Cunoașterea care luminează și cunoașterea care orbește

Acest eseu investighează natura cunoașterii în relație cu adevărul, explorând distincția între formele de cunoaștere care oferă claritate și cele care induc confuzie sub aparența de rigoare. Pornind de la logica aristotelică și până la teoriile contemporane ale limbajului, epistemologiei și neuropsihologiei, propun o cartografiere critică a proceselor prin care cunoașterea umană poate ilumina sau, dimpotrivă, orbi. Sunt analizate concepte precum falsificabilitatea științifică (Popper), regimurile de adevăr (Foucault), distorsiunile limbajului (Korzybski, Lakoff), biasurile cognitive (Kahneman, Tversky) și pluralismul axiologic (Berlin). Pledez pentru o epistemologie a vigilenței: nu căutarea unui adevăr final, ci cultivarea lucidității critice într-o lume a certitudinilor concurente.

Ce este adevărul?

Pilat L-a întrebat: „Ce este adevărul?” Apoi a ieșit afară. Fără să mai aștepte un răspuns. De ce? Pentru că răspunsul nu îl interesa. Avea deja o convingere. „Eu nu găsesc nicio vină în El.” Făcuse deja diferența între o realitate și o construcție ideologică, între o prezență și o interpretare. Această scenă nu este doar o filă de Evanghelie, ci un rezumat violent al tensiunii dintre putere și cunoaștere, între judecată și adevăr. Într-un gest aparent banal, Pilat respinge ceea ce Hegel numea „nevoia spiritului de a-și înțelege lumea”. Când întrebarea despre adevăr devine doar o retorică a funcției, și nu o căutare vie, începe orbirea.

Încă din Antichitate, răspunsul părea cunoscut. Aristotel fixase criteriul adevărului într-o formulă canonică, reluată obsesiv de scolastică: a spune despre ceea ce este că este, și despre ceea ce nu este că nu este. Dar ceea ce merită să observăm este că Aristotel, în celebrul „Organon”, nu doar definea adevărul, ci îl încadra într-un sistem de evaluare discursivă. Nu realitatea era judecată direct, ci propozițiile despre realitate. Adevărul devenea astfel o calitate a enunțului, nu o prezență a lucrului. Iar această disociere a deschis poarta tuturor sofismelor moderne.

Ce poate fi mai logic decât faptul că structura lumii se reflectă întocmai în structura gândirii noastre, care se reflectă perfect în enunțurile noastre? Bunăoară, noțiunile noastre dau seamă de lucrurile care există. Definite corect, ele surprind esența obiectelor lumii. Așadar obiectul logic numit noțiune arată ceea ce este. Judecățile sau propozițiile din limbaj arată cum este ceea ce este. O noțiune-subiect și o noțiune-predicat (nu este vorba depre predicatul gramatical) sunt alăturate astfel încât cea din urmă spune ceva (predică) despre cea dintâi. Raționamentele, în cele din urmă, sunt cele care arată de ce lucrurile sunt cum sunt. Raționamentele, precum silogismul și formele lui mai comprimate ori mai complexe, descriu felul în care judecățile se deduc unele din altele păstrându-și calitatea de a fi adevărate.

Discursul - logos, de unde derivă logica, trebuia să se conformeze nu doar unei lumi exterioare, ci unui sistem de reguli interne. Și în acel moment, logica devine mai reală decât lumea. Așa începe ceea ce putem numi orbirea prin structură.

De la Aristotel încoace, s-a instituit un soi de autoritate epistemică a logicii: un discurs care respectă regulile logice pare mai adevărat decât o percepție directă care le încalcă. Dar ce este mai periculos decât o ficțiune coerentă? Tocmai pentru că este coerentă, și nu evident falsă, ea se impune. Și dacă în acel discurs se infiltrează o prejudecată, o metafizică, o ideologie sau o minciună sacralizată, acestea nu mai pot fi distinse. Astfel, adevărul nu luminează, ci se retrage în spatele unei aparențe de rigoare, într-un teatru al rațiunii.

Inclusiv religia a fost contaminată de această boală logică. Dogmele nu cer verificare, ci coerență internă. Iar logica, aplicată unor premise fantastice, produce construcții înfricoșător de elegante. „Tot ce este real este rațional și tot ce este rațional este real”, scria Hegel în „Principiile filosofiei dreptului” (1820). Este afirmația cea mai seducătoare și, în același timp, cea mai periculoasă a gândirii moderne. Căci dacă realul și raționalul se identifică, nu mai există criteriu exterior care să oprească o ideologie, oricât de monstruoasă, să se legitimeze ca adevăr.

Tot ce am spus mai sus nu e doar istorie a ideilor, ci angrenaj viu. Când azi un politician, un tehnocrat sau un influencer construiește un discurs perfect coerent, în care faptele sunt mai rare decât impresiile, dar argumentele curg într-o ordine de cristal, mulți confundă seducția logicii cu puterea adevărului. Dar adevărul nu e ceea ce te convinge, ci ceea ce rezistă. Iar ceea ce rezistă e uneori banal, contradictoriu, imprecis.

