Radler, mentol și gantere roz

Există un cor de voci care nu cântă, ci claxonează în capul tău. Îi zicem, cu o reverență tâmpă, societate. Nu pentru că e civilizată, ci pentru că așa se autointitulează, ca un infractor care-și zice „om de afaceri”. Acest cor are o misiune clară: să-ți bage în creier, cu forța și veselia unei parade de carnaval prost organizate, idei despre cum ar trebui să fii.

Una dintre ele sună așa: berea e viață. O spui și tu, cu gura uscată de conformism, deși primul tău contact cu lichidul a fost un act de autoagresiune cu spumă.

Gustul? Groaznic. Oțet turnat peste pelin. Dar cine mai are încredere în papile? Vocea majorității te ceartă: Cum adică nu-ți place berea? Ești cumva... diferit? Într-o lume în care originalitatea e permisă doar în limitele paletei Pantone și a opțiunilor de milkshake vegan, răspunsul corect e: îmi place, sigur că da.

Așa apare salvarea: radlerul. Băutura care nu e bere, dar poartă numele cu tupeul unui impostor care se dă nepotul unui rege. E dulce, e acrișor, nu are nicio legătură cu amărăciunea berii, dar vocile se uită la tine complice: Merge. E tot bere, dar mai... evoluată.

Aceeași logică pervertește și fumatul. Țigările adevărate – acele bastoane sinistre de tutun ce miros a război și disperare – sunt acum înlocuite de bețișoare parfumate, roz, mentolate, mai aproape de lumanările decorative decât de viciu. Dar și astea sunt țigări, spun vocile, pentru că le ții între degete și expiră ceva abur.

Ce trăim nu e emancipare, ci dizolvare. Nu e progres, ci cosmetizare a neputinței. Vrem să fim duri, dar fără disconfort. Să bem, dar să nu ne piște gâtul. Să fumăm, dar să nu miroasă. Să tragem de fiare, dar fiarele să fie roz, moi, pufoase și să semene cu deserturile unui copil crescut de influenceri.

Timp de milenii, oamenii adevărați au ridicat civilizații cu spinarea, nu cu discursuri. S-au luptat cu natura, cu sălbăticia, cu moartea. Când trăgeau linie la sfârșit de zi, aveau nevoie de ceva dur, greu, bărbătesc, nesuferit dar autentic: o bere rece și o țigară proastă.

Noi? Ne trezim obosiți de la atâta somn, ne teleportăm în birouri open-space unde ne dăm burnout cu Excel și PowerPoint, socializăm prin emoticoane și ne speriem de termene ca de bombe cu ceas. Iar seara, ne revendicăm eroismul urban cu o radler light și o țigară aromată ca o gumă de mestecat pentru fetițe de 14 ani.

Ne spunem că merităm. Pentru că am avut o zi grea. Ne-a certat șeful. Ne-a picat netul. Am avut trei meetinguri inutile și ne-a făcut cineva mansplaining pe Teams. E timpul pentru o recompensă!

Și iat-o: o sală de sport! O sală de lux, cu lumină ambientală, muzică de lift, saună cu eucalipt și gantere de o jumătate de kil, cauciucate, sferice, ergonomice, delicate și roz ca niște macarons parizieni. 

Exilul Umanității în Epoca Performanței

În tumultul existenței moderne, identitatea omului pare să se fi transferat tot mai mult către ocupație, către atingerea unor performanțe exterioare, îndepărtându-se astfel de esența sa profund umană. Asistăm la o inversare paradoxală a valorilor - ceea ce în antichitate reprezenta un privilegiu al clasei patriciene, și anume separarea identității de profesie, astăzi a devenit apanajul celor din straturile sociale inferioare, în timp ce elitele contemporane își definesc existența prin prisma funcțiilor și realizărilor profesionale.

Virtutea umană versus realizarea profesională

În etica virtuții, excelența supremă constă în "a fi om" în sensul clasic, nobil al termenului. Aceasta presupune cultivarea unor valori intrinseci precum onoarea, curajul, devotamentul față de îndatoririle publice și private, disponibilitatea de a înfrunta moartea cu demnitate. Prin contrast, realizările profesionale, premiile, recunoașterea socială devin simple reducții și alienări specifice unor forme inferioare de existență. Când un individ se identifică total cu profesia sa, el riscă să-și piardă umanitatea autentică, transformându-se într-un instrument al propriei ocupații.

