Benedict Spinoza

A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.

Blestemul

A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu sefarad, născut în 1632 în Amsterdam, dintr-o familie originară din Portugalia, Baruch de Spinoza și-a pierdut locul în comunitatea sa de tânăr, când a îndrăznit să pună sub semnul întrebării literalismul Vechiului Testament, sesizând contradicții, absurdități și interpolări umane în textele sacre. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor scripturi. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

Istoria ideilor rareori iartă, dar religia instituționalizată nici atât. Într-o dimineață din 1656, într-o sinagogă din Amsterdam, conducătorii comunității sefarade au pronunțat asupra lui Baruch de Spinoza unul dintre cele mai cumplite texte de excomunicare din epoca modernă. Nu doar o excludere, ci un ritual de damnare totală, ce ar fi făcut să roșească până și pe Torquemada. În dimineața zilei de 27 iulie 1656, în sinagoga portugheză din Amsterdam, conducătorii comunității au pronunțat asupra lui Spinoza un herem, act de excomunicare radicală. Nu o simplă ostracizare, ci o anatemă liturgică invocând blesteme biblice devastatoare.

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege...”

Ritualul era atât de intens încât surse neconfirmate susțin că i s-a interzis contactul cu familia, cu prietenii, și cu orice evreu credincios. Această fulgerare de ură nu era doar o apărare a ortodoxiei religioase. Era expresia panicii unei comunități care vedea cum sub pânza textelor sacre apare, tulburător de limpede, chipul unei rațiuni care nu cere sânge, ci coerență.

Panteismul

Alungat din comunitate, a devenit ceea ce Thomas Mann ar fi numit un „sfânt laic”. Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.

Multe minți mari au fost izgonite din cetate, dar puține au răspuns cu o asemenea tăcere constructivă. Spinoza n-a strigat „blasfemie!” înapoi, ci a reconstruit lumea cu siliciul gândirii pure. A refuzat orice salariu universitar, orice promovare publică, orice patronaj politic. A murit la doar 44 de ani, bolnav de tuberculoză pulmonară, dar lăsând în urmă una dintre cele mai impenetrabile și totodată limpezi construcții ale gândirii umane: Ethica ordine geometrico demonstrata.

Bineînţeles, ca raţionalist, el crede că poate pricepe cum e făcut universul. Universul e creat de Dumnezeu, da, dar cum? Aşa cum explica Plotin, prin emanaţie? Într-un fel, da. Numai că nu se poate ca Dumnezeu să fie una, iar substanţa din care e făcut universul să fie alta, pentru că asta ar însemna că sunt două substanţe, ceea ce nu se poate din două motive.

Mai întâi, substanţa trebuie să fie inteligibilă, să se explice pe sine în întregime; dacă ar fi mai multe substanţe, ce ar explica pluralitatea lor? O altă substanţă, şi tot aşa la infinit. Imposibil.

Apoi, dacă ar fi mai multe substanţe, ar trebui să fie limitate (una de către cealaltă). Nici aşa raţionamentul nu are sens, întrucât o a treia substanţă ar trebui să explice limitarea.

Aşadar, lumea e făcută dintr-o singură substanţă, care e chiar Dumnezeu.

Aici, Dumnezeu încetează să fie un bătrân cu barbă albă care scrie în registrele cosmice și devine însăși textura ființei. Nu cineva, ci totul.

Raționalismul

Se observă la gândirea de acest tip, un aspect care, între timp, a dispărut din modul nostru de a vedea lucrurile. Cei vechi înţelegeau lumea ca pe o Fiinţă, ceva logic, chiar discursiv. Pentru ei, lumea era, într-un fel vie, impregnată de spirit, de raţiune, de inteligenţă. Era o lume în care dogmele religioase aveau cu totul alt temei.

Concepţia conform căreia există numai Dumnezeu, totul este Dumnezeu şi Dumnezeu este totul, poartă numele de panteism (Dumnezeu peste tot, all over the place).

