportat cu trudă. Umple un gol lăuntric, nu ca o umplutură oarecare, ci ca fluxul după reflux, ca soarele după furtună. Natura ei este restauratoare, dar nu liniştitoare.

Cu cât iluminarea e mai profundă, cu atât deruta care o precede e mai violentă. Insuportabila confuzie! O tulburare ce poate lua forma unui vuiet surd, ca o furtună care nu mai izbucnește, ci rămâne suspendată în cerul tău interior. Uneori devine spaimă. Alteori, depresie. Uneori, disperare: forma cea mai pură a așteptării fără obiect.

Rar, oamenii sunt doborâţi de aceste stări. Mult mai des însă – și într-un fel mai nobil – pur şi simplu supravieţuiesc. Cu fruntea joasă, cu întrebări pe buze, dar în viaţă. Nu conştientizează mereu tiparul subtil al vieţii: că marile limpeziri vin doar după marile tulburări, că între teamă şi decizie nu există prăpastie, ci pod. Că, din răspântia confuziei, porneşte mereu un drum nou, chiar dacă pentru o vreme pare îngropat sub ceaţă.

Totul devine „perfect” – dacă există aşa ceva – nu când dispare confuzia, ci când învăţăm s-o tratăm nu ca pe un eşec, ci ca pe o chemare. Confuzia e mecanismul prin care realitatea ne obligă să renunţăm la iluzii. E semnalul că ceea ce a funcţionat până ieri nu ne mai este de ajuns. E foamea sufletului pentru altceva, pentru mai mult, pentru un sens care încă nu are nume.

În natură, orice sistem care nu se dezvoltă se dezintegrează. E la fel şi cu omul. A te opri e totuna cu a începe să mori – nu brusc, ci pe bucăţi. De aceea, confuzia nu e dușmanul: e semnalul că sufletul se pregătește din nou de creștere.

Eşti într-un moment în care nu te găseşti, nu-ţi afli locul, nu ştii ce-i cu tine, nu poţi vedea în viitor? Ţi-e teamă de ce va urma? Atunci am o veste pe care puțini o pot rosti fără să pară absurzi: urmează vremuri bune. Nu ușoare. Bune. Într-o zi apropiată – poate mâine, poate într-o dimineaţă aparent banală – te vei trezi şi vei şti. Nu printr-o revelație mistică, ci printr-o simplitate tăcută: că ai ceva foarte important de făcut.

Viaţa se deschide mereu după noapte, dar e nevoie să stai în întuneric cu demnitate, fără să aprinzi lămpi false. Nu confuzia ne pierde, ci graba de a o alunga cu surogate.

Comunicarea e cea mai bună investiție

Poţi îmbunătăţi un produs sau un serviciu pe două căi. Prima constă în clasica abordare a proiectelor: stabileşte un scop clar, divide-l în obiective SMART, identifică acţiunile şi resursele necesare, construieşte un buget, fixează termene limită şi treci la fapte.

A doua constă într-o abordare mai subtilă, mai puţin costisitoare, care cere un strop de talent şi de preocuare şi care nu tot timpul, dar adesea, este mai eficientă. Ea nu rezolvă problema înfruntând-o pieptiş, ci într-un mod creativ. Ea nu urmăreşte să schimbe produsul însuşi, ci felul în care este perceput de public. Nu este creare de valoare, ci punere în valoare. Nu schimbă realitatea, ci o (re)defineşte. Este vorba despre comunicare. 

În Marea Britanie, Poşta înregistrează o rată de succes de 98% la livrarea a doua zi a corespondenţei prioritare (first-class mail). Şi au dorit să aducă serviciului o îmbunătăţire. În efortul de a ridica rata de succes la 99%, uriaşa organizaţie aproape s-a prăbuşit. 

Între timp, dacă întrebi publicul britanic ce rată de succes crede el că are livrarea a doua zi a corespondenţei prioritare, media răspunsurilor se află undeva între 50 şi 60%. Deci, nu ar fi fost pur şi simplu mai uşor să le spună oamenilor că poşta prioritară ajunge a doua zi în 98% din cazuri?  