Roma Antică: privilegiul patricienilor

În societatea romană antică, patricienilor le era rezervat privilegiul special de a practica diverse activități fără a se defini prin acestea. Un patrician putea să scrie cărți fără a deveni "scriitor", să conducă armate fără a se reduce la statutul de "general", să administreze proprietăți agricole fără a se considera "fermier". El rămânea înainte de toate un "vir" (bărbat în sensul nobil, nu simplu "homo"), o ființă umană completă care, printre altele, se dedica și unor activități specifice. Identitatea sa fundamentală transcendea orice ocupație particulară.

Paradoxul contemporan

Logica ar fi dictat ca, odată cu creșterea bunăstării generale a umanității, acest privilegiu să devină accesibil tuturor. Realitatea demonstrează însă contrariul. În societatea actuală, doar cei aflați la baza ierarhiei sociale, cei care "își câștigă existența" cu salarii minime, par să mențină această separare între identitate și profesie - nu din alegere, ci din necesitate. Cu cât urcăm pe scara socială, cu atât constatăm o identificare mai puternică a indivizilor cu ocupația lor, cu titulatura profesională, cu realizările și recunoașterile obținute.

Omul modern de succes nu mai este "un om care face afaceri", ci "un om de afaceri"; nu mai este "o persoană care predă", ci "un profesor"; nu mai este "cineva care scrie", ci "un scriitor". Identitatea sa se confundă cu eticheta profesională, reducându-i astfel dimensiunea umană la un simplu rol social.

Consecințele alienării profesionale

Această confuzie între a fi și a face generează o fragilitate existențială profundă. Când identitatea este construită exclusiv pe realizări externe, orice eșec profesional devine un eșec personal devastator. Pensionarea, pierderea unui post, nereușita într-un proiect nu mai reprezintă simple evenimente în traiectoria vieții, ci crize identitare majore care pot conduce la depresie, anxietate, pierderea sensului existențial.

În plus, identificarea cu profesia conduce la o unidimensionalitate a persoanei. Complexitatea ființei umane, cu multiplele sale fațete, aspirații, capacități, se reduce la un singur aspect, sărăcind astfel experiența umană în totalitatea ei.

Redescoperirea privilegiului umanității autentice

Provocarea omului contemporan constă în redescoperirea privilegiului de a fi pur și simplu om, dincolo de orice realizare exterioară. Aceasta presupune cultivarea virtuților clasice - onoarea, curajul, înțelepciunea, moderația - dar și conectarea la propriile resurse interioare, la bucuriile simple ale existenței, la relațiile autentice cu ceilalți.

Paradoxal, muncitorii cu salarii minime ne oferă o lecție prețioasă: capacitatea de a separa ceea ce facem de ceea ce suntem. Ei ne amintesc că munca reprezintă doar un aspect al existenței, nu esența ei. Adevărata excelență umană nu constă în acumularea de titluri, funcții sau premii, ci în cultivarea acelor calități care ne definesc ca ființe umane complete.

În final, adevăratul privilegiu al omului modern ar trebui să fie capacitatea de a spune, asemenea patricianului roman: "Sunt un om care, printre altele, practică această profesie", și nu "Sunt profesia mea". Doar astfel putem depăși alienarea contemporană și ne putem reconecta la esența profundă a umanității noastre.

10 probleme capitale ale sistemului nostru de educație

După ce am experimentat ca elev sistemele de educație românești de dinainte și de după Revoluție, după ce am trecut, cu bune și cu rele, prin sistemul universitar, după ce am avut parte de minunata experiență de a preda științele socio-umane în licee românești, după ce am cunoscut la nivel universitar și învățământul britanic, după ce am experimentat și postura (teribilă!) de părinte al unor elevi de școală românească, am acumulat o experiență care îmi permite nu să judec, ci să fac niște considerații generale asupra unor deficiențe structurale din sistemul nostru de educație.