Pentru Spinoza, lumea are la bază substanţa universală determinată de ea însăşi, având ca modalităţi: spiritul şi materia.

Aristotel considera că, la baza lumii, se află substanţa individuală, cu formă şi materie. Spinoza consideră că, la baza lumii, se află substanţa universală, cu spirit şi materie. În filozofia lui Descartes, Dumnezeu este creatorul a două substanţe: materie şi spirit. În filozofia lui Spinoza, Dumnezeu este o substanţă cu două modalităţi de a se înfăţişa: materia şi spiritul, care nu interacţionează, cum credea Descartes, ci sunt chiar unul şi acelaşi lucru.

Fiinţa lumii este atemporală. Existenţa, părelnică, e temporală. În cadrul substanţei veşnice, orice proces e reversibil, ca şi când am lucra cu numere. La nivelul părerilor (doxa), procesele sunt ireversibile.

Dacă toate acestea par trăznăi, atunci ştiinţa ca atare şi fizica mai ales este o trăznaie, pentru că ea pe aceste tipuri de raţionamente s-a clădit şi încă le presupune.

Etica

Filozofilor le-a plăcut întotdeauna să deducă şi partea morală a metafizicii lor. Într-un sistem al lumii complet determinat, singura libertate a omului este aceea de a gândi corect.

Spinoza nu-l poate accepta pe cel care cere să aibă putere (libertate) asupra destinului inexorabil. N-ar putea, pentru că asta e ca şi cum ar cere să existe libertatea lui 2 şi cu 2 de a face 5. Or, cum zice şi eroul lui Orwell din 1984, "libertatea este dreptul de a spune că 2+2=4". Libertatea este necesitatea înţeleasă.

Într-o epocă în care mulți oameni încă mai cred că libertatea e capacitatea de a alege între branduri de detergent, Spinoza propune ceva infinit mai profund: o libertate ca iluminare, ca revelare a structurii profunde a lucrurilor.

O astfel de concepţie nu putea fi acceptată de biserică, în niciuna dintre formele ei. A spune că totul e Dumnezeu, logic, echivalează cu a spune că nu există Dumnezeu, în sens religios.

Este însă o concepţie a înţelegerii lumii, a ştiinţei. Mulţi ani mai târziu, un alt evreu genial dobândise o uriaşă celebritate mondială pentru o teorie care a schimbat fundamental modul ştiinţific de a înţelege lumea. Când, în delirul oamenilor de a afla direct marile taine ale Universului de la un om ca el, a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu, Albert Einstein a răspuns: "Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează ca armonie a tuturor lucrurilor, iar nu într-un Dumnezeu personal, care-şi vâră nasul în destinele oamenilor." Aceasta nu era o metaforă. Einstein studia Etica lui Spinoza în originalul latin și considera că a înțeles-o abia după vârsta de 50 de ani.

El singur

Spinoza a fost considerat ateu de contemporani, iar numele lui a fost rostit în șoaptă timp de un secol. Dar în secolul al XVIII-lea, Goethe, Lessing, Herder și alți iluminiști germani îl vor reabilita. Hegel îl va numi „punctul de plecare al întregii filozofii moderne”. Schleiermacher va spune: „Cine nu e spinozist, nu e filozof”. 

Subţiraticul şi singuraticul Spinoza a supravieţuit expulzat din comunitate, umplându-şi sufletul cu marea lui înţelepciune. Nu a fost o inimă pustie, ci una care a fost în stare să înţeleagă şi să spună că "întreaga fericire sau nefericire este pusă în structura obiectului de care legăm dragostea noastră."

Puțini au știut să piardă lumea și să câștige eternitatea cu atâta discreție.

Argumentul ontologic

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri. Rațiunea, transformată în servitoare docilă a dogmei, pare să fi fost constrânsă să joace într-o piesă ale cărei replici fuseseră scrise înainte de orice gândire.

Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

Dovada logică a existenței lui Dumnezeu

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge, cu un salt logic suspect, la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi ceilalți colocatari ai imaginarului nostru?

Structura argumentului ontologic

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: id quo maius cogitari non potest – „ceva mai presus de care nu se poate gândi nimic”. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie „brevetată” de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există. 

Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci conceptul Său, de fiinţă perfectă, ar fi contradictoriu, pentru că I-ar lipsi atributul existenţei. Or, fără acesta, perfecţiunea Lui ar fi ştirbită. (Scriu pronumele pentru Dumnezeu cu literă mare pentru a respecta spiritul argumentului de care fac vorbire, căci deşi e vorba despre noţiunea de Dumnezeu, la Anselm, ca şi în teologie în general, aceasta Se confundă cu Dumnezeu Însuşi.)

Toate lucrurile despre care știm că există sunt, totodată, idei în mintea noastră, dar nu toate ideile din mintea noastră au un corespondent în realitate. Dumnezeu este o noțiune care conține în ea însăși dovada că are un corespondent în existența concretă. Trebuie doar să admitem că lucrurile care există doar în mintea noastră, în comparație cu cele care se pot întâlni în realitate, sunt cumva inferioare, imperfecte, pentru că le lipsește atributul existenței.

Incorectitudinea argumentului. Unde este greșeala?

A admite că existența poate fi un atribut al unor alte atribute ale unei noțiuni este, să recunoaștem, extrem de ciudat. Existența nu este un adjectiv. Nu este o culoare, o formă, un mod sau o stare. Este un mod de a fi, nu o proprietate suplimentară. De altfel, însăși denumirea de „argument ontologic” poartă în sine o ironie fină, căci argumentul presupune reflectare și logică, pe când ontologicul presupune experiență și observație. O trecere directă de la logic la ontologic este cel puțin bizară.

Este ca și cum am spune că sfera unei noțiuni poate face parte din conținutul ei, ceea ce e dincolo de paradoxal, e absurd, un soi de canibalism logic. În conținutul ideii de „Dumnezeu” se include ideea perfecțiunii absolute. Aceasta, la rândul său, include ideea existenței. Deci, hocus-pocus, ghilimelele dispar, denumirea unei noțiuni se transformă ca prin minune în realitate și, după toate standardele academice ale vremii, Dumnezeu există, ceea ce era de demonstrat.

Artificiul de a transforma existența într-un atribut al altei noțiuni este destul de grosolan, pentru că, în același fel, am putea spune direct, că noi definim noțiunea de Orice-aberație-poți-să-halucinezi-pe-legale prin aceea că este ceva care există. Deci există și nu mai este doar o noțiune. Anselm însă nu pare grosolan, pentru că acest artificiu este camuflat de un alt artificiu, care ascunde ideea de existență sub aceea de atribut al ideii de perfecțiune. Destul de inteligent.

Matematica împotriva lui Dumnezeu

Un paralelism revelator: paradoxul lui Russell dezvăluie o eroare similară în teoria mulțimilor. Nu putem defini corect o „mulțime a tuturor mulțimilor”, pentru că ea ar putea avea atribute contradictorii cu cele ale mulțimilor pe care le conține. Aceasta duce la paradox, exact ca în cazul argumentului ontologic. Clasele de mulțimi nu trebuie amestecate logic cu mulțimile, din cauză că există o deosebire de natură între școli și elevii școlilor, între o melodie anume și muzica în genere, între atributele lui Anselm și cele ale tuturor sfnților, între o greșeală particulară și totala lipsă de logică.

Similar, noțiunile pot fi considerate mulțimi cu privire la sfera și la conținutul lor. Conținutul este mulțimea atributelor (sau predicatelor, cum le mai numește logica), iar sfera este mulțimea tuturor obiectelor denumite de acea noțiune. Argumentul lui Anselm face o referire la sferă într-unul dintre atributele conținutului. El confundă astfel, în același discurs, vorbirea despre o noțiune cu vorbirea despre atributele conținutului acelei noțiuni, care, în mod excepțional, modifică  realitatea sferei noțiunii.

