Sophie Germain

Articolul din Wikipedia despre Sophie Germain are mai mult text în notele de subsol decât au biografiile întregi ale altor genii! Îi sunt prezentate lucrările de matematică, fizică şi filozofie, contribuţiile concrete la teoria elasticităţii şi la demonstrarea Marii Teoreme a lui Fermat, corespondenţele cu Gauss şi Legendre... tot ce caracterizează acest mare spirit francez.

În matematică, Germain a deschis o nouă cale de demonstraţie pentru Marea Teoremă, arătând că, din infinitatea de cazuri posibile, o anumită categorie verifică teorema.

Practic, a arătat că teorema e verosimilă pentru toate numerele prime p, care îndeplinesc condiţia ca 2p+1 să fie tot un număr prim. Gauss i-a scris: "Mă încântă că aritmetica a găsit în dumneavoastră un prieten atât de capabil".

Înainte de 1800 s-au născut numai 8 matematiciene consemnabile într-o istorie. Sophie se află între ele.

În fizică, a scris un "Memoriu asupra vibraţiei suprafeţelor elastice", care a iniţiat teoria modernă a elasticităţii.

A trăit într-o vreme de efervescenţă culturală incredibilă, la sfârşitul secolului XVIII şi începutul lui XIX, contemporană cu cele mai mari spirite ale Europei, dar în care n-a avut totuşi voie să înveţe, din cauză că era femeie.

Recent înfiinţata Ecole Polytechnique era destinată numai bărbaţilor. A reuşit totuşi să urmeze cursurile, furând identitatea unui anume Antoine-Auguste Le Blanc, care părăsise Parisul fără să informeze instituţia de învăţământ.

A fost desconspirată în cele din urmă de soluţiile pe care le oferea la probleme. Încântat de strălucitoarele idei prezentate, şeful cursului, care era nimeni altul decât Joseph-Louis Lagrange, a dorit să-l cunoască pe domnul Le Blanc personal.

După cum povesteşte Simon Singh, "Germain a fost obligată să-şi dezvăluie adevărata identitate. Lagrange a rămas uimit şi a fost încântat să o cunoască pe tânără, al cărei mentor şi prieten a devenit".

Mai interesant, din punctul meu de vedere, este felul în care Sophie şi-a descoperit "elementul", după cum ar spune sir Ken Robinson. Citind, pe ascuns, cărţi din biblioteca tatălui său, a aflat despre felul în care a fost ucis Arhimede (celebra scenă în care el imploră "Noli tangere circulos meos").

Ea a înţeles din povestea aceea că matematica trebuie să fie cel mai captivant lucru din lume, de vreme ce marele grec nu şi-a putut lua gîndul de la ea nici măcar cu o sabie deasupra capului.

Povestea Sophiei Germain are aşadar toate elementele unei odiseei a spiritului, augmentată de lipsa recunoaşterii meritate, la timpul ei, din motivul că a fost femeie.

Într-o lucrare din 1913, H.J. Mozans notează:

"După toate probabilităţile, ea a fost femeia cea mai profund intelectuală pe care Franţa a produs-o vreodată.

Şi totuşi, oricât de ciudat ar părea, când a sosit funcţionarul se stat să redacteze certificatul de deces al acestei asociate şi colaboratoare eminentă a celor mai iluştri membri ai Academiei Franceze de Ştiinţă, el a numit-o rentiere-annuitant (femeie necăsătorită şi fără profesie) - şi nu mathematicienne.

Şi asta nu e tot. Când a fost înălţat Turnul Eiffel, lucrare pentru care inginerii au fost obligaţi să ia în considerare cu o atenţie specială elasticitatea materialului folosit în această structură măreaţă, au fost înscrise numele a şaptezeci şi doi de savanţi.

Dar numele acestei femei de geniu, ale cărei cercetări aveau să contribuie atât de mult la fondarea teoriei elasticităţii metalelor, Sophie Germain, fusese uitat."

A murit de cancer la sân, la vârsta de 55 de ani.

Protestul tăcut

Un gest creează o emoţie, care se amplifică până la nivelul unei concepţii, care schimbă lumea cu totul.