Prin urmare, logica poate fi un aliat al adevărului, dar poate fi și o mască. De aceea, Aristotel nu trebuie doar citat, ci reevaluat. Adevărul ca potrivire cu realitatea (aletheia în greacă, adică „neascundere”) nu trebuie redus la un exercițiu formal. Iar Pilat, cu întrebarea lui retorică, e mai actual decât oricând: trăim în epoca în care toți par să știe adevărul, dar nimeni nu mai întreabă sincer ce este.

Lebăda neagră sau renunțarea la adevăr

”Cunoașterea noastră nu poate fi decât finită, în vreme ce ignoranța ne este, cu necesitate, infinită” Karl Raymund Popper

Reacția firească a unor oameni cărora li s-au vândut drept adevăr numeroase ficțiuni, de-a lungul vremii, ar fi aceea de a le denunța ca neadevărate, pe criteriul aristotelic de la început: a spune că este ceea ce nu este înseamnă fals. Dar cum s-ar putea verifica, fără eșec, corespondența cu realitatea, când avem atâtea entități ideale printre care ne trăim viața și pe care nu le vedem, de la numere, idei, poezii și teoreme, până la schimbătoarele sentimente?

Știința a ales, în cele din urmă, să renunțe în mare parte la pretenția de adevăr. Ea își prezintă, astfel, teoriile care pot fi susținute pe baza faptelor, dar, principial, nu afirmă despre ele mai mult decât atât, că explică faptele observate și că nu s-au observat încă fapte care să le infirme. Nicidecum că ar fi necesar adevărate.

Karl Popper a fost, poate, cel mai radical dintre toți epistemologii secolului XX. Radical nu în sensul distrugerii, ci al reîntemeierii. În „Logica cercetării” (1934), el propune o revoluție tăcută: renunțarea la criteriul adevărului în favoarea falsificabilității. Un enunț este științific nu pentru că e adevărat, ci pentru că poate fi contrazis prin fapte. Adevărul devine, astfel, o ipoteză provizorie, supusă în permanență riscului anulării.

Acest principiu, de o simplitate brutală, detonează întreaga tradiție pozitivistă: nu căutăm certitudinea, ci vulnerabilitatea teoriilor. Cu cât o teorie se expune mai des riscului falsificării și supraviețuiește, cu atât e mai solidă. Dar niciodată „adevărată”.

Aceasta este o altă formă de cunoaștere care luminează: cunoașterea lucidă a limitelor. Știința autentică nu afirmă, ci interoghează. Nu dogmatizează, ci suspendă verdictul. Dar tocmai această modestie metodologică este greu de acceptat în afara laboratorului. Omul comun cere adevăruri, nu ipoteze. Iar mass-media, politicile publice sau educația continuă să livreze certitudini simplificate, transformând provizoriul în dogmă de circumstanță.

Pe fundalul acestei tensiuni, se ridică imaginea celebră a „lebedei negre”, preluată de Popper și mai târziu teoretizată spectaculos de Nassim Taleb. Timp de secole, Europa credea că toate lebedele sunt albe. Fiecare nouă lebădă observată părea să confirme teoria. Dar o singură lebădă neagră descoperită în Australia a prăbușit întreaga construcție. Exemplul e simplu, dar nemilos: niciun număr de observații nu poate garanta adevărul unei teorii. Dar o singură excepție poate demonstra falsitatea ei.

În realitate, trăim într-o lume epistemologică incertă. Teoriile științifice nu ne mai oferă adevăruri ultime, ci doar modele eficiente. Tot mai mulți oameni de știință, de la Richard Feynman la Thomas Kuhn, recunosc că știința nu progresează prin acumulare, ci prin revoluții paradigmatice. În „Structura revoluțiilor științifice” (1962), Kuhn arată cum știința trăiește în „paradigme” temporare, care intră în criză și sunt înlocuite brutal. Adevărul este, astfel, o construcție culturală de uz limitat, nu o revelație transcendentă.

Popper, Kuhn, Taleb, toți converg într-o idee simplă și incomodă: cunoașterea autentică presupune acceptarea instabilității. Ceea ce știm azi poate fi greșit mâine. Ceea ce respingem azi poate deveni valid peste o generație. Iar cine nu trăiește în acest risc al revizuirii trăiește în dogmă.

Broaște țestoase până jos. De ce oamenii mai inteligenți se înșeală mai ușor

”Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit.” Constantin Brâncoveanu

Se povestește că filozoful William James, în mijlocul unei conferințe despre structura universului, a fost întrerupt de o bătrână din public: „Universul nu stă în spațiu, tinere. El e așezat pe spinarea unei broaște țestoase.” James, amuzat, întreabă: „Și pe ce stă acea broască, doamnă?” Răspunsul șocant, hilar și absolut memorabil al băbuței: „Nu încerca să mă păcălești, tinere. Știu unde bați. Dar sunt broaște țestoase până jos.”

