Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar totuși vise.

Cum ne măsurăm valoarea

Bunicul meu a studiat filosofia și toată copilăria mea am auzit termenul de axiologie fără să știu ce înseamnă. Acum știu și mai puțin.

Există o întrebare pe care o poți evita cu succes zeci de ani. O poți acoperi cu deadline-uri, ambiții și city-break-uri de tip „scapă de tine însuți două zile”. Dar vine un moment care te poate surprinde oriunde, singur sau între prieteni, în aglomerație sau în natură, când se face tăcere în jur și sufletul tău îți livrează o întrebare tăioasă, insolentă și intransigentă: viața ta are valoare?

Valoare. Cuvântul e uzat, poate chiar corupt. Folosit la bursă, în marketing, în relații. Dar când îl aplici asupra propriei vieți, se cere redefinit cu acribia unui călugăr benedictin. Valoarea vieții nu e plăcerea de moment, nici succesul care cere dovada cifrelor. E acel lucru care rămâne atunci când tot ce e decor se evaporă. E trăirea congruentă, creativă, lucidă și generoasă.

E o formulă, da. Dar nu una de manual, ci de laborator interior: Claritate în gând, Creativitate în acțiune, Contribuție în lume – toate ținute la un loc printr-o forță tăcută numită Coerență.

Când ai claritate, știi ce cauți. Nu alergi după tot ce lucește, ci urmărești cu încăpățânarea unui vin bun acel singur lucru care face să merite tot restul. Claritatea nu e zgomotoasă, nu dă interviuri, nu postează pe Instagram. Dar absența ei se simte: în zilele pierdute făcând „ce trebuia”, în proiectele care nu-ți mai spun nimic, în acel „nu știu de ce mă simt așa” care apare între două ședințe.

Creativitatea, pe de altă parte, e aerul proaspăt dintr-o cameră în care toate geamurile păreau închise. Nu are treabă doar cu pictura sau cu ideile mari. Ci cu acel mod inedit în care rezolvi o situație incomodă sau reinventezi rutina de luni dimineață. O viață fără creativitate e o viață care se repetă cu decoruri diferite. Una cu creativitate, în schimb, nu are nevoie de decoruri: e spectacolul în sine.

Contribuția este ceea ce faci pentru ceilalți când nu mai vrei nimic în schimb. Nu vorbim aici de filantropii cu poze la gală, ci de gesturile mici care schimbă configurația invizibilă a unei zile. Un sfat dat bine, o prezență reală, un talent folosit în beneficiul altora. Când contribui, ai senzația stranie că viața nu ți se scurge printre degete, ci că se transferă în ceva durabil.

Iar Coerența e ceea ce ține totul în echilibru. Dacă celelalte trei sunt culori, Coerența e pânza. Fără ea, claritatea poate deveni rigiditate, creativitatea un haos, iar contribuția o formă de sacrificiu. E ușor de recunoscut un om coerent: nu are nevoie să demonstreze nimic. E în acord cu sine și asta se simte. Și mai ales: e greu de falsificat.

Poți să-ți măsori evoluția în direcția acestor patru C? Da. Nu cu grafice, ci cu alt gen de metrici: regretele scad, recunoștința crește. Relațiile devin mai simple, dar mai profunde. Deciziile grele se iau cu mai puțină frică. Te surprinzi zâmbind fără motiv. Iar când te trezești dimineața, nu te mai întrebi „de ce?”, ci „ce urmează?”

Viața nu are un preț. Dar are, cu siguranță, o valoare. Și, din fericire, e una pe care o poți construi, rafina, recalibra. În fiecare dimineață. Ca un meșteșug fin. Ca o artă tăcută a trăitului cu sens.

Cum au fost pedepsiți Spinoza și Galilei pentru opiniile lor

Spinoza a fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele. Printre alții, Albert Einstein i-a împărtăşit această concepţie.

A trăit în Olanda şi a fost toată viaţa şlefuitor de sticlă. Colosalul gânditor Baruch Spinoza făcea lentile pentru a supravieţui. A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu. Ca tânăr, genial. A îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor din Vechiul Testament, multe dintre ele contradictorii sau absurde.