Când a câştigat "suta" la Olimpiada de la Beijing, Usain Bolt a avut un avans atât de mare încât şi-a permis să-şi manifeste bucuria înainte de a trece linia de sosire. A fost spectaculos finişul, dar s-a ales totuşi cu o mustrare de la preşedintele CIO, care i-a atras atenţia că gestul respectiv, pe lângă bucurie, mai poate însemna şi altceva...

Spiritul olimpic presupune că victoria trebuie să fie însoţită de respectul pentru învinşi. Important e să participi, zice dictonul. De asemenea, orice gest care depăşeşte ca semnificaţie cadrul sportului, este nerecomandat.

Altfel spus, politica Olimpiadei este de a nu permite niciun fel de politică. Imediat după Jocurile din China, Bolt a primit, de ziua lui de naştere, un cadou excepţional: unul dintre pantofii cu care Tommie Smith a alergat la Olimpiada din Mexic, în 1968.

1968 este anul în care a fost ucis Martin Luther King Jr., un moment de vârf al luptei negrilor pentru egalitatea în drepturi. De fapt, nu doar a negrilor. Erau momentele astrale ale luptei pentru drepturile omului, momentele de dinaintea festivalului de la Woodstock...

Tommie Smith a fost recordmanul probei de 200 de metri, primul atlet care a alergat distanţa sub 20 de secunde. În momentul în care i-a dăruit lui Bolt unul dintre pantofii lui de alergare, recordul lui era încă în vigoare şi a rămas aşa până în 2010, pentru un total de 44 de ani!

Atunci, în 1968, după ce a câştigat proba, la festivitatea de premiere, Tommie Smith, împreună cu John Carlos, colegul lui de lot medaliat cu bronz, au făcut gestul care le-a adus mai multă celebritate decât meritele sportive.

Numit "protestul tăcut", salutul "forţei negre", gestul americanilor a fost susţinut şi de Peter Norman, australianul de pe locul doi. Insigna din pieptul acestuia purta un mesaj în onoarea drepturilor omului.

Preşedintele CIO de la acea dată a condamnat politizarea, în acest mod, a Jocurilor Olimpice şi, ca urmare, cei doi atleţi au fost excluşi din lotul Statelor Unite şi daţi afară din satul olimpic.

Există însă mai multe moduri de a interpreta orice gest al oamenilor, cu atât mai mult unul cu un impact social atât de mare. După 40 de ani în care a lucrat ca antrenor şi profesor de sociologie, după ce meritele lui sportive au fost consfinţite prin numeroase distincţii, Tommie Smith a acceptat, în iulie 2008, alături de Carlos, Premiul Arthur Ashe pentru Curaj, în memoria remarcabilului lor protest tăcut.

Victoria propriu-zisă

Victoria ideii

Ideea devenită statuie

Tommie

Academia Olympia

Un tânăr român, care studia filozofia în Elveţia, simţea nevoia de a invăţa mai mult, în special în domeniul ştiinţelor naturii. Astfel, a răspuns unui anunţ publicat în ziarul "Berner Tagblatt" referitor la meditaţii particulare de fizică.

Cel care dăduse anunţul era, la rândul său, un tânăr care tocmai terminase facultatea, obţinuse un post la Biroul Elveţian de Brevete şi avea nevoie de bani până la preluarea slujbei. El i-a mărturisit românului nostru că, de fapt şi el ar fi dorit să urmeze filozofia, nu fizica, însă, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat (!!!), fusese nevoit să se înscrie la o facultate care să-l admită în aceste condiţii.

A reieşit destul de repede că studentul român nu avea efectiv ce să înveţe în plus de la neamţ. Cei doi s-au împrietenit însă repede şi au renunţat curând la orice discuţii mai mult sau mai puţin sterile despre formulele de fizică. La propunerea românului, au construit, formal, grupul care avea să se numească mai apoi Academia Olympia. Un alt coleg li s-a alăturat şi, rezervându-şi pentru întrunirile lor câteva ore pe săptămână, citeau texte fundamentale şi discutau pe marginea lor.