La noi, Primăria Capitalei a investit miliarde în adăposturi pentru animale, care au menirea de a mijloci adopţiile de câini maidanezi. Minunat, cu excepţia faptului că nu au anunţat pe nimeni despre existenţa lor, despre modalitatea de adopţie, nemaivorbind despre servicii on-line, civilizate.

Între timp, dat fiind că oamenii nu au acces la aceste mecanisme, serviciul public îşi propune să investească şi mai mult în adăposturi, cu toate că rentabilitatea celor existente ar creşte colosal dacă s-ar acorda minimum de atenţie relaţiei cu publicul, comunicării efective şi propriu-zise.

Principiul este următorul: comunicarea face parte din produs. Sună niţeluş filozofic, dar adevărul este că nu-mi foloseşte la nimic un drum care nu e pe hartă, pentru că nu umblu de nebun în speranţa că descopăr drumuri noi şi, chiar dacă l-aş descoperi, nu mă aventurez pe un drum care nu ştiu unde mă duce. La noi se cheltuieşte formidabil pe drumuri, dar nu se sinchiseşte nimeni să facă gestul minim de a amplasa nişte indicatoare decente.  

Ştiaţi că analgezicele au efecte diferite în funcție de denumirea lor? Cele cunoscute sau renumite sunt mai eficiente în reducerea durerii decât cele necunoscute, dar având aceeaşi formulă. Şi nu vorbesc doar de impresii, ci de studii în care a fost efectiv măsurat impactul lor. Filozofic sau nu, principiul e corect, din pricină că "lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem", vorba poetului.

Atât în business, cât şi în sectorul public, există o inerţie principială legată de rolul comunicării. Se consideră, pe de o parte, că numai iniţiativele mari, strategice, foarte complexe şi foarte scumpe sunt serioase. 

Astfel, se ajunge, de exemplu, la paradoxul că restaurantul cu mâncarea de cea mai proastă calitate vinde cel mai mult, din pricină că este cel mai curat, mai îngrijit, cu oferta cea mai uşor de înţeles de către oricine şi aşa mai departe. 

Sau se investeşte, de către o municipalitate, o sumă enormă şi un efort masiv pentru reducerea timpului de aşteptare în staţiile de autobuz, nereuşindu-se, în cele din urmă, decât o imperceptibilă îmbunătăţire, cu toate modificările de trasee şi de infrastructură. Între timp, cu doar un mic procent din acei bani, s-ar fi putut monta contoare de traseu în staţii şi, eventual, alte servicii de tot soiul, care ar fi făcut aşteptarea mult mai suportabilă, fără a da tot traficul peste cap. 

Există chiar situaţii în care un director executiv, performant şi foarte bine plătit, şi un ministru, de asemenea performant, dar îngâmfat, sunt înlocuiţi cu nişte incapabili doar pentru că nu au înţeles mici amănunte de comunicare, cum ar fi acela că, în vremuri de criză, publicul apreciază modestia mai mult decât competenţa. 

Pe de altă parte, comunicarea e adesea confundată cu marketingul, mulţi directori crezând că ea înseamnă să-ţi minţi în faţă clienţii şi colaboratorii. Din fericire, mai devreme sau mai târziu, oamenii îşi dau seama dacă eşti cu adevărat de încredere sau doar foarte priceput la marketing.

Dar comunicarea nu înseamnă marketing. Ea poate însemna să foloseşti specificaţiile clientului în loc de specificaţii standard, poate însemna testare de servicii sau produse, poate însemna asistenţă la utilizare şi aşa mai departe. În fond, înseamnă relaţie, colaborare, grijă şi respect. 