Urmarea ar fi putut fi ca membrii comunităţii respective să plece urechea la îndoielile tânărului. S-ar fi putut întreba în ce măsură problemele sale sunt justificate. Dar atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

După o tentativă eşuată de a fi omorât, a fost anatemizat în felul următor:

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua pe Jericho, cu anatema cu care a blestemat Elisa băiatul şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege. Blestemat să fie el ziua şi blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se întinde şi blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese şi blestemat să fie când intră. Să nu-l ierte niciodată Dumnezeu, să se aprindă mânia şi supărarea Lui împotriva omului acesta... şi să-i stârpească numele de sub cer şi să-l alunge spre nenorocirea lui din toate triburile lui Israel... Dispunem să nu aibă nimeni de-a face cu el prin vorbă sau prin scris, să nu-i facă nimeni vreo favoare, să nu zăbovească nimeni sub un acoperiş cu el, să nu-i vină nimeni la patru coţi în preajmă, să nu citească nimeni o scriere compusă sau scrisă de el.”

E greu să-mi imaginez cum e să plăteşti astfel îndrăzneala de a gândi liber. Şi corect. Dar dacă tânărul filozof a suferit astfel, bătrânul filozof Galileo Galilei nu a avut parte de o judecată mai puţin aspră. Îl numesc filozof pentru că, în activitatea lui, anii în care s-a ocupat cu filozofia au depăşit ca număr lunile în care s-a îndeletnicit cu fizica. 

Galilei a devenit părintele ştiinţei având convingerea că lumea e guvernată de legi care se pot descrie în limbaj matematic. A considerat că lumea e un mecanism enorm, alcătuit din atomi materiali.

A făcut o lunetă, a explorat cerul, a aruncat pietre din turnul din Pisa şi a stabilit astfel legile mecanicii (căderea corpurilor, planul înclinat, paralelogramul forţelor, legea inerţiei etc.) şi a făcut printre altele observaţia că teoria heliocentrică e justă, că se verifică faptic.

Totuşi, ce matematică, ce fizică, ce filozofie şi care bun simţ ar putea contrazice autoritatea celor care ştiu prin harul numai de ei înţeles care este supremul adevăr? Puteau puternicii zilei să acorde atenţie uluitorului salt al inteligenţei umane făcut de contemporanul lor? Din contră, pus faţă în faţă cu legendele tipărite ale religiei care a avut şansa să-l protejeze, bătrânul a fost umilit şi forţat să rostească această retragere:

“Eu, Galileo Galilei, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre inchizitoriale, având dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mâini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pământului”. Faptul că ar fi şoptit: "şi totuşi se mişcă!" este o legendă, venită probabil din imposibilitatea spiritelor fine de a înţelege cum ar putea suporta o pedeapsă ca asta un geniu de talia lui Galilei şi care a dat omenirii şi fiecăruia din noi mai mult decât toţi inchizitorii lumii.

Galileo Galilei este îngropat la Basilica di Santa Croce.

Pe piatra funerară se înțelege că: Aici se odihnește în pace Galileo Galilei, cel mai mare restaurator al geometriei, astronomiei și filosofiei în comparație cu oricine din vremea lui.

Iubirea are forma Universului

Istoria iubirii poate fi înțeleasă ca o evoluție a scărilor și proporțiilor. Dacă în Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, iar frumusețea și divinitatea erau deopotrivă enorme, Renașterea aduce iubirea la dimensiuni umane, iar epoca modernă o plasează sub microscop. Această transformare reflectă o schimbare fundamentală în direcția privirii: de jos în sus în Antichitate, frontal în Renaștere, apoi de sus în jos în modernitate.

 
În Antichitate, iubirea nu exista fără dimensiune mitologică. Ființa iubită trebuia să fie o coloană de foc, o zeiță cu trup de marmură, un erou invulnerabil. Frumusețea era sinonimă cu monumentalitatea. Într-un univers populat de giganți, zei și titani, iubirea avea dimensiunile unui templu. Omul care iubea devenea el însuși un personaj sculptat în relieful eternității. A iubi pe cineva presupunea să-l ridici deasupra naturii, să-l înscrii în constelații.

 
Renașterea schimbă paradigma fără să o diminueze, ci o umanizează. Din dragostea pentru zei coborâm spre dragostea pentru oameni. Proporția iubirii devine una umanistă: nu mai iubim ce e supraomenesc, ci exact ce este omenesc. Fragilitatea devine nu doar permisă, ci valoroasă. Nu mai iubim pentru că cineva este invincibil, ci pentru că este recognoscibil. Trupul nu mai este marmură, ci carne. Iubirea devine realistă, poate pentru prima dată în istorie, dar încă păstrează o scară verticală care înalță.