Nu judec, în sensul de a căuta vinovați, pentru că oamenii pe umerii cărora se sprijină acest sistem sunt, de asemenea, victime ale lui. Cred că dacă măcar unele dintre aceste probleme ar fi conștientizate de cât mai multă lume, ele s-ar putea corecta în timp.

1. Accent pe execuție, ignorarea concepției

Cea mai gravă dintre lacunele sistemului nostru de educație este că descurajează inițiativa și capacitatea de a lua decizii. Copiii acestei țări sunt antrenați cu îndârjire să devină buni executanți și atât. În sistemul nostru, răspunsurile sunt mai importante decât întrebările. Rezolvarea problemelor e mai importantă decât formularea lor.

În același sens și aceeași ordine de idei, se exclude și se ignoră practica, în vreme ce se exacerbează teoria.

2. Evaluarea nu are rol în procesul de educație, ci doar rol administrativ

O caracteristică evidentă a sistemului nostru, în comparație cu toate sistemele occidentale de educație, este o apreciere unilaterală a rezultatelor învățării. Scopul ultim al acesteia, din punctul de vedere al școlii românești, este obținerea unei note. Nota însă nu folosește la nimic altceva decât la formarea de ierarhii dăunătoare și de sufocare a intelegenței elevului prin voința profesorului. Acesta nu-i oferă elevului o explicație a felului în care este evaluat, o explicație a motivelor pentru care este evaluat în acest fel și nici o explicație a ce poate efectiv să îmbunătățească în urma evaluării. În vremea asta, elevii din Anglia, de exemplu, sunt evaluați cu scopul de a observa în ce fel funcționează pentru ei procesul de educație și pentru a-i îndruma. La noi, evaluarea produce etichete sudate pe frunțile copiilor, ceea ce, în loc să-i ajute să evolueze, dimpotrivă, îi fixează.

O consecință directă și imediată a acestei atitudini este că elevii copiază la teze. De ce copiază? Pentru că sistemul apreciază notele mai mult decât apreciază învățătura.

3. Accent pe sistematizare în loc de predare 

Regula sistemului nostru este predarea de la abstract la concret, de ca și cum materia s-ar presupune cunoscută. Expresia nici nu este corectă întrutotul, pentru că la concret nici nu se ajunge de multe ori.

Lucrul este valabil atât în cazul materiilor care se predau cumulativ, de la simplu la complex, ca matematica sau chimia, cât și în cazul disciplinelor descriprive, ca geografia sau istoria. Există manuale de istorie în uz care sunt pline de concepte și lipsite complet de întâmplări. Cutare congres a avut loc în cutare perioadă, a produs cutare alianțe între cutare țări, a influențat cutare curente economice, a pus bazele nu-știu-cărei abordări sociale și așa mai departe. Nicio vorbă despre cine s-a întâlnit cu cine și ce s-a discutat la acel congres. Faptele se presupun cunoscute și se accentuează structura conceptuală a materiei, care, sincer, nu interesează pe absolut nimeni altcineva decât pe universitari. 

Manualele sunt, în general, o competiție între universitari înainte de a fi instrumente de predare. E de mirare cum specialiștii din diverse domenii nu sunt interesați absolut deloc de modalitatea de a face materia comprehensibilă, luptându-se în schimb s-o facă exhaustiv-justificabilă sub aspect științific, de parcă îi pasă cuiva.

4. Elitism și discriminare

Nu avem școli bune decât pentru foarte puțini elevi. Selecția celor care au acces la educație de calitate nu se face însă tot după calitate, ci după poziție socială cel mai adesea. Asta e o suferință foarte mare a școlii românești în genere. 

5. Ignorarea spiritului disciplinelor

Un matematician de profesie va putea oricând mărturisi că matematica este o disciplină interogativă, care ridică probleme, estimează posibilități, cercetează diferite moduri de abordare, creează căi de gândire noi, concepe modalități de înțelegere prin încercare și eroare și așa mai departe. În schimb, ea apare în școală ca imperativă (rezolvați!, găsiți!, aflați! etc.), care nu suportă eroarea, care nu acceptă interogația, care detestă comprehensiunea și acceptă doar explicația și tot așa.

