Povestea celor fără poveste

Poveștile ca motor al sensului

Trăim într-o lume care nu pare să aibă sens decât prin povești. De la cele mai vechi mituri și legende, până la filmele și cărțile care ne formează viziunea asupra lumii, toate aceste narațiuni au fost esențiale pentru construirea identității personale și colective. Psihologia narativă, conform teoriei lui Jerome Brunner și altor gânditori, ne arată că oamenii dau sens experiențelor lor de viață prin intermediul poveștilor pe care le trăiesc și le spun. Poveștile nu sunt doar simple relatări; ele sunt structuri fundamentale prin care înțelegem cine suntem, de ce acționăm într-un anumit mod și cum interacționăm cu lumea din jurul nostru.

În această eră tehnologică, poveștile nu doar că sunt mai accesibile, dar s-au democratizat. Mulțumită internetului și rețelelor sociale, oricine poate crea și distribui narațiuni. Acest fenomen are un impact semnificativ asupra modului în care ne percepem viețile. Fiecare dintre noi poate acum să își construiască o poveste publică, să își contureze imaginea în jurul unui narativ accesibil și admirat. Suntem tentați să trăim pentru a ne potrivi în poveștile care circulă, în acele narațiuni globale care dictează ce este „corect” sau „normal” în viața unei persoane.

Poveștile altora sau povestea noastră proprie?

Cum putem, atunci, să ne construim propriile povești și să nu devenim doar personaje într-o poveste care nu ne aparține? Cum facem ca viața noastră să aibă un sens real, propriu, în mijlocul tuturor narațiunilor care ne sunt impuse?

Primul pas este să înțelegem că nu suntem obligați să jucăm roluri prestabilite. Nu trebuie să urmăm narativul generalizat care ne înconjoară. Putem crea o poveste unică, autentică, care să fie ghidată de propriile noastre valori, aspirații și experiențe. Acest lucru presupune, în primul rând, un act de conștientizare: recunoașterea faptului că povestea noastră poate fi una proprie, neinfluențată de modelele standardizate. Acesta este un proces de auto-descoperire, în care ne întrebăm: cine sunt eu cu adevărat? Care sunt momentele din viața mea care merită să fie povestite? Ce învățături pot extrage din experiențele mele pentru a-mi da sens și scop?

Este ușor să ne lăsăm atrași de poveștile altora, mai ales când ele par să adune apreciere și admirație, dar este esențial să rămânem fideli propriei noastre narațiuni. Aceasta presupune curajul de a nu ne compara constant cu ceilalți și de a nu căuta validarea într-un model impus de societate.

Eroii tăcuți și personajele fără poveste

Există însă o dimensiune mai profundă a poveștilor care, deși rămân adesea necunoscute și nevăzute, sunt la fel de importante. Este vorba de eroii tăcuți și personajele fără poveste – acei oameni care aleg să-și dedice viața unui ideal sau unei cauze, fără să își revendice vreodată meritele sau să aibă un rol central în povestea publică. Aceștia sunt cei care, deși joacă un rol esențial, rămân în umbră, fără a căuta atenție sau recunoaștere.

Un exemplu viu de erou tăcut sunt persoanele care în momente de criză aleg să intervină pentru a salva vieți, dar care, după ce pericolul a trecut, dispar fără urme. Nu se află în prima pagină a ziarelor și nu se află în lumina reflectoarelor, dar contribuțiile lor sunt fundamentale pentru binele comun. La fel stau lucrurile cu cei care își dedică viața unor meserii aparent banale, dar esențiale – precum cei care lucrează în spitale, cei care construiesc infrastructura sau cei care educă generațiile viitoare.

Poate că această absență a poveștii nu este o tragedie. Poate că este, de fapt, o formă de înțelepciune a celui care știe că adevărata măreție nu vine din aprecieri externe, ci din satisfacția interioară a unui act de dăruire. Poveștile celor tăcuți nu sunt adesea auzite, dar ele sunt purtătoare de un sens adânc și autentic.

Creația unei povești personale

Cum să construim o poveste personală într-o lume a poveștilor impuse? Secretul este să învățăm să fim autorii propriei noastre narațiuni, fără a ne lăsa influențați excesiv de modelele externe. Este important să ne dăm voie să trăim în concordanță cu valorile noastre și să acționăm în moduri care reflectă acele valori. Poate că o poveste de succes nu înseamnă întotdeauna să fii văzut sau apreciat de toată lumea. Poate înseamnă, pur și simplu, să fii mândru de cum ai trăit și de cum ai contribuit la cei din jurul tău.

Acest tip de narațiune poate fi cultivat prin auto-reflecție constantă și prin cultivarea relațiilor autentice cu ceilalți. Poate fi vorba de a fi un mentor pentru un tânăr, de a fi un prieten de încredere sau de a-ți dedica energia unui scop mai mare decât tine însuți. În aceste momente, chiar și cele mai mici acțiuni pot deveni semnificative, iar acele acte de generozitate și dăruire vor contura o poveste proprie, unică.

Curajul de a-ți scrie propria poveste

Poveștile sunt esențiale pentru sensul vieții, dar în lumea de astăzi, în care poveștile sunt adesea deja scrise de alții, trebuie să avem curajul să ne scriem propria narațiune. Fiecare dintre noi are puterea de a deveni erou în propria poveste, fie că suntem în centrul atenției, fie că alegem să rămânem în umbră, ca eroi tăcuți, care își fac datoria fără a cere nimic în schimb. Este vorba de a da sens vieților noastre și de a înțelege că adevărata măreție poate veni din acțiuni mici și semnificative, care rămân necunoscute lumii, dar sunt de neprețuit pentru cei care beneficiază de ele.

Poveștile sunt ale noastre de spus. Să le spunem cu încredere și autenticitate. Poveștile care circulă, indiferent cât de influente sau populare ar fi, au o durată limitată. Ele se schimbă, se adaptează, dispar și reapar. În schimb, povestea care izvorăște din inima noastră – aceea care ne definește cu adevărat – nu depinde de vremuri, de tendințe sau de opinia publică. Ea este autentică, profundă și personală.

Călătoria fiecărei persoane este unică și, atunci când alegem să trăim în acord cu povestea noastră interioară, nu doar că ne regăsim sensul, dar ne redobândim și puterea de a înfrunta lumea exterioară. Această poveste, deși poate să nu devină celebră sau să nu fie auzită de mulți, are o semnificație mult mai durabilă pentru noi. Este o poveste de curaj, de alegere, de autenticitate.

În acest context, poate că este mai important ca niciodată să ne întrebăm: „Care este povestea mea? Ce lume vreau să las în urmă? Cum pot trăi astfel încât fiecare zi să devină o pagină dintr-o narațiune care să îmi ofere sens real, nu doar să mă pierd în povestea altora?”

Aceasta ar putea fi, de fapt, cea mai importantă poveste pe care o avem: povestea care rămâne în inima noastră chiar dacă nu o știe nimeni. Într-o lume în care totul se schimbă, aceasta este povestea care rămâne.

Paradoxul luxului

Opulența rafinează arta nemulțumirii. Cu cât ai mai mult, cu atât devii mai sensibil la imperfecțiuni. Când ajungi în vârful confortului, orice detaliu nepotrivit îți sabotează plăcerea.

Un om intră într-un restaurant de lux, unde ospătarii plutesc ca niște lebede, iar somelierul pare să fi fost antrenat de călugări benedictini în arta vinului. Plătește o mică avere pentru un meniu degustare cu opt feluri, fiecare mai artistic decât o pictură renascentistă. Apoi, o catastrofă: untul nu e la temperatura optimă de întindere. Un scandal se naște în tăcere, un cutremur interior. O frustrare mocnită care-l face să se simtă înșelat, aproape umilit. Dacă plătea 20 de lei pentru o ciorbă la o cârciumă de la mine de la colț, orice bucățică de pâine cu unt ar fi fost un festin.

Aceasta e drama luxului: odată ce urci, în loc să te bucuri, devii mai sensibil la imperfecțiuni. Ca o prințesă care nu mai poate dormi pentru că un bob de mazăre se ascunde sub cele douăzeci de saltele ale existenței sale.

Să luăm exemplul zborului cu avionul. În economy, orice loc obținut lângă geam e o victorie, orice pachet de alune e un dar divin. În business class, însă, orice zgomot venit dinspre plebea de la coadă e un afront, iar dacă șampania nu are exact temperatura potrivită, viața devine o farsă insuportabilă. Iar în first class, unde fotoliile sunt mai mari decât sufrageria unui student, apare anxietatea supremă: „De ce are ăla de vizavi un scaun cu 2 centimetri mai lat?”

Mergem mai departe. Într-un hotel de patru stele, omul încă apreciază patul moale și prosopul pufos. La cinci stele, însă, orice întârziere de trei secunde la room service devine personală, iar dacă baia nu miroase a o combinație transcendentă de lavandă, lemn de santal și vise de copil fericit, se simte jefuit.

Problema cu opulența e că nu cumpără plăcere, ci doar ridică ștacheta frustrării. E ca și cum ai juca un joc video care devine tot mai greu pe măsură ce avansezi, dar niciodată mai distractiv.

Și uite așa ajungem la ironia supremă: cei care cheltuie cel mai mult pentru confort sunt cei mai predispuși să se enerveze din orice. În timp ce omul simplu se bucură de o bere ieftină pe un scaun de plastic, aristocratul modern trăiește într-o stare de iritare perpetuă pentru că a primit latte-ul cu spuma de lapte cu doi milimetri sub standardele sale.

Așa că, paradoxal, cea mai bună cale de a te bucura de bogăție e să nu o consumi. Altfel, vei sfârși ca acei milionari care călătoresc în Maldive doar ca să se plângă că nisipul nu are textura potrivită.

Cinci victime ale normalității: Discriminările invizibile care ne costă mai mult decât credem

Îi excludem pentru că putem

Trăim în epoca marii corectitudini, a incluziunii ostentative și a moralismului de vitrină. Pretindem că suntem o societate care dă o șansă fiecăruia, dar nu vedem că, în tăcere, sacrificăm în fiecare zi oameni valoroși. Nu pentru că sunt răi, nepotriviți sau incompetenți—ci pentru că sunt un pic diferiți de ceea ce am stabilit, implicit și neverificat, că înseamnă „normalitatea”. Îi lăsăm în urmă nu pentru că trebuie, ci pentru că e comod.

Ne plac modelele simple: frumosul învinge, harnicul are succes, rapiditatea e o dovadă de inteligență, talentul se arată devreme, iar școala este făcută pentru băieți și fete deopotrivă. Dar toate aceste convingeri ascund victime. Eu cred că sunt cinci categorii de oameni ignorați și discriminați în mod sistematic, deși adesea sunt cei mai talentați, mai creativi și mai capabili dintre noi. Iată cine sunt ei și cum pierdem cu toții din cauza acestei orbirii colective.

Cei care nu sunt atrăgători: Inteligența și talentul umbrite de estetică

Într-o lume care valorizează frumusețea aproape ca pe o monedă socială, cei care nu corespund standardelor estetice sunt taxați de la angajare până la interacțiunile de zi cu zi. Studiile arată că oamenii frumoși sunt percepuți drept mai inteligenți, mai competenți și mai demni de încredere, deși nu există nicio corelație reală între aspect și abilitate.

Un studiu al Universității din Buffalo a arătat că angajații mai puțin atrăgători câștigă în medie cu 10-15% mai puțin decât colegii lor considerați frumoși, pentru aceeași muncă. Un alt studiu publicat în Journal of Applied Psychology a arătat că recruiterii petrec mai puțin timp analizând CV-urile candidaților percepuți ca fiind mai puțin atrăgători. În procesele de selecție pentru funcții publice sau poziții de conducere, cei care nu au o prezență fizică agreabilă sunt adesea excluși fără ca măcar să conștientizăm acest lucru.

Rezultatul este o economie și o societate care nu promovează meritul, ci aparența. Un CEO mediocru dar fotogenic va fi preferat unui lider vizionar cu o față „banală”. Un actor talentat va rămâne în roluri secundare pentru că nu are trăsăturile „potrivite”. O cercetătoare strălucită va primi mai puține granturi pentru că nu impresionează în interviuri video. Împingem astfel spre margine oameni capabili și promovăm mediocritatea ambalată frumos.