Această anecdotă, pe cât de simpatică, pe atât de profundă, este simbolul unei forme subtile de orbire cognitivă: regresul infinit. Când fiecare afirmație cere o justificare, iar justificarea duce la o altă afirmație, care la rândul ei cere altă justificare, mintea umană cedează la un moment dat și introduce un „postulat”, o dogmă, o ficțiune fundatoare. În religie, acest punct final este divinul. În ideologie, este poporul, națiunea sau progresul. În pseudoștiință, este energia universală sau karma. În toate cazurile, este ceva ce nu mai poate fi întrebat.

Problema nu este, însă, lipsa unui răspuns ultim, ci pretenția că acel răspuns este ultimul posibil. „Broaștele țestoase până jos” devin, astfel, metafora perfectă pentru gândirea circulară, în care concluzia este premisă și premisa concluzie. Nu există ieșire, ci doar un joc autoreferențial care menține iluzia adevărului prin repetiție.

Această formă de orbire nu este apanajul celor needucați, ci, paradoxal, al celor cu un nivel ridicat de sofisticare mentală. Daniel Kahneman și Amos Tversky, în cercetările lor despre biasuri cognitive, au arătat că oamenii inteligenți sunt mai buni în a raționaliza prostii, tocmai pentru că dispun de instrumente mentale mai rafinate pentru a-și apăra iluziile. Inteligentul nu este imun la eroare, ci doar mai eficient în a-i construi un castel aparent logic.

Un exemplu dureros este martiriul lui Constantin Brâncoveanu. Voievod luminat, umanist educat, spirit rafinat. Alege să nu abdice de la credință. Probabil că un om de rând nu ar fi răbdat, precum Constantin Brâncoveanu, să-și privească copiii decapitați, nicidecum să-i îndemne chiar el la nebunia acestui martiriu când putea atât de ușor să-i salveze. Numai un om de înălțimea inteligenței și culturii voievodului putea să fie atât de desprins de sentimentele profund umane, de insinctele naturale ale sufletului, de mila, de compasiunea, de iubirea elementară, de lumina sufletească de care nu e lipsită nici cea din urmă ființă, încât să ignore complet suferința fiilor săi în numele unei povești. Inteligentă, frumoasă, pe alocuri plină de sens și de logică, dar totuși o poveste. În realitate, tot ce presupunea acea trecere la Islam era un protocol simplu prin care un om spunea niște cuvinte. Putem admira tăria morală a marelui voievod român, dar trebuie să și întrebăm: este acest gest un triumf al credinței sau o orbire sacrificială, născută dintr-un sistem de idei în care moartea devine virtute?

Aceasta este întrebarea pe care puțini o pun. Filosofia este exact acel efort de a întreba ceea ce alții privesc ca dat. În termenii lui Bertrand Russell, „marea tragedie a lumii este că cei proști sunt atât de siguri, iar cei inteligenți sunt atât de plini de îndoieli.” De aici decurge și o morală epistemică: nu certitudinea este semnul gândirii profunde, ci capacitatea de a locui în îndoială fără panică. În același spirit, Gerd Gigerenzer introduce distincția între inteligența academică și ceea ce el numește euristici ecologice, adică forme de gândire simplificate, dar adaptate realității. Uneori, omul simplu, cu intuiții funcționale, se apropie mai mult de adevăr decât intelectualul prizonier în labirintul raționamentului sofisticat.

De aceea, respectul nostru pentru oamenii simpli, pentru bătrâna care nu se lasă păcălită, nu trebuie să fie condescendent. Ea intuiește, printr-un simț al limitelor, că nu poți construi infinitul pe temelii finite. Ceea ce lipsește nu este educația formală, ci onestitatea de a spune: „Nu știu.”

Semantica generală: între noi și lume se află limbajul

”Harta nu este teritoriul” Alfred Korzybski

Alfred Korzybski, părintele semanticii generale, a formulat o propoziție devenită axiomă a gândirii moderne: harta nu este teritoriul. Avertisment simplu, dar devastator pentru toate utopiile cunoașterii totale. Cuvintele nu sunt lucruri. Noțiunile nu sunt esențe. Limbajul nu redă lumea, ci o substituie printr-un sistem de semne, convenții și repere simbolice.

Oamenii sunt singurele ființe de pe fața pământului care își pot transmite de la o generație la alta cunoștințele dobândite, astfel încât cunoașterea să nu trebuiască să o ia mereu de la început, și tot acești oameni sunt singurele ființe care pot saliva la contactul cu noțiunea de lămâie acră, în absența lămâii propriu-zise. Putem cunoaște lumea destul de eficient, la un nivel tăcut, în care cunoașterea nu este cristalizată încă în cuvinte. Dar în momentul în care cuvintele o preiau și o transportă de la un om la altul și de la o generație la alta, cunoașterea nu mai este pură și tăcută, ci încărcată de o sumedenie de subiectivisme care se reflectă în limbaj. Ele par, astfel, încărcate de semnificații universale, în vreme ce, de fapt, fiecare le înțelege după capul său și după propriile experiențe (tăcute).