Cele trei mari virtuţi

Marile virtuţi creştine ale credinţei, dragostei şi nădejdii acoperă, cumva, şi dau seamă de nevoile umane fundamentale. Le întâlnim citate în epistole, în predici şi în predania Bisericii, dar le regăsim mai profund acolo unde omul nu mai ştie ce să creadă, cui să se încredinţeze, ce sens să dea durerii. Le-am putea numi chiar „vitaminele sufletului”, subtile, esenţiale, imposibil de sintetizat în laborator, dar a căror absenţă se simte ca o anemie a fiinţei.

Cunoaştem minunatul text din scrisoarea Apostolului către corinteni – acel poem teologic despre iubirea care „nu cade niciodată” – ştim, de asemenea, cerinţa Bisericii de a practica aceste aşa-numite virtuţi teologice. Dar puţini dintre noi conştientizează cât de profund sunt acestea legate de viaţa noastră de fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă. Nu sunt simple idealuri suspendate în eterul dogmei, ci ancore existenţiale.

Avem nevoie de hrană, adăpost şi siguranţă. Aceasta e prima treaptă a oricărei piramide a nevoilor, fie ea piramida lui Maslow sau cea din Evanghelie. Nimic nu ne garantează traiul. Orice am face, nu poate vreodată exista o garanţie că nu vom ajunge mizeri sau bolnavi. Economia e fragilă, sănătatea imprevizibilă, iar norocul capricios. Oricât am agonisi pe lumea asta, totul se poate pierde într-o clipă, ca la Iov. Pentru a nu dispera, ca fiinţă slabă, într-o lume ostilă şi impredictibilă, omul are nevoie de credinţă – nu ca dogmă, ci ca încredere liniştită în rostul lucrurilor. Ca în Epistola către Evrei, sau în Matei 6: este vorba despre „încrederea în cele ce încă nu se văd”, siguranţa venită din interior că va fi bine, certitudinea că obişnuinţele vieţii noastre nu vor fi tulburate ireversibil.

Nu putem trăi fără dragoste. Dar nimic nu ne poate asigura că nu vom rămâne singuri. Nevoia de afecţiune este mai adâncă decât nevoia de oxigen: copilul lipsit de îmbrăţişare moare, chiar dacă este hrănit. Tendinţa naturală a omului de a cere iubirea sperie prin posibilitatea de a nu mai avea, la un moment dat, de la cine. Se naşte astfel o economie spirituală a iubirii, în care cea mai simplă şi utilă raţiune ne arată că, pentru o colectivitate, maximum de afecţiune şi acceptare se poate obţine prin imperativul de a oferi dragoste înainte de a o pretinde. E reciprocitate morală, dar şi strategie psihologică.

În fine, avem nevoie de dezvoltare. E o lege a acestei lumi, adesea nescrisă dar resimţită: viaţa este un efort, iar acest efort trebuie să merite. Dacă nu creşti, mori. Iar ca să creşti, trebuie să ai un „dincolo”. O proiecţie. O poveste despre tine în viitor. Nu putem merge mai departe aşteptându-ne doar la rău. Avem nevoie de un mâine, dacă nu irezistibil, precum al oamenilor de mare succes, măcar suportabil. Lipsa lui se numeşte deznădejde, care, în terminologia patristică, este păcat nu pentru că „încalci” ceva, ci pentru că încetezi să mai funcţionezi. Ea face mult rău, atât persoanei care o suferă, cât şi celor din jurul său. Nu întâmplător, în Evul Mediu, deznădejdea era considerată una dintre cele mai periculoase ispite demonice.

De aceea e, poate, firesc pentru tineri şi oamenii maturi să aibă cele mai mari dificultăţi cu virtutea credinţei. Pe umerii lor se sprijină binele tuturor şi asigurarea traiului le pune la încercare principiile. Ştiind cât de greu se procură o pâine, nu e tocmai uşor pentru aceştia să se lase convinşi că vor fi îngrijiţi şi ei, precum păsările cerului sau nuferii apelor. Tinerii cred în efort, în voinţă, în acţiune – dar nu le vine lesne să creadă că cineva veghează asupra lor fără un contract semnat. E uşor, în schimb, să nădăjduiască şi să iubească. Vederea orizontului şi dorul de celălalt sunt ale lor prin fire.

