Cum s-a inventat friendzone-ul. Platon - influencerul relațiilor fără beneficii

Relațiile sociale se construiesc și se desfac în secunde, iar termenul „friendzone” și-a căpătat o viață proprie pe internet. Surprinzător, rădăcinile acestei dinamici sociale controversate ne duc cu peste două milenii în urmă, la cel mai vechi influencer, fără filtre și algoritmi, dar cu idei care au contaminat inclusiv viețile noastre digitale. Înainte să dăm scroll, să vedem cum filosofia greacă a anticipat cele mai actuale dileme ale conexiunii umane.

A existat un om care, nereuşind să înţeleagă altfel lumea asta, a făcut o teorie în care, pe lângă lumea ca lume, mai apare încă o lume, populată de nişte entităţi pe cât de familiare, pe atât de stranii. El trăia într-o Atenă tulburată de decăderea democrației și de execuția nedreaptă a maestrului său. Pentru un spirit ca al lui, lumea sensibilă părea un spectacol murdar și inconsistent – motiv pentru care a imaginat o lume paralelă, imuabilă, în care Adevărul și Frumosul nu mai depindeau de votul mulțimii.

Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a culturii occidentale. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Chiar și creștinismul timpuriu, prin gândirea Sfântului Augustin, se hrănește din platonism. Ideea că lumea aceasta e doar o pregătire pentru o realitate superioară, invizibilă, dar eternă, este de un platonism pur. La fel și ideea că iubirea adevărată este o aspirație către ceea ce ne depășește, nu către trup, ci către suflet. Hai să ne amintim un pic de filozofie.

Un uriaș al gândirii

Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.

A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare. Academia avea să funcționeze timp de nouă secole, până când, în anul 529, împăratul Iustinian o va închide, considerând-o o amenințare păgână la adresa creștinismului oficializat. Iar gândirea ei va călători apoi, în manuscrise și umbre, până la Renaștere.

La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch. S-a stins la vârsta de 80 de ani, în grădinile Academiei, într-o Atenă în declin, dar încă vie intelectual. Tradiția spune că moartea l-a găsit la un ospăț nupțial, privind cum tinerii dezbat teme filozofice. Ce-i drept, despre păduchi nu pomenește nicio sursă demnă de catedră, dar simbolic, ideea de a muri în murdăria lumii după ce ai visat Ideile pure e... ironic platoniciană.

Ideile ca tipare ale lucrurilor

Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.

De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Așa cum o statuie e o copie imperfectă a unui model interior, așa și tot ce vedem este, pentru el, o imitație degradată a unui original invizibil. Un măr real nu e decât o aproximare palidă a Ideii de măr, la fel cum un act de dreptate în polis e doar o tentativă jalnică de a atinge Ideea de Dreptate. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.

Platon explică lumea prin Idei. 

Înainte de el, filozofii conturaseră destul de clar două viziuni despre lume opuse, una în care tot ceea ce este nu poate fi altfel decât este, pentru că altminteri nu s-ar mai înţelege nimic din lumea asta, iar alta în care totul se schimbă şi se află într-o continuă devenire. Ce face Platon: vine cu o teorie care împacă aceste două viziuni, le cuprinde într-o viziune mai amplă.

Fiinţa (ce este) e reprezentată de Platon prin lumea Ideilor transcendente, aflate adică dincolo de ceea ce noi putem experimenta. Ideile acestea nu sunt gânduri, ci mai degrabă noţiuni sau concepte.

Devenirea e reprezentată prin lumea trecătoare, diacronică, perisabilă, pe care un adevărat filozof nu dă doi bani.

Cum putem cunoaște ce nu putem atinge

Când se vorbeşte despre dragostea platonică, referirea se face la faptul că fiinţa iubită, ca individ, este doar un pas, un jalon pe drumul către adevărata iubire, care ţine de lumea Ideilor. În „Banchetul”, Platon imaginează iubirea ca pe o scară ascensională: de la atracția pentru un trup frumos, către admirația pentru frumusețea sufletului, apoi pentru Frumusețea în sine: o Formă pură, de neatins, dar care îți structurează întreaga ființă. Dragostea e, astfel, un exil sublim: dorești ceea ce nu poți avea tocmai pentru că nu este din lumea aceasta.