Aristotel credea că a spune adevărul înseamnă să spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este. El credea că definiția unei noțiuni (reflecția în discurs a ceea ce este) scoate la lumină esența lucrului, sau, cu alte cuvinte, trăsăturile care îl fac să fie ce este și fără de care n-ar fi ceea ce este. Dimitrie Cantemir a tradus acest termen, de esență, prin ceitate, în limba română, referindu-se la ”ce”-ul lucrurilor. Dar dacă lucrurile nu au, pur și simplu, esențe? Nu cumva acest concept, de esență, este doar un construct al minții omenești?

Corespondența dintre realitate și cunoștințele noastre, arată Korzybski, este una care ține de structură, nu de substanță sau esență, în aceeași manieră în care harta dă seama de structura teritoriului, nefiind însă teritoriul însuși.

Korzybski a fost, înainte de toate, un strateg epistemic. El a înțeles că între experiența directă și reflecția verbală se interpune un filtru gros, structurat de limbaj. De aceea, pentru a înțelege lumea, trebuie să înțelegem mai întâi cum o denumim. Și ce pierdem atunci când o traducem în cuvinte. În acest sens, sarcina semanticii generale ar fi aceea de a înțelege modul în care experiențele noastre se formează, la nivelul sistemului nervos, felul cum se consolidează în limbaj, felul în care sunt distorsionate, eventual, de limbaj, și transmise mai departe. Semantica generală nu este o teorie lingvistică, ci o formă de igienă cognitivă: un mod de a curăța percepția de distorsiunile induse de vorbire.

Această idee va fi reluată și radicalizată de George Lakoff și Mark Johnson în celebra lor lucrare Metaphors We Live By (1980). Acolo se arată că gândirea umană este, în proporții covârșitoare, metaforică, iar metafora nu este un ornament al limbajului, ci structura însăși a conceptelor noastre. Când spunem „timpul zboară”, nu facem poezie, ci gândim literal despre timp ca despre un obiect care se mișcă. Cunoașterea noastră este deja modelată metaforic înainte să devină științifică.

Pe alt palier, Noam Chomsky a demonstrat că limbajul nu este doar un produs cultural, ci are o structură sintactică adâncă, înnăscută, universală. Însă chiar această „gramatică universală” devine o dovadă a faptului că percepem lumea prin mediere lingvistică: ceea ce putem gândi este limitat de ceea ce putem formula. Iar ceea ce putem formula este deja restricționat de sistemele gramaticale și culturale în care ne-am născut.

De aici se naște o nouă formă de orbire: credința că limbajul ne apropie de adevăr, când adesea nu face decât să-l mascheze elegant. Spunem că o carte „nu e bună”, dar omitem cine o spune, în ce context, după ce criterii. Folosim verbe impersonale și adjective abstracte care ascund mai mult decât arată. Limbajul devine o rețea de omisiuni, distorsiuni și generalizări, exact cum au arătat Richard Bandler și John Grinder în modelul lor din NLP (Neuro-Linguistic Programming). Acestea sunt moduri prin care creierul reduce complexitatea lumii pentru a putea opera rapid. Dar dacă le luăm drept adevăruri, devenim prizonieri ai unei hărți pe care o confundăm cu teritoriul.

În final, între mine și realitate nu se află un geam transparent, ci o lentilă semantică. Între trăire și idee există un travaliu de traducere, selecție și construcție. Iar între două persoane care folosesc același cuvânt se poate întinde o prăpastie de semnificații. A spune „binele învinge răul” nu înseamnă același lucru pentru un soldat, un teolog, un activist sau un copil.

Cunoașterea care luminează este aceea care recunoaște fragilitatea semnelor. Cunoașterea care orbește este aceea care confundă precizia limbajului cu adevărul lucrurilor.

Metamodelul

”Abilitatea de a schimba procesul prin care experimentăm realitatea este cel mai adesea mai valoroasă decât schimbarea conținutului experienței noastre din realitate.” Richard Bandler

Richard Bandler și John Grinder, fondatorii NLP (Programarea Neuro-Lingvistică), au sesizat un paradox în limbajul uman: el poate produce suferință, dar și vindecare; poate induce iluzii distructive, dar și minciuni salvatoare. În lucrarea lor The Structure of Magic, au propus un instrument de demontare a enunțurilor: metamodelul lingvistic.

Metamodelul evidențiază trei mari tipuri de deformări ale limbajului: omisiunea (ce anume nu se spune?), generalizarea (este valabil pentru toți, mereu?) și distorsiunea (ce presupunem fără să știm?). Acestea nu sunt greșeli în sine, ci adaptări cognitive. Creierul, confruntat cu un univers de stimuli haotic, simplifică. Dar ceea ce este eficient într-o conversație de zi cu zi poate deveni periculos când e luat drept „adevăr”.

Spun: „Toată lumea mă critică.” Cine anume? Când? În ce fel? Sau: „Nu are rost.” De ce anume? Comparativ cu ce? Ori: „Știu că nu mă iubește.” Cum știi? Ai întrebat? Sau doar ai interpretat un gest? Aceste structuri lingvistice nu reflectă realitatea, ci starea emoțională a vorbitorului. Și, totuși, odată exprimate în cuvinte, ele capătă autoritate. Așa apare ceea ce psihologii numesc realitate interioară autonomă: o convingere care, deși născută din limbaj vag sau distorsionat, se comportă ca un fapt cert în mintea celui care o posedă.

Dar Bandler și Grinder au mers mai departe: dacă limbajul ne poate induce suferință, atunci poate fi folosit și invers, pentru a o dizolva. Așa se naște limbajul hipnotic, dezvoltat de Milton Erickson, unde imprecizia controlată devine o tehnică de acces la straturile profunde ale minții. Enunțurile vagi („Poate că, într-un anumit fel, începi să te simți diferit”) permit subconștientului să proiecteze propriile răspunsuri. Nu induc adevărul, ci îl catalizează din interior.

Această utilizare terapeutică a limbajului a fost ulterior confirmată de cercetări în neuroștiință și psihologie evoluționistă. Andrew Newberg, în lucrarea Words Can Change Your Brain, arată cum expresiile pozitive și structurile verbale sigure pot modifica activitatea cerebrală în regiunile asociate cu anxietatea și empatia. Cu alte cuvinte, felul în care vorbim ne poate rescrie creierul.

Dar și aici apare o limită: orice instrument poate fi și armă. Dacă limbajul poate vindeca prin imprecizie, atunci poate manipula prin aceeași imprecizie. În marketing, politică sau religie, limbajul hipnotic este folosit nu pentru a elibera mintea, ci pentru a o ancora într-un consens indus.

Exemplu simplu: sloganuri precum „E timpul pentru schimbare” sau „Fă ceea ce simți” funcționează pentru că nu spun nimic precis. Ele lasă spațiu proiecției. Tocmai această goliciune semantică le face eficace.

Cunoașterea care luminează este aceea care ne învață să detectăm mecanismele limbajului: să întrebăm ce se omite, ce se asumă, ce se presupune. Cunoașterea care orbește este cea care transformă orice metaforă într-un imperativ moral, orice repetiție într-o revelație, orice slogan într-o axiomă. 

Adevărul meu și adevărul tău: între pluralism și luciditate

Trăim într-o epocă în care sintagma „adevărul meu” a devenit aproape un clișeu al conversației publice. Însă ceea ce ea anunță nu este doar o modă lingvistică, ci un simptom epistemologic profund: deziluzia față de universalitate. Nu mai trăim într-o lume a adevărurilor unice, ci într-un peisaj al perspectivelor concurente. În locul dogmei s-a instaurat pluralismul; în locul certitudinii, negocierea sensurilor.

Aceasta nu este o degenerare a gândirii, cum pretind nostalgicii idealurilor absolute, ci un progres al conștiinței critice. Nu pentru că „totul ar fi relativ”, ci pentru că nimic nu mai poate fi absolut fără o examinare severă a premiselor sale.

Isaiah Berlin, în The Crooked Timber of Humanity (1990), susținea că valorile fundamentale ale umanității sunt deseori incomensurabile. Ele nu pot fi reduse unele la altele fără pierderi de sens. Libertatea nu se echivalează cu egalitatea. Compasiunea nu se suprapune cu justiția. Când două persoane intră în conflict nu pentru că una ar minți și cealaltă ar spune adevărul, ci pentru că operează în matrici axiologice diferite, singura formă autentică de cunoaștere este înțelegerea pluralismului.

Dar pluralismul nu înseamnă abandonul adevărului. Înseamnă abandonul monopolului asupra adevărului.

În viața cotidiană, însă, lucrurile rămân tulburi. Nu trăim în laboratoare de filosofie morală, ci în piețe, în birouri, în familii. Avem nevoie de criterii, de judecăți rapide, de decizii clare. Nu putem interoga metafizic fiecare enunț. De aceea, cunoașterea noastră de zi cu zi este o combinație fragilă de intuiții, experiențe, emoții și prejudecăți rafinate. Iar în acest amestec, adevărul devine deseori ceea ce funcționează — ceea ce ne face să trăim cu sens, să ne simțim întregi, să-i protejăm pe cei dragi.