Contraargumente la contraargumente

Punerea în lumină a acestei erori de judecată este suficientă pentru a proba incorectitudinea argumentului. Dar trebuie să ținem minte că nu totdeauna un argument greșit duce la o concluzie greșită. Concluzia poate fi corectă în mod accidental chiar și atunci când calculele nu sunt corecte. Pe lângă asta, Anselm are circumstanțe: logica matematică, ce i-ar fi permis în mod cert să vadă caracterul falacios al ideii, nu era construită încă pe vremea lui. Pe de altă parte, experiența de viață a acestui ieromonah ar putea fi mai importantă decât logica lui cu evidente lacune pentru lumea de astăzi. În al treilea rând, deși logica este un instrument minunat al minții omenești, cine poate spune că e neapărat mai important (sau cu grad mai mare de perfecțiune, cum ar spune teologul) decât altele?

Pentru o minte de tânăr intelectual din secolul nostru, e inutil și chiar un pic ridicol un astfel de mod de gândire. Cui foloseşte? Şi de ce şi-ar pierde cineva timpul cu astfel de fantezii? Pentru a face trecerea aceasta siluită de la logic la ontologic nu e nevoie nici măcar de spirit. Pentru un om al zilelor noastre, de vreme ce între Dumnezeu și realitatea vieților noastre nu există oricum nicio tangență (dacă ar exista, nu ne-am pune problema existenței), nu avem niciun motiv să ne preocupăm cu astfel de chestiuni (apateism).

Cu toate astea, merită poate să ne amintim că oamenii sunt obișnuiți cu trecerea de la logic la ontologic, în cazuri foarte eroice. De exemplu, planeta Neptun a fost întâi o idee. Ea a fost dedusă din calcule și abia mai târziu observată prin telescop. Înălțimea Marii Piramide a fost calculată de Thales înainte ca regulile să permită măsurarea ei directă. Viața ne-a învățat că, de multe ori, cum spune un vechi proverb oriental, înțeleptul poate cunoaște lumea faără să-și părăsească odăița.

Eu nu am ajuns încă la experienţa de viaţă pe care o avea Anselm când scria Proslogionul. Însă cu cât mă apropii, cu atât tind să-l înţeleg mai bine, căci nu totul în lume e chiar atât de raţional.

Și totuși, Anselm n-a greșit atât de mult

Nu vreau să fac concesii de tip teologic, dar Anselm, atunci când își prezintă argumentul, nu este nici pe departe atât de tăios de strict precum îl fac să pară contraargumentele prezentate. El nu vorbește despre noțiunea de Dumnezeu. El nici măcar nu pornește de la ideea unui Dumnezeu al teologiei așa precum Îl cunoaștem îndeobște. Anselm este mult mai blând, mai înțelept, mai fin, mai filozofic decât atât.

Referindu-se la ideile din mintea omului, el numeşte pur şi simplu acea idee încărcată de toate atributele perfecţiunii, cum ar fi bunătatea, adevărul, frumuseţea, dreptatea, dragostea şi celelalte, cu numele de Dumnezeu. Definit astfel, Dumnezeu pare să nu mai fie un dușman atât de înverșunat al rațiunii. Ba chiar începe să ne intre, încet, pe sub piele, și să ne devină prieten.

Dacă bunătatea ar fi doar o idee şi nu am întâlni-o în lume - în diversele ei forme, din care, fireşte, niciuna nu e absolută - atunci am putea spune cu temei că bunătăţii îi lipseşte un grad de perfecţiune: aceea că nu există.

Aşadar, cu tot absurdul său, povestea are un înțeles mai adânc: dacă dragostea ar fi doar un concept, doar în mintea noastră, doar în inima noastră, doar în imaginaţie, poate că ar fi lipsit de temei s-o mai numim dragoste. Poate aşteptare, poate dor, poate amăgire... Mai trebuie argumentat suplimentar? Nu, lucrul acesta se simte direct. Însă despre adevărul lucrurilor care se simt direct a început să se scrie la mai mult de jumătate de mileniu după Anselm. 