Aceasta este explicaţia ontologică (de la ontos, ceea ce este) în care lumea Ideilor, guvernată de dialectică, deţine primatul. Dar Platon mai are şi o explicaţie a cunoaşterii.

Cunoaşterea lumii este o părere (doxa). Cunoaşterea Ideilor este o ştiinţă sigură (episteme). Studiul cunoaşterii întemeiate se numeşte epistemologie, prin urmare. Aici Platon construiește o metaforă celebră: aceea a liniei divizate. În jos, părerea (doxa), în sus, știința (episteme), iar la capătul liniei: inteligența (noesis), adică intuiția Ideii pure, fără medierea simțurilor. Cunoașterea, ca și iubirea, este o ascensiune: de la umbră, la lumină.

Am nevoie de o pildă: dacă eu observ că după noapte vine mereu ziuă şi spun asta, n-am spus decât o părere (doxa). Chiar dacă ea e adevărată, rămâne o părere, pentru că, din simpla observaţie, eu nu pot deduce şi adevărul însuşi al demonstrării observaţiei. Dacă reuşesc să demonstrez că după noapte e necesar şi obligatoriu să urmeze ziuă, abia atunci am o ştiinţă, o cunoaştere adevărată (episteme).

Epistemologia lui Platon afirmă că demonstraţia lucrurilor pe care le susţinem, a aserţiunilor şi judecăţilor noastre, se poate face arătând în ce relaţii se găsesc ideile care corespund lucrurilor asertate de noi.

Astfel, atunci când afirm că un triunghi are suma unghiurilor de 180 de grade, demonstrez afirmaţia mea arătând, dintr-o perspectivă logică, faptul că între ideea de triunghi şi ideea de sumă de 180 de grade a unghiurilor este o relaţie de incluziune: prima idee o include (o implică) pe a doua.

Toate ideile se află între ele în diverse relaţii de incluziune, ideea de Bine fiind cea mai cuprinzătoare. În „Republica”, Binele este comparat cu Soarele. Așa cum Soarele face vizibil tot ce e vizibil și face posibilă vederea, la fel Binele face inteligibil tot ce e inteligibil și face posibilă cunoașterea. Dar, avertizează Platon, prea multă lumină orbește. Cei care ies din peșteră și văd Soarele vor fi disprețuiți de cei care n-au ieșit niciodată.

Lumea Ideilor este un sistem determinist (care se defineşte prin sine,  în sine şi pentru sine), pe când lumea empirică (sensibilă, experimentabilă) evoluează haotic. Pentru Platon deci, ceea ce se poate şti se ştie logic, iar ceea ce nu se ştie logic nu e cunoaştere.

Povestea fără sfârșit a ideilor

Astăzi, trăim într-o lume în care cunoaşterea se bazează aproape exclusiv pe observarea lumii, de multe ori ignorând sau sfidând logica, şi este foarte bine să fie aşa.

Trăim într-o lume în care materia, obiect aproape exclusiv de admiraţie şi veneraţie, nu mai lasă în urmă nicio aromă de idee. Ceea ce ar putea fi corect, de asemenea.

Platon a greşit, de bună seamă, în aproape tot ce a spus. Dar a greșit frumos. Greșeala lui a fost să creadă că lumea poate fi coerentă, că haosul poate fi ordonat de minte. Dacă a fost o iluzie, a fost una fertilă.

În această lume însă, războiul dintre idei a fost înlocuit cu războiul nuclear. Şi, în vremea unui astfel de război, în anul 1943, un bun prieten al nostru, maiorul de aviaţie Antoine de Saint-Exupéry, îi scria generalului Chambe: "Nu se mai poate trăi din frigidere, din politică, din bilanţuri şi din cuvinte încrucişate, vedeţi dumneavoastră! Nu se mai poate! Nu se mai poate trăi fără poezie, culoare, fără dragoste"...

Sau fără Idei, cum ar spune vocea bătrânului şi depăşitului filozof.

O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)

Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts?

Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat.

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v. 

Filiera latină

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească.

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche.

Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei.

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Puțin credincioșilor, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante.

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare „Structura revoluțiilor științifice”. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul.

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp.

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare.

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește.

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă.

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului.

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară.

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită...