Cât mai suntem, cât mai sunt, răsfăţaţi-i pe copii!

Una dintre cele mai mari și, aparent, îndreptățite rețineri ale părinților în relația cu copiii, indiferent de vârstă, este teama de a nu-i răsfăța. Într-adevăr, copilul răsfățat riscă să devină, mai întâi de toate, un inadaptat, iar apoi un nesuferit care nu face decât să ceară de la toată lumea, fără a fi dispus să ofere ceva în schimb. Decât să ajungă copilul așa, își spune cu o formă distorsionată de înțelepciune părintele, mai bine să nu-i arăt prea des sentimentele mele. Să-l las să se descurce, ca și cum nimănui nu i-ar păsa prea mult de el, să lupte pentru tot ce e de obținut în această viață dură.

Această pseudo-înțelepciune, care confundă autocontrolul cu frugalitatea emoțională, este însă contrazisă sistematic de cercetările recente în psihologia dezvoltării. Numeroase studii, inclusiv cele ale lui Daniel Siegel și Mary Ainsworth, arată că baza unei dezvoltări sănătoase este o relație de atașament sigur. Un copil care nu se simte iubit sau văzut cu adevărat în propria familie nu dezvoltă nici motivație internă, nici o imagine de sine stabilă. În loc să lupte pentru afecțiune, el învață să o evite: fie devine distant, fie anxios, fie neîncrezător în constanța relațiilor.

Educația de tip spartan, care privilegiază duritatea și minimizarea emoțiilor, nu produce caractere tari, ci structuri fragile, pline de mecanisme de apărare. În schimb, educația bazată pe afecțiune, predictibilitate și sprijin emoțional favorizează autoreglarea, empatia și un tip de încredere în lume care este esențială pentru funcționarea adultului sănătos.

S-ar putea conchide, deci, că secretul e calea de mijloc: o proporție înțeleaptă între fermitate și tandrețe, între sprijin și autonomie. Copilul să fie mângâiat, dar și tras la răspundere. Băgat în seamă, dar și lăsat să se plictisească. Ajutat, dar și provocat.

Și totuși, eu cred altceva!

Această cale de mijloc nu trebuie căutată ca un echilibru contabil între "prea mult" și "prea puțin". Părintele trebuie să-și exprime, cât poate de deplin, dragostea pentru copil: sincer, nedisimulat, fără rețineri dictate de teamă sau de doctrine educaționale rigide. Afectivitatea constantă și vizibilă nu strică, ci structurează. Ea oferă copilului o matriță internă a iubirii: ceea ce Daniel Stern numea „core self”, sinele de bază care se formează în relație.

Nicio altă cale nu garantează o relație sănătoasă între generații. Nicio altă cale nu formează oameni responsabili emoțional, serioși în promisiuni și deschiși în vulnerabilitate. Numai așa putem avea pretenția de a crește oameni maturi în cel mai important sens al cuvântului: maturi emoțional.

Problema răsfățului este, în realitate, mult mai simplă decât pare și nu ar trebui să afecteze căldura relației dintre părinte și copil. Răsfățul devine toxic doar atunci când copilul devine stăpânul casei, prin șantaj emoțional, nu prin iubire.

Dacă plânge pentru o prăjitură și părintele cedează doar ca să nu mai plângă, acela nu este un act de dragoste, ci o evitare a conflictului, un act leneș și laș pentru liniștea de moment. Afecțiunea nu înseamnă a spune „da” la orice. Înseamnă a spune „nu” într-un mod cald, conținător, explicativ. A iubi înseamnă, uneori, a frustra conștient, dar cu prezență emoțională. A-l face pe copil să înțeleagă, nu doar să tacă.

Răsfățul adevărat, cel care distruge, este acela în care părintele cedează pentru a evita disconfortul personal, nu pentru binele copilului. Iar marea artă parentală, mai ales când copilul devine isteric pentru un „nu” care vine la timpul potrivit, constă în două lucruri esențiale: a nu ceda sub nicio formă.și a reuși să-l liniștești cu blândețe și inteligență – fie prin explicații, fie prin distragerea atenției, fie pur și simplu prin calmul tău contagios.

Studiile din neurobiologia interpersonală (Allan Schore, Siegel) arată clar că părintele care își reglează propriile emoții îl ajută pe copil să-și regleze și el cortexul prefrontal, sediul autoreglării. Prin urmare, reacțiile părinților nu sunt doar exemple. Sunt modele neuronale care se imprimă adânc.

A refuza o înghețată nu e o traumă. A refuza afecțiunea, da!

De aceea spun: daunele produse de lipsa de afecțiune sunt incomparabil mai grave decât cele produse de un „exces” de iubire. Și oricum, prea multă iubire autentică nu există. Ceea ce numim adesea „prea multă iubire” este, de fapt, o formă mascată de control, frică sau compensație – ceea ce Winnicott ar numi „false self parenting”.

Copiii nu rămân multă vreme copii. Timpul pe care îl avem cu ei e, în realitate, o clipă. O clipă plină de responsabilitate, dar și de șansă. Să-i iubim cât putem de mult și cât putem de prezent! Fără să ne temem de riscul de a-i răsfăța. Singura condiție: să nu confundăm iubirea cu capitularea. Să nu transformăm emoțiile în monedă de schimb.

Pentru lume, un copil neiubit este o pierdere mult mai mare decât unul alintat. Răsfățul, în sensul blând al cuvântului, înseamnă afecțiune vizibilă, joc, tandrețe, mângâiere. Iar acestea trebuie oferite nu doar când copilul „le merită”, ci mai ales când pare că nu. Atunci când e obosit, obraznic, furios, sau pur și simplu greu de iubit. Acelea sunt, de fapt, momentele-cheie în care se scrie alfabetul maturității viitoare.

O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)

Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts?

Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat.

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v. 

Filiera latină

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească.

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche.

Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei.

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Puțin credincioșilor, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante.

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare „Structura revoluțiilor științifice”. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul.

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp.

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare.

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește.

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă.

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului.

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară.

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită...

Benedict Spinoza

A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.

Blestemul

A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu sefarad, născut în 1632 în Amsterdam, dintr-o familie originară din Portugalia, Baruch de Spinoza și-a pierdut locul în comunitatea sa de tânăr, când a îndrăznit să pună sub semnul întrebării literalismul Vechiului Testament, sesizând contradicții, absurdități și interpolări umane în textele sacre. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor scripturi. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

Istoria ideilor rareori iartă, dar religia instituționalizată nici atât. Într-o dimineață din 1656, într-o sinagogă din Amsterdam, conducătorii comunității sefarade au pronunțat asupra lui Baruch de Spinoza unul dintre cele mai cumplite texte de excomunicare din epoca modernă. Nu doar o excludere, ci un ritual de damnare totală, ce ar fi făcut să roșească până și pe Torquemada. În dimineața zilei de 27 iulie 1656, în sinagoga portugheză din Amsterdam, conducătorii comunității au pronunțat asupra lui Spinoza un herem, act de excomunicare radicală. Nu o simplă ostracizare, ci o anatemă liturgică invocând blesteme biblice devastatoare.

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege...”

Ritualul era atât de intens încât surse neconfirmate susțin că i s-a interzis contactul cu familia, cu prietenii, și cu orice evreu credincios. Această fulgerare de ură nu era doar o apărare a ortodoxiei religioase. Era expresia panicii unei comunități care vedea cum sub pânza textelor sacre apare, tulburător de limpede, chipul unei rațiuni care nu cere sânge, ci coerență.

Panteismul

Alungat din comunitate, a devenit ceea ce Thomas Mann ar fi numit un „sfânt laic”. Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.

Multe minți mari au fost izgonite din cetate, dar puține au răspuns cu o asemenea tăcere constructivă. Spinoza n-a strigat „blasfemie!” înapoi, ci a reconstruit lumea cu siliciul gândirii pure. A refuzat orice salariu universitar, orice promovare publică, orice patronaj politic. A murit la doar 44 de ani, bolnav de tuberculoză pulmonară, dar lăsând în urmă una dintre cele mai impenetrabile și totodată limpezi construcții ale gândirii umane: Ethica ordine geometrico demonstrata.

Bineînţeles, ca raţionalist, el crede că poate pricepe cum e făcut universul. Universul e creat de Dumnezeu, da, dar cum? Aşa cum explica Plotin, prin emanaţie? Într-un fel, da. Numai că nu se poate ca Dumnezeu să fie una, iar substanţa din care e făcut universul să fie alta, pentru că asta ar însemna că sunt două substanţe, ceea ce nu se poate din două motive.