Dar nu e matematica singura în această situație. Istoria suferă și mai cumplit de ignorarea spiritului ei. Educația fizică de asemenea, cu consecințe foarte grave pentru sănătatea noastră. La celălalt capăt al spectrului educațional, religia este, la rândul său, ignorată ca spirit și predată „în literă” cu consecințe dăunătoare. 

6. Educația artificială 

Mecanismele de învățare naturale (discuția, interogația, euristica) sunt scoase din joc de mecanismele mai dure specifice manipulării și îndobitocirii (predarea, învățarea prin repetiție, memorarea etc.). Această abordare creează un soi de sistem de laborator al învățării, care devine astfel mult mai apropiată de dresură decât de educație.

Ierarhia disciplinelor este prea rigidă. Matematica și Româna sunt la fel de importante oriunde în sistem, deși nu sunt la fel de importante oriunde în realitate. Artele sunt aproape în întregime excluse din acest sistem, construit să răspundă nevoilor unei Românii industriale și agrare de la jumătatea secolului trecut mai degrabă decât unei Românii din era informației și globalizării.

7. O cultură a lipsei de libertate

Premisele statutului de elev sunt deosebit de clare în sistemul românesc de educație: nu ai dreptate, nu ai voie să chestionezi valorile pe care ți le impunem, disciplina e mai importantă decât performanța. Libertatea, pe care un gânditor ca Albert Einstein o considera o condiție sine qua non a învățăturii, este complet sufocată în spiritul școlii românești.

8. Greșelile sunt mai importante decât excelența sau corectitudinea

Ca principiu fundamental de evaluare, se depunctează elevul de la 10 către 1. Nu contează nimic din ce face bine, contează doar ce face greșit. Nu primești nicio apreciere pentru toate frazele frumoase și corecte dintr-un eseu, dar îți este evidențiată cu culoare roșie (!) o greșeală, care atrage depunctarea chiar dacă ea nu afectează ansamblul lucrării. 

Elevii deprind astfel pe de o parte teama de orice fel de greșeli, inclusiv de cele benigne, care generează învățare, iar pe de altă parte ignorarea excelenței, care nu e premiată în niciun fel. 

9. Nu se acordă atenție vieții elevului în afara orei de clasă...

...deși aceasta contează cel mai mult. Nu supraveghere, nu facilități, nu sală, nu bibliotecă, nu programe, nu vouchere, nu aplicații, nimic... Din acest punct de vedere, al dezvoltării generale a elevului, sistemul de dinainte de 1989 era superior.

10. Școala cere mult și oferă puțin

Trăgând linie și adunând,  nu prea e nimic în școala românească ce să nu poată fi învățat la fel de bine din cărți sau de pe Internet. Profesorii nu aduc valoare în plus disciplinei lor, cu prea puține excepții. Majoritatea, aș zice eu, dimpotrivă: mai bine să nu afli nimic despre un domeniu decât să asculți ce-ți spune câte un pretins dascăl. Dar nu doar prefesorii sunt vinovați, ci concepția disciplinară însăși, modul de concepere a programei, organizarea educației metodica superficială și așa mai departe.

Cel mai adesea, în școala românească nu găsești educatori, ci funcționari. Iar când întâlnești un profesor adevărat, poți fi sigur că este ori un maestru, în învățământul vocațional, ori un rar și neprețuit martir al spiritului.

Răbdare infinită și necondiționată

Există un gen de om în mâna căruia nu se ofilește nicio floare, care se înțelege cu pisicile și cu peștii, a cărui atingere vindecă și în preajma căruia tot ce e viu vibrează de libertate.

Există oameni care nu te fac niciodată să te simți prost, cărora le poți destăinui în principiu orice, care știu cât de mult să te judece și cât să te înțeleagă. Există oameni care fac lumea să funcționeze și la care suntem nevoiți să ne întoarcem periodic, ca la un izvor de bine.