Se întâleau într-o cameră cu trei scaune, o măsuţă şi o scrumieră. Regula era aceea de a citi un fragment, un singur fragment important dintr-o carte importantă a unui autor important.

În următorii ani, au trecut prin studiul unor autori precum Ernst Mach, John Stuart Mill, David Hume, Poincare, Spinoza, Ampere, Avenarius, Helmoltz, dar i-au citit şi pe Sofocle, Racine, Dickens...

Discutau ore întregi după aceea, câteodată chiar despre o singură pagină lecturată sau poate doar despre o frază. Conceptul de cauzalitate al lui Hume le-a oferit mai multe săptămâni de discuţii. Dura puţin timp lectura, însă durau mult discuţiile asupra textului.

E incredibil ce inflorescenţă de gânduri se poate dezvolta din germenele unei idei bine formulate. Pornind de la o problemă mare, cristalizau în jurul ei atâta gândire pură, genuină, interesantă şi dezinteresată încât, la capătul discuţiei, acel mic text le prilejuia întâlnirea cu mai mult spirit, mai multă inteligenţă şi visare vie decât întâlneşti într-o întreagă facultate.

Această metodă de a învăţa, punând pe primul loc nu cunoştinţele, ci dorinţa de a cunoaşte, curiozitatea naturală, fusese specifică şcolilor din Antichitate. Ideea Academiei Olympia l-a reînviat pentru o scurtă vreme.

Nimeni n-a ajuns vreodată învăţat datorită şcolii, adevărata cunoaştere însemnând de fapt a da o nouă viaţă vechilor idei.

Pe lângă cunoaşterea brută, a memoriei, au existat mereu şi dorinţa de afla lucruri noi, şi pasiunea de a gândi, şi curiozitatea aceea anume care ne face oameni din animale.

Dar ce folos a adus Academia Olympia omenirii? Să dăm nişte nume.

Pe studentul român îl chema Maurice Solovine. Colegul lui se numea Conrad Habicht. Iar fizicianul-filosof al cărui anunţ a declanşat întreaga poveste avea să scrie, o jumătate de secol mai târziu, această scrisoare neexpediată:

Către nepieritoarea Academie Olympia!

     În scurta ta existenţă activă te-ai bucurat cu încântare copilrească de tot ceea ce era clar şi inteligent. Membrii tăi te-au creat pentru a se amuza pe seama surorilor tale mari şi îngâmfate. Am învăţat să apreciez din plin, printr-o observare minuţioaă, de-a lungul anilor, cât de mult acest demers şi-a atins ţinta. Toţi cei trei membri ne-am dovedit cel puţin durabilitatea. Chiar dacă acum suntem cam ramoliţi, mai străluceşte încă lumina ta senină şi dătătoare de viaţă pe cărarea însingurată a vieţii noastre; căci tu nu ai îmbătrânit odată cu noi şi nu te-ai sufocat ca o salată între buruieni.

     Îţi vom rămâne credincioşi până la ultima sforăială erudită!

Acum doar membru corespondent,

Albert Einstein,

Princeton, 03.04.1953

În căutarea sensului

Am fost mereu intrigat de lipsa de semnificaţie a vieţii mele, în înţeles colosal, grandios, strălucitor. Există o regulă a celor 24 de ani constatată de mine: până la această vârstă geniile şi oamenii cu realizări mari, în general, îşi definesc scopul şi fac primul pas spre legendă. Aşa e bunăoară cazul primei cărţi pentru scriitori sau primei afaceri pentru întreprinzători. Eu, nimic, rien, zero, nada.

Am mai fost, de asemenea, intrigat de lipsa unui anume talent sau înclinaţie care să-mi dea voie să visez la un scop mai înalt decât simplul trai cotidian. Mi-aş fi dorit să spun, cu emfază: "Doamne, m-ai pedepsit cu atâta geniu, de ce m-ai ridicat pe culmile sterpe ale iluminării, în loc să mă laşi să duc o viaţă simplă în văile înverzite ale prostiei?"