Iluminismul deschide o altă direcție. Odată cu nașterea științei moderne și triumful rațiunii, obiectul iubirii este fragmentat, analizat, redus la componente. Începem să iubim ceea ce poate fi cunoscut, măsurat, domesticit. Dacă Renașterea a adus iubirea la proporția omului, modernitatea o aduce la proporția laboratorului. Iubim detaliile, trăsăturile specifice, ceea ce e "altfel". Dragostea devine un exercițiu de precizie. Ființa iubită e mai puțin o statuie și mai mult un obiect de studiu: delicată, unică, incompletă, fascinantă prin fragilitatea ei.

În postmodernitate, iubirea devine etică a compasiunii. Nu mai iubim ce e mare, ci ce e mic. Nu ce e deasupra noastră, ci ce e sub noi. Nu ce admirăm, ci ce ocrotim. E un salt antropologic: de la iubirea față de zei la mila față de pisici. Creșterea puterii noastre tehnologice a dus, paradoxal, la o decădere a idealurilor. Odată ce am dominat lumea, am început să ne rușinăm de orice formă de dominație. Marele este suspectat de tiranie, ce e grandios devine periculos, ce e puternic devine vinovat.

Astfel, disprețuim astăzi tot ce e imperial, absolut, atotcuprinzător. Nu ne mai plac catedralele, ci nișele. Nu mai vrem adevăruri universale, ci povești personale. Nu mai iubim idealuri, ci vulnerabilități. Ceea ce în Antichitate era demn de iubire doar dacă era supranatural, este demn de iubire astăzi doar dacă e subnatural.

Această evoluție se reflectă și în transformarea metaforelor iubirii. În pulsul imaginativ al omenirii, iubirea s-a exprimat odinioară pe ritmuri cosmice. "Te iubesc până în pânzele albe" nu era o simplă figură de stil, ci o hartă sentimentală trasată de marinari care măsurau universul prin ecoul pânzelor în vânt. Imaginarul colectiv înscria iubirea în afara limitelor umane, privindu-o ca pe o forță a naturii. Până la stele, până la marginea lumii e iubirea percepută de antichitate!

Renașterea a reîntors privirea către om, transpunând efervescența poetică în interiorul ființei. "Pânzele albe" au cedat locul adâncimilor sufletești. În loc să traverseze mările, iubirea se adâncea în vene și nervi, devenind un teritoriu al intimității. Metafora "până în adâncul ființei" semnala nu o întindere exterioară, ci un abis interior, tot atât de spectaculos ca bolta cerească. Cu toată inima, cu tot sufletul, cu fiecare respirație e iubirea acelei perioade.

Odată cu microscopul și teoria atomistă s-a petrecut un al treilea salt: din cavitatea inimii ne-am retras în centrul materiei. Iubirea a fost dezagregată în particule. "Te iubesc cu toții atomii mei" a devenit un slogan al fidelității cuantificate, o măsură care reflecta triumful rațiunii, dar și fragilitatea unei iubiri în căutare de certitudini formale. Iubirea postmodernă de simte în ADN, în celule.

 
Fiecare metaforă prelucrată în imaginarul colectiv și-a alipit sensuri ale absolutului. Frontiera lumii a fost întotdeauna un reper al infinitului. În antichitate, țărmul mării nu marca doar începutul pământului, ci sfârșitul cunoașterii. În Renaștere, corpul uman a fost conturat ca o frontieră a misterului. Mai târziu, revoluția științifică a împins granița în plan atomic. Frontierele lumii exterioare și ale microcosmosului au fost două etape ale aceluiași proiect epistemic: extinderea continuă a limitelor cunoașterii. Imaginarul colectiv a internalizat aceste repere pentru a concepe ideea de absolut.

În această mișcare circulară, iubirea a împrumutat de la religie aura sacră și caracterul inatacabil, iar de la știință speranța unei măsurători absolute. Din spațiul cetelelor cerești și din laboratorul omului modern a izvorât credința că iubirea poate fi eternă și unitară. 

Iubirea, ca sentiment al absolutului, se hrănește atât din elanul mitologic de altădată, cât și din rigurozitatea paradigmelor contemporane, ca un imperativ cultural: iubești perfect sau nu iubești deloc. Fără să ne dăm seama, iubirea noastră pare să se muleze pe forma lumii, așa cum o percepem. Mai precis, pe forma granițelor cunoașterii lumii. Iubirea noastră are forma universului nostru.