Tot la fel, e firesc pentru copii să aibă dificultăţi cu virtutea dragostei. Nu pentru că nu o simt, ci pentru că li se oferă necondiţionat şi fără motive de a bănui că izvorul va seca vreodată. De aceea, copiii sunt capabili de cruzimi, pe cât de inocente, pe atât de cumplite. De aceea, pentru ei, singurătatea cuiva e motiv de batjocură, iar nu de milă. Psihologia dezvoltării vorbeşte limpede despre egocentrismul infantil, dar Evanghelia, cu blândeţe, vorbeşte despre necesitatea educării inimii. Dragostea trebuie învăţată, nu doar primită.

În fine, cei care au deprins credinţa şi dragostea, dar e normal să aibă nădejdea tulburată, sunt bătrânii. Viitorul lor e îngust, ziua de mâine tot mai puţin promiţătoare. Uneori se agaţă de viziuni mărunte, de detalii, de amintiri. Nădejdea, pentru ei, e dificilă ca şi efortul de a privi în sus. Atunci însă când pâlpâirea speranţei se stinge, pentru bătrâni, dacă se adaugă la aceasta pierderea dragostei sau a siguranţei, nu au nevoie nici măcar de vreo boală anume pentru a muri, cam în acelaşi timp în care ar muri fără hrană. Nu numai ei sunt în această stare. Oricine este văduvit de viitor moare lent.

Chiar şi scoase din contextul creştin, credinţa (convingere şi siguranţă), dragostea (acceptare şi apreciere) şi nădejdea (viziune şi speranţă) sunt hrana sufletului. Le putem reformula, dacă vrem, în termeni seculari, psihologici, existenţialişti sau chiar economici. Dar esenţa rămâne.

Într-o perioadă sau alta a vieţii, ne putem lipsi de câte una dintre ele. Suntem suficient de rezistenţi pentru asta. Dar dacă ne lipsesc două, pentru mai multă vreme, ne pierdem puterea vieţii. Când dispare sensul, afectul şi încrederea în lume, omul se prăbuşeşte, chiar dacă e încă în picioare.

De exemplu, pierderea unui prieten (afecţiune, dragoste) se îndură şi depăşeşte într-un mod mai sănătos dacă ne asigurăm o anume rutină a obiceiurilor de acţiune şi gândire (siguranţă, credinţă) şi plănuim viitorul în termenii noştri de succes şi realizare (viziune, nădejde).

Pierderea locului de muncă (certitudine, credinţă) se depăşeşte cu integritate prin apropierea de cei dragi (afecţiune, sprijin, dragoste) şi, în acelaşi timp, printr-o strategie sau plan de acţiune care reintroduce viitorul în ecuaţie.

Cele mai dificile situaţii sunt acelea în care un singur cutremur din viaţa noastră ne doboară doi sau trei dintre aceşti piloni sufleteşti dintr-odată. Atunci vorbim despre depresii, acele „nopţi negre ale sufletului”, unde rugăciunea pare monolog şi viitorul, o glumă amară. Sunt, bunăoară, relaţiile în care, pentru unul dintre parteneri, celălalt este sursă nu doar de dragoste, ci şi de securitate (sprijin pentru credinţă) şi de speranţă (proiect de viitor). Când o astfel de relaţie se termină, de regulă salvarea persoanei părăsite se face cu infuzii masive de afecţiune şi încurajare, fie din exterior, fie dintr-un rezervor interior care nu s-a epuizat cu totul. Altfel, prăbuşirea devine sistemică.

Sufletul nu e doar o metaforă. E un mecanism viu. Şi cere, ca orice mecanism, combustibil. Aici, credinţa, dragostea şi nădejdea nu sunt simple „valori”. Sunt ceea ce face motorul să funcţioneze. Fără ele, viaţa se reduce la supravieţuire.