Există oameni în jurul cărora totul înflorește. Ei vorbesc cu plantele și ele par să-i înțeleagă. Nu, nu sunt schizofrenici și nici nu au impresia că plantele sunt înzestrate cu abilități lingvistice. Dar ei sunt capabili să simtă o energie, o emoție pe care acel lucru viu îl transmite și sunt capabili să ofere și un răspuns. Ei comunică și tot ce e viu pare că le răspunde, iar tot ce nu e viu pare că prinde viață.

Acești oameni nu sunt niciodată grăbiți. Își permit luxul rar de a sta pe loc fără a fi înfrânți, de a asculta fără a pregăti un răspuns, de a privi fără a pofti. Sunt adesea confundați cu niște inși anodini, pentru că nu caută gloria, ci armonia. Nu vor să strălucească, ci să aline. Nu dau sfaturi, dar rostesc uneori propoziții care devin maxime în mintea celui ce le aude. Au un fel de a-și înclina capul când li se povestește ceva dureros, iar acea înclinare înlocuiește orice consolare verbală.

Sunt buni fără să fie molateci. Nu-ți cedează puterea, dar ți-o oglindesc. Nu sunt perfecți, nici măcar sfinți, dar au o înțelepciune a măsurii pe care nicio dogmă n-o poate imita. Nu poartă măști, nu caută să impresioneze. În schimb, te privesc lung și blând, ca și cum ar ști ceva despre tine pe care nici tu nu îndrăznești să-l afli.

Acești oameni par făcuți dintr-un aliaj diferit: răbdarea lor nu e strategie, ci natură. Nu o exersează. E în fibrele lor, în gesturile lor lente, în felul în care își scot telefonul din buzunar fără zgomot, în tăcerea lor care nu cere explicații. Sunt cei care te învață că tăcerea poate fi o formă de prezență mai intensă decât toate cuvintele.

Pe cât de rari, pe atât de necesari. Sunt cei care, într-o lume în care toți aleargă, știu să se oprească și să respire. Sunt cei care, când tu ești la capătul răbdării, ți-o împrumută pe a lor. Sunt cei care știu că uneori, tot ce trebuie să faci pentru a iubi un om e să nu-l grăbești. 

Prin cruzimea naturii, acești oameni sunt adesea cei mai puțin iubiți. Cei mai puțin admirați. Cei mai puțin căutați. Nu pentru că le-ar lipsi ceva, ci pentru că trăim într-o lume care confundă adâncimea cu plictiseala și liniștea cu golul. Trăim într-o lume orbită de spectaculos, însetată de mister, fascinată de cei care par imposibil de atins și imposibil de înțeles. Acolo unde e foc, acolo se îngrămădesc privirile. Și tot acolo, de cele mai multe ori, ne ardem.

Ne atrag oamenii interesanți și intensi, oamenii care par să trăiască la limită, pe marginea prăpastiei, dar care, inevitabil, ne dezamăgesc. Nu întotdeauna, dar aproape invariabil, cei care ne fascinează sfârșesc prin a ne răni. Ne lasă fără vlagă, ca niște furtuni tropicale. Și după ce ne trece febra, ne dăm seama că am confundat fascinația cu dragostea și admirația cu adevărul.

Unde rămâne atunci să ne întoarcem? La cei calzi. La cei blânzi. La cei care n-au cerut niciodată nimic, dar au dat mereu totul. La oamenii cu răbdare infinită și necondiționată.

Dacă mai sunt acolo. Dacă nu i-am rănit deja prea mult, cu uitarea noastră, cu lipsa noastră de recunoștință, cu fuga noastră după stele căzătoare. Dacă nu i-am făcut să se închidă, încet, în ei înșiși, până când nici ei n-au mai știut cum să se dea lumii. Există niște oameni în mâna cărora nu se ofilește nicio floare, care se înțeleg cu pisicile și cu peștii, a căror atingere vindecă, în preajma cărora tot ce e viu vibrează de libertate și care, uneori, ne lasă cu zgomotul nostru, cu goana noastră, cu dorul de ceva ce nici n-am știut că avem.

Dorul de cei care au știut să ne aștepte, chiar și când nu meritam să fim așteptați.