Cei care dorm mai târziu: Nocturnii forțați să trăiască într-o lume matinală

„Cine se trezește de dimineață, departe ajunge.” Sau poate nu. Societatea este construită pentru cei care funcționează bine dimineața, iar cei cu ritm circadian diferit sunt tratați ca leneși sau lipsiți de disciplină.

Cercetările sugerează că oamenii nocturni au adesea IQ mai ridicat, creativitate sporită și gândire strategică mai bună decât matinalii. Cu toate acestea, școlile, joburile și întreaga infrastructură socială sunt construite pentru cei care funcționează optim la 7 dimineața.

Nikola Tesla, Winston Churchill, Franz Kafka și Barack Obama au fost nocturni celebri, dar astăzi, dacă cineva începe să fie productiv la ora 10 seara și își termină munca la 4 dimineața, e văzut ca o anomalie. Dacă un adolescent învață cel mai bine seara târziu, va fi pedepsit de un sistem educațional care îl forțează să fie treaz la prima oră. În loc să ne adaptăm programul la biologia umană, forțăm milioane de oameni să trăiască într-un ritm care nu li se potrivește, devenind mai obosiți, mai neproductivi și mai predispuși la anxietate și depresie.

Cei care gândesc încet și profund: Victimele culturii vitezei

Trăim în era răspunsurilor rapide și a reacțiilor instantanee. Cei care au nevoie de timp să proceseze idei complexe sunt adesea considerați neinteligenți sau ineficienți. Dar în realitate, gândirea lentă este adesea gândire profundă.

Studiile lui Daniel Kahneman arată că există două tipuri de gândire: una rapidă, intuitivă, dar predispusă la erori, și una lentă, analitică, dar mult mai precisă. Din păcate, sistemele noastre de educație și muncă premiază răspunsurile rapide, iar cei care reflectează în profunzime sunt trecuți cu vederea.

Albert Einstein era faimos pentru ritmul său lent de gândire. Charles Darwin a avut nevoie de 20 de ani pentru a-și finaliza teoria evoluției. Într-o lume obsedată de viteză, oameni ca ei ar fi fost considerați „ineficienți” și excluși din competiție.

Cei care își manifestă vocația la maturitate: Timpul ca factor de excludere

Ne place povestea geniului precoce. Dacă nu ai succes la 30 de ani, ești considerat un ratat. Dar unii oameni își găsesc adevărata chemare mai târziu în viață.

Harland Sanders și-a început afacerea la 62 de ani. Raymond Chandler a devenit scriitor la 44 de ani, după o carieră de funcționar. Vera Wang și-a lansat prima colecție de modă la 40 de ani. Într-o lume care glorifică succesul timpuriu, astfel de oameni sunt excepții doar pentru că avem prejudecăți despre momentul „potrivit” pentru excelență.

Băieții în școală: Un sistem care nu li se potrivește

Educația modernă favorizează stilul de învățare asociat fetelor: răbdare, atenție la detalii, conformism. Băieții, care au adesea un stil mai activ și kinestezic de învățare, sunt penalizați pentru că nu se încadrează în acest model.

În SUA și UK, băieții primesc mai multe critici decât fetele pentru „lipsă de atenție” și „comportament neadecvat” în clasă. Statistic, băieții sunt mai predispuși să fie diagnosticați cu ADHD, chiar și atunci când diferențele de comportament sunt minore.

Această discriminare subtilă îi descurajează și îi face să asocieze educația cu eșecul personal, afectându-le parcursul ulterior în viață.

Cât de aiurea e asta?

Prejudecățile ascunse ne costă enorm. Ne sabotăm singuri, pierzând minți strălucite, creatori excepționali și lideri naturali doar pentru că nu se încadrează în niște tipare artificiale. Putem face reguli "incluzive" pentru orice categorie, dar toate examenele se dau dimineață și contra timp, toate clasele primare presupun interacțiuni necompetitive și dobândirea unei pasivități lirice, premiem răspunsurile rapide, sigure și mecanice într-un timp în care gândirea lentă, critică și problematică pare singura care mai aduce valoare și râdem de debuturile târzii, sacrificând jumătatea matură și formată a talentului din jur. Și toate astea, după ce i-am exclus mai întâi pe toți cei care nu nu se par destul de sexy. 