Așadar, este legitim să ne construim „adevăruri personale”? Da, dar numai dacă păstrăm conștiința limitelor lor. Să avem convingeri, dar să nu le tratăm ca revelații. Să le urmăm, dar să nu le absolutizăm. Să le transmitem altora, dar fără să le impunem.

Eu însumi nu vreau să fiu mințit, dar știu că uneori prefer o minciună care mă face mai bun decât un adevăr care mă distruge. Nu vreau să fiu manipulat, dar știu că anumite auto-iluzii mă salvează din prăpastii. Nu cred în doctrine, dar am încredere în oameni care, dincolo de propriile fantezii, știu să iubească și să repare.

Într-o epocă în care toți par să dețină adevărul, poate cea mai mare formă de înțelepciune rămâne să știi unde să te îndoiești, când să taci și cui să-i cedezi dreptatea, chiar dacă ai argumentele. Cunoașterea care luminează nu este cea care ne face atotștiutori, ci cea care ne face vigilenți și îngăduitori. Cunoașterea care orbește este aceea care, sub masca iluminării, anulează alteritatea, simplifică complexul, ignoră vulnerabilul.

Cât mai suntem, cât mai sunt, răsfăţaţi-i pe copii!

Una dintre cele mai mari și, aparent, îndreptățite rețineri ale părinților în relația cu copiii, indiferent de vârstă, este teama de a nu-i răsfăța. Într-adevăr, copilul răsfățat riscă să devină, mai întâi de toate, un inadaptat, iar apoi un nesuferit care nu face decât să ceară de la toată lumea, fără a fi dispus să ofere ceva în schimb. Decât să ajungă copilul așa, își spune cu o formă distorsionată de înțelepciune părintele, mai bine să nu-i arăt prea des sentimentele mele. Să-l las să se descurce, ca și cum nimănui nu i-ar păsa prea mult de el, să lupte pentru tot ce e de obținut în această viață dură.

Această pseudo-înțelepciune, care confundă autocontrolul cu frugalitatea emoțională, este însă contrazisă sistematic de cercetările recente în psihologia dezvoltării. Numeroase studii, inclusiv cele ale lui Daniel Siegel și Mary Ainsworth, arată că baza unei dezvoltări sănătoase este o relație de atașament sigur. Un copil care nu se simte iubit sau văzut cu adevărat în propria familie nu dezvoltă nici motivație internă, nici o imagine de sine stabilă. În loc să lupte pentru afecțiune, el învață să o evite: fie devine distant, fie anxios, fie neîncrezător în constanța relațiilor.

Educația de tip spartan, care privilegiază duritatea și minimizarea emoțiilor, nu produce caractere tari, ci structuri fragile, pline de mecanisme de apărare. În schimb, educația bazată pe afecțiune, predictibilitate și sprijin emoțional favorizează autoreglarea, empatia și un tip de încredere în lume care este esențială pentru funcționarea adultului sănătos.

S-ar putea conchide, deci, că secretul e calea de mijloc: o proporție înțeleaptă între fermitate și tandrețe, între sprijin și autonomie. Copilul să fie mângâiat, dar și tras la răspundere. Băgat în seamă, dar și lăsat să se plictisească. Ajutat, dar și provocat.

Și totuși, eu cred altceva!

Această cale de mijloc nu trebuie căutată ca un echilibru contabil între "prea mult" și "prea puțin". Părintele trebuie să-și exprime, cât poate de deplin, dragostea pentru copil: sincer, nedisimulat, fără rețineri dictate de teamă sau de doctrine educaționale rigide. Afectivitatea constantă și vizibilă nu strică, ci structurează. Ea oferă copilului o matriță internă a iubirii: ceea ce Daniel Stern numea „core self”, sinele de bază care se formează în relație.

Nicio altă cale nu garantează o relație sănătoasă între generații. Nicio altă cale nu formează oameni responsabili emoțional, serioși în promisiuni și deschiși în vulnerabilitate. Numai așa putem avea pretenția de a crește oameni maturi în cel mai important sens al cuvântului: maturi emoțional.

Problema răsfățului este, în realitate, mult mai simplă decât pare și nu ar trebui să afecteze căldura relației dintre părinte și copil. Răsfățul devine toxic doar atunci când copilul devine stăpânul casei, prin șantaj emoțional, nu prin iubire.

Dacă plânge pentru o prăjitură și părintele cedează doar ca să nu mai plângă, acela nu este un act de dragoste, ci o evitare a conflictului, un act leneș și laș pentru liniștea de moment. Afecțiunea nu înseamnă a spune „da” la orice. Înseamnă a spune „nu” într-un mod cald, conținător, explicativ. A iubi înseamnă, uneori, a frustra conștient, dar cu prezență emoțională. A-l face pe copil să înțeleagă, nu doar să tacă.