Radler, mentol și gantere roz

Există un cor de voci care nu cântă, ci claxonează în capul tău. Îi zicem, cu o reverență tâmpă, societate. Nu pentru că e civilizată, ci pentru că așa se autointitulează, ca un infractor care-și zice „om de afaceri”. Acest cor are o misiune clară: să-ți bage în creier, cu forța și veselia unei parade de carnaval prost organizate, idei despre cum ar trebui să fii.

Una dintre ele sună așa: berea e viață. O spui și tu, cu gura uscată de conformism, deși primul tău contact cu lichidul a fost un act de autoagresiune cu spumă.

Gustul? Groaznic. Oțet turnat peste pelin. Dar cine mai are încredere în papile? Vocea majorității te ceartă: Cum adică nu-ți place berea? Ești cumva... diferit? Într-o lume în care originalitatea e permisă doar în limitele paletei Pantone și a opțiunilor de milkshake vegan, răspunsul corect e: îmi place, sigur că da.

Așa apare salvarea: radlerul. Băutura care nu e bere, dar poartă numele cu tupeul unui impostor care se dă nepotul unui rege. E dulce, e acrișor, nu are nicio legătură cu amărăciunea berii, dar vocile se uită la tine complice: Merge. E tot bere, dar mai... evoluată.

Aceeași logică pervertește și fumatul. Țigările adevărate – acele bastoane sinistre de tutun ce miros a război și disperare – sunt acum înlocuite de bețișoare parfumate, roz, mentolate, mai aproape de lumanările decorative decât de viciu. Dar și astea sunt țigări, spun vocile, pentru că le ții între degete și expiră ceva abur.

Ce trăim nu e emancipare, ci dizolvare. Nu e progres, ci cosmetizare a neputinței. Vrem să fim duri, dar fără disconfort. Să bem, dar să nu ne piște gâtul. Să fumăm, dar să nu miroasă. Să tragem de fiare, dar fiarele să fie roz, moi, pufoase și să semene cu deserturile unui copil crescut de influenceri.

Timp de milenii, oamenii adevărați au ridicat civilizații cu spinarea, nu cu discursuri. S-au luptat cu natura, cu sălbăticia, cu moartea. Când trăgeau linie la sfârșit de zi, aveau nevoie de ceva dur, greu, bărbătesc, nesuferit dar autentic: o bere rece și o țigară proastă.

Noi? Ne trezim obosiți de la atâta somn, ne teleportăm în birouri open-space unde ne dăm burnout cu Excel și PowerPoint, socializăm prin emoticoane și ne speriem de termene ca de bombe cu ceas. Iar seara, ne revendicăm eroismul urban cu o radler light și o țigară aromată ca o gumă de mestecat pentru fetițe de 14 ani.

Ne spunem că merităm. Pentru că am avut o zi grea. Ne-a certat șeful. Ne-a picat netul. Am avut trei meetinguri inutile și ne-a făcut cineva mansplaining pe Teams. E timpul pentru o recompensă!

Și iat-o: o sală de sport! O sală de lux, cu lumină ambientală, muzică de lift, saună cu eucalipt și gantere de o jumătate de kil, cauciucate, sferice, ergonomice, delicate și roz ca niște macarons parizieni. 

Exilul Umanității în Epoca Performanței

În tumultul existenței moderne, identitatea omului pare să se fi transferat tot mai mult către ocupație, către atingerea unor performanțe exterioare, îndepărtându-se astfel de esența sa profund umană. Asistăm la o inversare paradoxală a valorilor - ceea ce în antichitate reprezenta un privilegiu al clasei patriciene, și anume separarea identității de profesie, astăzi a devenit apanajul celor din straturile sociale inferioare, în timp ce elitele contemporane își definesc existența prin prisma funcțiilor și realizărilor profesionale.