Mai întâi, substanţa trebuie să fie inteligibilă, să se explice pe sine în întregime; dacă ar fi mai multe substanţe, ce ar explica pluralitatea lor? O altă substanţă, şi tot aşa la infinit. Imposibil.

Apoi, dacă ar fi mai multe substanţe, ar trebui să fie limitate (una de către cealaltă). Nici aşa raţionamentul nu are sens, întrucât o a treia substanţă ar trebui să explice limitarea.

Aşadar, lumea e făcută dintr-o singură substanţă, care e chiar Dumnezeu.

Aici, Dumnezeu încetează să fie un bătrân cu barbă albă care scrie în registrele cosmice și devine însăși textura ființei. Nu cineva, ci totul.

Raționalismul

Se observă la gândirea de acest tip, un aspect care, între timp, a dispărut din modul nostru de a vedea lucrurile. Cei vechi înţelegeau lumea ca pe o Fiinţă, ceva logic, chiar discursiv. Pentru ei, lumea era, într-un fel vie, impregnată de spirit, de raţiune, de inteligenţă. Era o lume în care dogmele religioase aveau cu totul alt temei.

Concepţia conform căreia există numai Dumnezeu, totul este Dumnezeu şi Dumnezeu este totul, poartă numele de panteism (Dumnezeu peste tot, all over the place).

Pentru Spinoza, lumea are la bază substanţa universală determinată de ea însăşi, având ca modalităţi: spiritul şi materia.

Aristotel considera că, la baza lumii, se află substanţa individuală, cu formă şi materie. Spinoza consideră că, la baza lumii, se află substanţa universală, cu spirit şi materie. În filozofia lui Descartes, Dumnezeu este creatorul a două substanţe: materie şi spirit. În filozofia lui Spinoza, Dumnezeu este o substanţă cu două modalităţi de a se înfăţişa: materia şi spiritul, care nu interacţionează, cum credea Descartes, ci sunt chiar unul şi acelaşi lucru.

Fiinţa lumii este atemporală. Existenţa, părelnică, e temporală. În cadrul substanţei veşnice, orice proces e reversibil, ca şi când am lucra cu numere. La nivelul părerilor (doxa), procesele sunt ireversibile.

Dacă toate acestea par trăznăi, atunci ştiinţa ca atare şi fizica mai ales este o trăznaie, pentru că ea pe aceste tipuri de raţionamente s-a clădit şi încă le presupune.

Etica

Filozofilor le-a plăcut întotdeauna să deducă şi partea morală a metafizicii lor. Într-un sistem al lumii complet determinat, singura libertate a omului este aceea de a gândi corect.

Spinoza nu-l poate accepta pe cel care cere să aibă putere (libertate) asupra destinului inexorabil. N-ar putea, pentru că asta e ca şi cum ar cere să existe libertatea lui 2 şi cu 2 de a face 5. Or, cum zice şi eroul lui Orwell din 1984, "libertatea este dreptul de a spune că 2+2=4". Libertatea este necesitatea înţeleasă.

Într-o epocă în care mulți oameni încă mai cred că libertatea e capacitatea de a alege între branduri de detergent, Spinoza propune ceva infinit mai profund: o libertate ca iluminare, ca revelare a structurii profunde a lucrurilor.

O astfel de concepţie nu putea fi acceptată de biserică, în niciuna dintre formele ei. A spune că totul e Dumnezeu, logic, echivalează cu a spune că nu există Dumnezeu, în sens religios.

Este însă o concepţie a înţelegerii lumii, a ştiinţei. Mulţi ani mai târziu, un alt evreu genial dobândise o uriaşă celebritate mondială pentru o teorie care a schimbat fundamental modul ştiinţific de a înţelege lumea. Când, în delirul oamenilor de a afla direct marile taine ale Universului de la un om ca el, a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu, Albert Einstein a răspuns: "Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează ca armonie a tuturor lucrurilor, iar nu într-un Dumnezeu personal, care-şi vâră nasul în destinele oamenilor." Aceasta nu era o metaforă. Einstein studia Etica lui Spinoza în originalul latin și considera că a înțeles-o abia după vârsta de 50 de ani.

El singur

Spinoza a fost considerat ateu de contemporani, iar numele lui a fost rostit în șoaptă timp de un secol. Dar în secolul al XVIII-lea, Goethe, Lessing, Herder și alți iluminiști germani îl vor reabilita. Hegel îl va numi „punctul de plecare al întregii filozofii moderne”. Schleiermacher va spune: „Cine nu e spinozist, nu e filozof”. 

Subţiraticul şi singuraticul Spinoza a supravieţuit expulzat din comunitate, umplându-şi sufletul cu marea lui înţelepciune. Nu a fost o inimă pustie, ci una care a fost în stare să înţeleagă şi să spună că "întreaga fericire sau nefericire este pusă în structura obiectului de care legăm dragostea noastră."

Puțini au știut să piardă lumea și să câștige eternitatea cu atâta discreție.

Argumentul ontologic

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri. Rațiunea, transformată în servitoare docilă a dogmei, pare să fi fost constrânsă să joace într-o piesă ale cărei replici fuseseră scrise înainte de orice gândire.

Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

Dovada logică a existenței lui Dumnezeu

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge, cu un salt logic suspect, la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi ceilalți colocatari ai imaginarului nostru?

Structura argumentului ontologic

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: id quo maius cogitari non potest – „ceva mai presus de care nu se poate gândi nimic”. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie „brevetată” de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există. 

Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci conceptul Său, de fiinţă perfectă, ar fi contradictoriu, pentru că I-ar lipsi atributul existenţei. Or, fără acesta, perfecţiunea Lui ar fi ştirbită. (Scriu pronumele pentru Dumnezeu cu literă mare pentru a respecta spiritul argumentului de care fac vorbire, căci deşi e vorba despre noţiunea de Dumnezeu, la Anselm, ca şi în teologie în general, aceasta Se confundă cu Dumnezeu Însuşi.)

Toate lucrurile despre care știm că există sunt, totodată, idei în mintea noastră, dar nu toate ideile din mintea noastră au un corespondent în realitate. Dumnezeu este o noțiune care conține în ea însăși dovada că are un corespondent în existența concretă. Trebuie doar să admitem că lucrurile care există doar în mintea noastră, în comparație cu cele care se pot întâlni în realitate, sunt cumva inferioare, imperfecte, pentru că le lipsește atributul existenței.

Incorectitudinea argumentului. Unde este greșeala?

A admite că existența poate fi un atribut al unor alte atribute ale unei noțiuni este, să recunoaștem, extrem de ciudat. Existența nu este un adjectiv. Nu este o culoare, o formă, un mod sau o stare. Este un mod de a fi, nu o proprietate suplimentară. De altfel, însăși denumirea de „argument ontologic” poartă în sine o ironie fină, căci argumentul presupune reflectare și logică, pe când ontologicul presupune experiență și observație. O trecere directă de la logic la ontologic este cel puțin bizară.

Este ca și cum am spune că sfera unei noțiuni poate face parte din conținutul ei, ceea ce e dincolo de paradoxal, e absurd, un soi de canibalism logic. În conținutul ideii de „Dumnezeu” se include ideea perfecțiunii absolute. Aceasta, la rândul său, include ideea existenței. Deci, hocus-pocus, ghilimelele dispar, denumirea unei noțiuni se transformă ca prin minune în realitate și, după toate standardele academice ale vremii, Dumnezeu există, ceea ce era de demonstrat.

Artificiul de a transforma existența într-un atribut al altei noțiuni este destul de grosolan, pentru că, în același fel, am putea spune direct, că noi definim noțiunea de Orice-aberație-poți-să-halucinezi-pe-legale prin aceea că este ceva care există. Deci există și nu mai este doar o noțiune. Anselm însă nu pare grosolan, pentru că acest artificiu este camuflat de un alt artificiu, care ascunde ideea de existență sub aceea de atribut al ideii de perfecțiune. Destul de inteligent.

Matematica împotriva lui Dumnezeu

Un paralelism revelator: paradoxul lui Russell dezvăluie o eroare similară în teoria mulțimilor. Nu putem defini corect o „mulțime a tuturor mulțimilor”, pentru că ea ar putea avea atribute contradictorii cu cele ale mulțimilor pe care le conține. Aceasta duce la paradox, exact ca în cazul argumentului ontologic. Clasele de mulțimi nu trebuie amestecate logic cu mulțimile, din cauză că există o deosebire de natură între școli și elevii școlilor, între o melodie anume și muzica în genere, între atributele lui Anselm și cele ale tuturor sfnților, între o greșeală particulară și totala lipsă de logică.

Similar, noțiunile pot fi considerate mulțimi cu privire la sfera și la conținutul lor. Conținutul este mulțimea atributelor (sau predicatelor, cum le mai numește logica), iar sfera este mulțimea tuturor obiectelor denumite de acea noțiune. Argumentul lui Anselm face o referire la sferă într-unul dintre atributele conținutului. El confundă astfel, în același discurs, vorbirea despre o noțiune cu vorbirea despre atributele conținutului acelei noțiuni, care, în mod excepțional, modifică  realitatea sferei noțiunii.

Contraargumente la contraargumente

Punerea în lumină a acestei erori de judecată este suficientă pentru a proba incorectitudinea argumentului. Dar trebuie să ținem minte că nu totdeauna un argument greșit duce la o concluzie greșită. Concluzia poate fi corectă în mod accidental chiar și atunci când calculele nu sunt corecte. Pe lângă asta, Anselm are circumstanțe: logica matematică, ce i-ar fi permis în mod cert să vadă caracterul falacios al ideii, nu era construită încă pe vremea lui. Pe de altă parte, experiența de viață a acestui ieromonah ar putea fi mai importantă decât logica lui cu evidente lacune pentru lumea de astăzi. În al treilea rând, deși logica este un instrument minunat al minții omenești, cine poate spune că e neapărat mai important (sau cu grad mai mare de perfecțiune, cum ar spune teologul) decât altele?

Pentru o minte de tânăr intelectual din secolul nostru, e inutil și chiar un pic ridicol un astfel de mod de gândire. Cui foloseşte? Şi de ce şi-ar pierde cineva timpul cu astfel de fantezii? Pentru a face trecerea aceasta siluită de la logic la ontologic nu e nevoie nici măcar de spirit. Pentru un om al zilelor noastre, de vreme ce între Dumnezeu și realitatea vieților noastre nu există oricum nicio tangență (dacă ar exista, nu ne-am pune problema existenței), nu avem niciun motiv să ne preocupăm cu astfel de chestiuni (apateism).

Cu toate astea, merită poate să ne amintim că oamenii sunt obișnuiți cu trecerea de la logic la ontologic, în cazuri foarte eroice. De exemplu, planeta Neptun a fost întâi o idee. Ea a fost dedusă din calcule și abia mai târziu observată prin telescop. Înălțimea Marii Piramide a fost calculată de Thales înainte ca regulile să permită măsurarea ei directă. Viața ne-a învățat că, de multe ori, cum spune un vechi proverb oriental, înțeleptul poate cunoaște lumea faără să-și părăsească odăița.

Eu nu am ajuns încă la experienţa de viaţă pe care o avea Anselm când scria Proslogionul. Însă cu cât mă apropii, cu atât tind să-l înţeleg mai bine, căci nu totul în lume e chiar atât de raţional.

Și totuși, Anselm n-a greșit atât de mult

Nu vreau să fac concesii de tip teologic, dar Anselm, atunci când își prezintă argumentul, nu este nici pe departe atât de tăios de strict precum îl fac să pară contraargumentele prezentate. El nu vorbește despre noțiunea de Dumnezeu. El nici măcar nu pornește de la ideea unui Dumnezeu al teologiei așa precum Îl cunoaștem îndeobște. Anselm este mult mai blând, mai înțelept, mai fin, mai filozofic decât atât.

Referindu-se la ideile din mintea omului, el numeşte pur şi simplu acea idee încărcată de toate atributele perfecţiunii, cum ar fi bunătatea, adevărul, frumuseţea, dreptatea, dragostea şi celelalte, cu numele de Dumnezeu. Definit astfel, Dumnezeu pare să nu mai fie un dușman atât de înverșunat al rațiunii. Ba chiar începe să ne intre, încet, pe sub piele, și să ne devină prieten.

Dacă bunătatea ar fi doar o idee şi nu am întâlni-o în lume - în diversele ei forme, din care, fireşte, niciuna nu e absolută - atunci am putea spune cu temei că bunătăţii îi lipseşte un grad de perfecţiune: aceea că nu există.

Aşadar, cu tot absurdul său, povestea are un înțeles mai adânc: dacă dragostea ar fi doar un concept, doar în mintea noastră, doar în inima noastră, doar în imaginaţie, poate că ar fi lipsit de temei s-o mai numim dragoste. Poate aşteptare, poate dor, poate amăgire... Mai trebuie argumentat suplimentar? Nu, lucrul acesta se simte direct. Însă despre adevărul lucrurilor care se simt direct a început să se scrie la mai mult de jumătate de mileniu după Anselm.