Răsfățul adevărat, cel care distruge, este acela în care părintele cedează pentru a evita disconfortul personal, nu pentru binele copilului. Iar marea artă parentală, mai ales când copilul devine isteric pentru un „nu” care vine la timpul potrivit, constă în două lucruri esențiale: a nu ceda sub nicio formă.și a reuși să-l liniștești cu blândețe și inteligență – fie prin explicații, fie prin distragerea atenției, fie pur și simplu prin calmul tău contagios.

Studiile din neurobiologia interpersonală (Allan Schore, Siegel) arată clar că părintele care își reglează propriile emoții îl ajută pe copil să-și regleze și el cortexul prefrontal, sediul autoreglării. Prin urmare, reacțiile părinților nu sunt doar exemple. Sunt modele neuronale care se imprimă adânc.

A refuza o înghețată nu e o traumă. A refuza afecțiunea, da!

De aceea spun: daunele produse de lipsa de afecțiune sunt incomparabil mai grave decât cele produse de un „exces” de iubire. Și oricum, prea multă iubire autentică nu există. Ceea ce numim adesea „prea multă iubire” este, de fapt, o formă mascată de control, frică sau compensație – ceea ce Winnicott ar numi „false self parenting”.

Copiii nu rămân multă vreme copii. Timpul pe care îl avem cu ei e, în realitate, o clipă. O clipă plină de responsabilitate, dar și de șansă. Să-i iubim cât putem de mult și cât putem de prezent! Fără să ne temem de riscul de a-i răsfăța. Singura condiție: să nu confundăm iubirea cu capitularea. Să nu transformăm emoțiile în monedă de schimb.

Pentru lume, un copil neiubit este o pierdere mult mai mare decât unul alintat. Răsfățul, în sensul blând al cuvântului, înseamnă afecțiune vizibilă, joc, tandrețe, mângâiere. Iar acestea trebuie oferite nu doar când copilul „le merită”, ci mai ales când pare că nu. Atunci când e obosit, obraznic, furios, sau pur și simplu greu de iubit. Acelea sunt, de fapt, momentele-cheie în care se scrie alfabetul maturității viitoare.

O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)

Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts?

Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat.

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v. 

Filiera latină

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească.

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche.

Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei.

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Puțin credincioșilor, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante.

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare „Structura revoluțiilor științifice”. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul.

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp.

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare.

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește.

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă.

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului.

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară.

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită...

Benedict Spinoza

A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.

Blestemul

A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu sefarad, născut în 1632 în Amsterdam, dintr-o familie originară din Portugalia, Baruch de Spinoza și-a pierdut locul în comunitatea sa de tânăr, când a îndrăznit să pună sub semnul întrebării literalismul Vechiului Testament, sesizând contradicții, absurdități și interpolări umane în textele sacre. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor scripturi. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

Istoria ideilor rareori iartă, dar religia instituționalizată nici atât. Într-o dimineață din 1656, într-o sinagogă din Amsterdam, conducătorii comunității sefarade au pronunțat asupra lui Baruch de Spinoza unul dintre cele mai cumplite texte de excomunicare din epoca modernă. Nu doar o excludere, ci un ritual de damnare totală, ce ar fi făcut să roșească până și pe Torquemada. În dimineața zilei de 27 iulie 1656, în sinagoga portugheză din Amsterdam, conducătorii comunității au pronunțat asupra lui Spinoza un herem, act de excomunicare radicală. Nu o simplă ostracizare, ci o anatemă liturgică invocând blesteme biblice devastatoare.

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege...”

Ritualul era atât de intens încât surse neconfirmate susțin că i s-a interzis contactul cu familia, cu prietenii, și cu orice evreu credincios. Această fulgerare de ură nu era doar o apărare a ortodoxiei religioase. Era expresia panicii unei comunități care vedea cum sub pânza textelor sacre apare, tulburător de limpede, chipul unei rațiuni care nu cere sânge, ci coerență.

Panteismul

Alungat din comunitate, a devenit ceea ce Thomas Mann ar fi numit un „sfânt laic”. Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.

Multe minți mari au fost izgonite din cetate, dar puține au răspuns cu o asemenea tăcere constructivă. Spinoza n-a strigat „blasfemie!” înapoi, ci a reconstruit lumea cu siliciul gândirii pure. A refuzat orice salariu universitar, orice promovare publică, orice patronaj politic. A murit la doar 44 de ani, bolnav de tuberculoză pulmonară, dar lăsând în urmă una dintre cele mai impenetrabile și totodată limpezi construcții ale gândirii umane: Ethica ordine geometrico demonstrata.

Bineînţeles, ca raţionalist, el crede că poate pricepe cum e făcut universul. Universul e creat de Dumnezeu, da, dar cum? Aşa cum explica Plotin, prin emanaţie? Într-un fel, da. Numai că nu se poate ca Dumnezeu să fie una, iar substanţa din care e făcut universul să fie alta, pentru că asta ar însemna că sunt două substanţe, ceea ce nu se poate din două motive.