Virtutea umană versus realizarea profesională

În etica virtuții, excelența supremă constă în "a fi om" în sensul clasic, nobil al termenului. Aceasta presupune cultivarea unor valori intrinseci precum onoarea, curajul, devotamentul față de îndatoririle publice și private, disponibilitatea de a înfrunta moartea cu demnitate. Prin contrast, realizările profesionale, premiile, recunoașterea socială devin simple reducții și alienări specifice unor forme inferioare de existență. Când un individ se identifică total cu profesia sa, el riscă să-și piardă umanitatea autentică, transformându-se într-un instrument al propriei ocupații.

Roma Antică: privilegiul patricienilor

În societatea romană antică, patricienilor le era rezervat privilegiul special de a practica diverse activități fără a se defini prin acestea. Un patrician putea să scrie cărți fără a deveni "scriitor", să conducă armate fără a se reduce la statutul de "general", să administreze proprietăți agricole fără a se considera "fermier". El rămânea înainte de toate un "vir" (bărbat în sensul nobil, nu simplu "homo"), o ființă umană completă care, printre altele, se dedica și unor activități specifice. Identitatea sa fundamentală transcendea orice ocupație particulară.

Paradoxul contemporan

Logica ar fi dictat ca, odată cu creșterea bunăstării generale a umanității, acest privilegiu să devină accesibil tuturor. Realitatea demonstrează însă contrariul. În societatea actuală, doar cei aflați la baza ierarhiei sociale, cei care "își câștigă existența" cu salarii minime, par să mențină această separare între identitate și profesie - nu din alegere, ci din necesitate. Cu cât urcăm pe scara socială, cu atât constatăm o identificare mai puternică a indivizilor cu ocupația lor, cu titulatura profesională, cu realizările și recunoașterile obținute.

Omul modern de succes nu mai este "un om care face afaceri", ci "un om de afaceri"; nu mai este "o persoană care predă", ci "un profesor"; nu mai este "cineva care scrie", ci "un scriitor". Identitatea sa se confundă cu eticheta profesională, reducându-i astfel dimensiunea umană la un simplu rol social.

Consecințele alienării profesionale

Această confuzie între a fi și a face generează o fragilitate existențială profundă. Când identitatea este construită exclusiv pe realizări externe, orice eșec profesional devine un eșec personal devastator. Pensionarea, pierderea unui post, nereușita într-un proiect nu mai reprezintă simple evenimente în traiectoria vieții, ci crize identitare majore care pot conduce la depresie, anxietate, pierderea sensului existențial.

În plus, identificarea cu profesia conduce la o unidimensionalitate a persoanei. Complexitatea ființei umane, cu multiplele sale fațete, aspirații, capacități, se reduce la un singur aspect, sărăcind astfel experiența umană în totalitatea ei.

Redescoperirea privilegiului umanității autentice

Provocarea omului contemporan constă în redescoperirea privilegiului de a fi pur și simplu om, dincolo de orice realizare exterioară. Aceasta presupune cultivarea virtuților clasice - onoarea, curajul, înțelepciunea, moderația - dar și conectarea la propriile resurse interioare, la bucuriile simple ale existenței, la relațiile autentice cu ceilalți.

Paradoxal, muncitorii cu salarii minime ne oferă o lecție prețioasă: capacitatea de a separa ceea ce facem de ceea ce suntem. Ei ne amintesc că munca reprezintă doar un aspect al existenței, nu esența ei. Adevărata excelență umană nu constă în acumularea de titluri, funcții sau premii, ci în cultivarea acelor calități care ne definesc ca ființe umane complete.

În final, adevăratul privilegiu al omului modern ar trebui să fie capacitatea de a spune, asemenea patricianului roman: "Sunt un om care, printre altele, practică această profesie", și nu "Sunt profesia mea". Doar astfel putem depăși alienarea contemporană și ne putem reconecta la esența profundă a umanității noastre.