Cum s-a inventat friendzone-ul. Platon - influencerul relațiilor fără beneficii

Relațiile sociale se construiesc și se desfac în secunde, iar termenul „friendzone” și-a căpătat o viață proprie pe internet. Surprinzător, rădăcinile acestei dinamici sociale controversate ne duc cu peste două milenii în urmă, la cel mai vechi influencer, fără filtre și algoritmi, dar cu idei care au contaminat inclusiv viețile noastre digitale. Înainte să dăm scroll, să vedem cum filosofia greacă a anticipat cele mai actuale dileme ale conexiunii umane.

A existat un om care, nereuşind să înţeleagă altfel lumea asta, a făcut o teorie în care, pe lângă lumea ca lume, mai apare încă o lume, populată de nişte entităţi pe cât de familiare, pe atât de stranii. El trăia într-o Atenă tulburată de decăderea democrației și de execuția nedreaptă a maestrului său. Pentru un spirit ca al lui, lumea sensibilă părea un spectacol murdar și inconsistent – motiv pentru care a imaginat o lume paralelă, imuabilă, în care Adevărul și Frumosul nu mai depindeau de votul mulțimii.

Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a culturii occidentale. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Chiar și creștinismul timpuriu, prin gândirea Sfântului Augustin, se hrănește din platonism. Ideea că lumea aceasta e doar o pregătire pentru o realitate superioară, invizibilă, dar eternă, este de un platonism pur. La fel și ideea că iubirea adevărată este o aspirație către ceea ce ne depășește, nu către trup, ci către suflet. Hai să ne amintim un pic de filozofie.

Un uriaș al gândirii

Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.

A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare. Academia avea să funcționeze timp de nouă secole, până când, în anul 529, împăratul Iustinian o va închide, considerând-o o amenințare păgână la adresa creștinismului oficializat. Iar gândirea ei va călători apoi, în manuscrise și umbre, până la Renaștere.

La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch. S-a stins la vârsta de 80 de ani, în grădinile Academiei, într-o Atenă în declin, dar încă vie intelectual. Tradiția spune că moartea l-a găsit la un ospăț nupțial, privind cum tinerii dezbat teme filozofice. Ce-i drept, despre păduchi nu pomenește nicio sursă demnă de catedră, dar simbolic, ideea de a muri în murdăria lumii după ce ai visat Ideile pure e... ironic platoniciană.

Ideile ca tipare ale lucrurilor

Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.

De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Așa cum o statuie e o copie imperfectă a unui model interior, așa și tot ce vedem este, pentru el, o imitație degradată a unui original invizibil. Un măr real nu e decât o aproximare palidă a Ideii de măr, la fel cum un act de dreptate în polis e doar o tentativă jalnică de a atinge Ideea de Dreptate. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.

Platon explică lumea prin Idei. 

Înainte de el, filozofii conturaseră destul de clar două viziuni despre lume opuse, una în care tot ceea ce este nu poate fi altfel decât este, pentru că altminteri nu s-ar mai înţelege nimic din lumea asta, iar alta în care totul se schimbă şi se află într-o continuă devenire. Ce face Platon: vine cu o teorie care împacă aceste două viziuni, le cuprinde într-o viziune mai amplă.

Fiinţa (ce este) e reprezentată de Platon prin lumea Ideilor transcendente, aflate adică dincolo de ceea ce noi putem experimenta. Ideile acestea nu sunt gânduri, ci mai degrabă noţiuni sau concepte.

Devenirea e reprezentată prin lumea trecătoare, diacronică, perisabilă, pe care un adevărat filozof nu dă doi bani.

Cum putem cunoaște ce nu putem atinge

Când se vorbeşte despre dragostea platonică, referirea se face la faptul că fiinţa iubită, ca individ, este doar un pas, un jalon pe drumul către adevărata iubire, care ţine de lumea Ideilor. În „Banchetul”, Platon imaginează iubirea ca pe o scară ascensională: de la atracția pentru un trup frumos, către admirația pentru frumusețea sufletului, apoi pentru Frumusețea în sine: o Formă pură, de neatins, dar care îți structurează întreaga ființă. Dragostea e, astfel, un exil sublim: dorești ceea ce nu poți avea tocmai pentru că nu este din lumea aceasta.