Mai întâi, substanţa trebuie să fie inteligibilă, să se explice pe sine în întregime; dacă ar fi mai multe substanţe, ce ar explica pluralitatea lor? O altă substanţă, şi tot aşa la infinit. Imposibil.

Apoi, dacă ar fi mai multe substanţe, ar trebui să fie limitate (una de către cealaltă). Nici aşa raţionamentul nu are sens, întrucât o a treia substanţă ar trebui să explice limitarea.

Aşadar, lumea e făcută dintr-o singură substanţă, care e chiar Dumnezeu.

Aici, Dumnezeu încetează să fie un bătrân cu barbă albă care scrie în registrele cosmice și devine însăși textura ființei. Nu cineva, ci totul.

Raționalismul

Se observă la gândirea de acest tip, un aspect care, între timp, a dispărut din modul nostru de a vedea lucrurile. Cei vechi înţelegeau lumea ca pe o Fiinţă, ceva logic, chiar discursiv. Pentru ei, lumea era, într-un fel vie, impregnată de spirit, de raţiune, de inteligenţă. Era o lume în care dogmele religioase aveau cu totul alt temei.

Concepţia conform căreia există numai Dumnezeu, totul este Dumnezeu şi Dumnezeu este totul, poartă numele de panteism (Dumnezeu peste tot, all over the place).

Pentru Spinoza, lumea are la bază substanţa universală determinată de ea însăşi, având ca modalităţi: spiritul şi materia.

Aristotel considera că, la baza lumii, se află substanţa individuală, cu formă şi materie. Spinoza consideră că, la baza lumii, se află substanţa universală, cu spirit şi materie. În filozofia lui Descartes, Dumnezeu este creatorul a două substanţe: materie şi spirit. În filozofia lui Spinoza, Dumnezeu este o substanţă cu două modalităţi de a se înfăţişa: materia şi spiritul, care nu interacţionează, cum credea Descartes, ci sunt chiar unul şi acelaşi lucru.

Fiinţa lumii este atemporală. Existenţa, părelnică, e temporală. În cadrul substanţei veşnice, orice proces e reversibil, ca şi când am lucra cu numere. La nivelul părerilor (doxa), procesele sunt ireversibile.

Dacă toate acestea par trăznăi, atunci ştiinţa ca atare şi fizica mai ales este o trăznaie, pentru că ea pe aceste tipuri de raţionamente s-a clădit şi încă le presupune.

Etica

Filozofilor le-a plăcut întotdeauna să deducă şi partea morală a metafizicii lor. Într-un sistem al lumii complet determinat, singura libertate a omului este aceea de a gândi corect.

Spinoza nu-l poate accepta pe cel care cere să aibă putere (libertate) asupra destinului inexorabil. N-ar putea, pentru că asta e ca şi cum ar cere să existe libertatea lui 2 şi cu 2 de a face 5. Or, cum zice şi eroul lui Orwell din 1984, "libertatea este dreptul de a spune că 2+2=4". Libertatea este necesitatea înţeleasă.

Într-o epocă în care mulți oameni încă mai cred că libertatea e capacitatea de a alege între branduri de detergent, Spinoza propune ceva infinit mai profund: o libertate ca iluminare, ca revelare a structurii profunde a lucrurilor.

O astfel de concepţie nu putea fi acceptată de biserică, în niciuna dintre formele ei. A spune că totul e Dumnezeu, logic, echivalează cu a spune că nu există Dumnezeu, în sens religios.

Este însă o concepţie a înţelegerii lumii, a ştiinţei. Mulţi ani mai târziu, un alt evreu genial dobândise o uriaşă celebritate mondială pentru o teorie care a schimbat fundamental modul ştiinţific de a înţelege lumea. Când, în delirul oamenilor de a afla direct marile taine ale Universului de la un om ca el, a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu, Albert Einstein a răspuns: "Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează ca armonie a tuturor lucrurilor, iar nu într-un Dumnezeu personal, care-şi vâră nasul în destinele oamenilor." Aceasta nu era o metaforă. Einstein studia Etica lui Spinoza în originalul latin și considera că a înțeles-o abia după vârsta de 50 de ani.

El singur

Spinoza a fost considerat ateu de contemporani, iar numele lui a fost rostit în șoaptă timp de un secol. Dar în secolul al XVIII-lea, Goethe, Lessing, Herder și alți iluminiști germani îl vor reabilita. Hegel îl va numi „punctul de plecare al întregii filozofii moderne”. Schleiermacher va spune: „Cine nu e spinozist, nu e filozof”. 

Subţiraticul şi singuraticul Spinoza a supravieţuit expulzat din comunitate, umplându-şi sufletul cu marea lui înţelepciune. Nu a fost o inimă pustie, ci una care a fost în stare să înţeleagă şi să spună că "întreaga fericire sau nefericire este pusă în structura obiectului de care legăm dragostea noastră."

Puțini au știut să piardă lumea și să câștige eternitatea cu atâta discreție.