Aceasta este explicaţia ontologică (de la ontos, ceea ce este) în care lumea Ideilor, guvernată de dialectică, deţine primatul. Dar Platon mai are şi o explicaţie a cunoaşterii.

Cunoaşterea lumii este o părere (doxa). Cunoaşterea Ideilor este o ştiinţă sigură (episteme). Studiul cunoaşterii întemeiate se numeşte epistemologie, prin urmare. Aici Platon construiește o metaforă celebră: aceea a liniei divizate. În jos, părerea (doxa), în sus, știința (episteme), iar la capătul liniei: inteligența (noesis), adică intuiția Ideii pure, fără medierea simțurilor. Cunoașterea, ca și iubirea, este o ascensiune: de la umbră, la lumină.

Am nevoie de o pildă: dacă eu observ că după noapte vine mereu ziuă şi spun asta, n-am spus decât o părere (doxa). Chiar dacă ea e adevărată, rămâne o părere, pentru că, din simpla observaţie, eu nu pot deduce şi adevărul însuşi al demonstrării observaţiei. Dacă reuşesc să demonstrez că după noapte e necesar şi obligatoriu să urmeze ziuă, abia atunci am o ştiinţă, o cunoaştere adevărată (episteme).

Epistemologia lui Platon afirmă că demonstraţia lucrurilor pe care le susţinem, a aserţiunilor şi judecăţilor noastre, se poate face arătând în ce relaţii se găsesc ideile care corespund lucrurilor asertate de noi.

Astfel, atunci când afirm că un triunghi are suma unghiurilor de 180 de grade, demonstrez afirmaţia mea arătând, dintr-o perspectivă logică, faptul că între ideea de triunghi şi ideea de sumă de 180 de grade a unghiurilor este o relaţie de incluziune: prima idee o include (o implică) pe a doua.

Toate ideile se află între ele în diverse relaţii de incluziune, ideea de Bine fiind cea mai cuprinzătoare. În „Republica”, Binele este comparat cu Soarele. Așa cum Soarele face vizibil tot ce e vizibil și face posibilă vederea, la fel Binele face inteligibil tot ce e inteligibil și face posibilă cunoașterea. Dar, avertizează Platon, prea multă lumină orbește. Cei care ies din peșteră și văd Soarele vor fi disprețuiți de cei care n-au ieșit niciodată.

Lumea Ideilor este un sistem determinist (care se defineşte prin sine,  în sine şi pentru sine), pe când lumea empirică (sensibilă, experimentabilă) evoluează haotic. Pentru Platon deci, ceea ce se poate şti se ştie logic, iar ceea ce nu se ştie logic nu e cunoaştere.

Povestea fără sfârșit a ideilor

Astăzi, trăim într-o lume în care cunoaşterea se bazează aproape exclusiv pe observarea lumii, de multe ori ignorând sau sfidând logica, şi este foarte bine să fie aşa.

Trăim într-o lume în care materia, obiect aproape exclusiv de admiraţie şi veneraţie, nu mai lasă în urmă nicio aromă de idee. Ceea ce ar putea fi corect, de asemenea.

Platon a greşit, de bună seamă, în aproape tot ce a spus. Dar a greșit frumos. Greșeala lui a fost să creadă că lumea poate fi coerentă, că haosul poate fi ordonat de minte. Dacă a fost o iluzie, a fost una fertilă.

În această lume însă, războiul dintre idei a fost înlocuit cu războiul nuclear. Şi, în vremea unui astfel de război, în anul 1943, un bun prieten al nostru, maiorul de aviaţie Antoine de Saint-Exupéry, îi scria generalului Chambe: "Nu se mai poate trăi din frigidere, din politică, din bilanţuri şi din cuvinte încrucişate, vedeţi dumneavoastră! Nu se mai poate! Nu se mai poate trăi fără poezie, culoare, fără dragoste"...

Sau fără Idei, cum ar spune vocea bătrânului şi depăşitului filozof.