An după an, am făcut mereu constatarea amară că micile mele realizări abia dacă se califică la categoria tentativelor. Am făcut sport de performanţă, am reuşit să câştig câteva titluri de campion al ţării şi nişte alte zeci de medalii, naţionale şi balcanice. Am obţinut o oarecare celebritate în liceu, în urma unui reportaj despre mine la ştirile sportive TVR, dar nu am fost niciodată un mare sportiv, sau măcar un bun sportiv. Personal, nu m-am identificat nici măcar cu simpla calitate de sportiv. Am rămas însă cu o înţelegere bună a sportului şi a educaţiei fizice.

Am făcut filozofie şi am citit mult şi cu pasiune. Nu mi-am trecut niciodată vreun examen fără să fi studiat masiv şi intens. La sfârşitul unei discuţii de o oră despre cărţile lui Noica, profesorul Ion Ianoşi m-a lăudat: "Sunteţi mult peste nivelul colegilor dumneavoastră." Nu se referea la toţi colegii mei de grupă, am avut cel puţin un coleg mai bine pregătit decât mine, ci la studenţi în general. Era uimit de cât ştiam. Însă această apreciere, alături şi de altele, cel puţin la fel de măgulitoare, este tot ce am obţinut pe linie academică.

Nu am fost suficient de strălucit pentru a mă întreţine din burse şi am căutat practica. Am scris la ziare şi reviste câţiva ani, în care am trăit din colaborări. Am scris mult şi am lucrat alături de ziarişti buni. Am făcut analiză, am făcut reportaj, am făcut recenzii, am făcut interviu, am făcut corectură şi multă muncă de redacţie. Am scris şi versuri. Am fost băgat în seamă de Adrian Păunescu. Am dat mâna cu oameni ca Romulus Vulpescu, Mircea Micu sau Fănuş Neagu. Dar pe fruntea mea nu a scris niciodată "ziarist".

Am fost profesor de liceu. Într-un fel, am crezut că vocaţia mea academică e salvată în acest fel. Nu a fost cazul. Am predat logica şi psihologia, economia şi filozofia. Cu pasiune! Cu interes! Cu dragoste! Dar nu am putut trăi ca profesor de liceu. Nu am reuşit să mă acomodez cu sistemul, în care domneşte o incompetenţă agresivă. Orice tentativă de educaţie performantă e pedepsită exemplar de ierarhia retrogradă şi solemnă a cancelariilor şi inspectoratelor. În plus, nu am reuşit să înţeleg cum se poate trăi din acel salariu.

Am vrut bani. Deci, am făcut vânzări. Am aplicat astfel o sumedenie de abilităţi şi cunoştinţe, dar am învăţat meserie pe calea grea, cum se spune. Am făcut marketing de toate felurile, am făcut vânzări business to business, am făcut vânzări directe. Am vândut produse în care am crezut şi produse în care nu am crezut. Am alergat prin ţară, am făcut web-site-uri, am organizat standuri de expoziţie, am semnat contracte, am făcut sute de prezentări. Am petrecut alţi câţiva ani făcând bani din piatră seacă, învăţând şi perfecţionându-mă încontinuu, tratând vânzările nu doar ca pe o artă (ceea ce e spectaculos), ci şi ca pe o ştiinţă (ceea ce e greu). Din păcate, nu am reuşit să-i conving pe investitorii pentru care am lucrat că vânzările sunt un domeniu strategic, care trebuie tratat ca atare, iar nu ca pe un efort cantitativ.

Am simţit nevoia imperioasă de a merge mai departe şi de a studia managementul la nivel mare. Ceea ce am şi făcut. În Marea Britanie. De unde m-am întors MBA. M-am simţit atras în principal de provocările din sectorul public şi m-am specializat în administraţie. Am continuat să lucrez în administraţie.

În prezent, cred că în sectorul public se găsesc cele mai mari şi importante provocări care să îndeplinească totodată exigenţele de a fi strategice, de a solicita calităţi umane deosebite şi de a produce rezultate în folosul oamenilor. Mai cred, de asemenea, că pot face performanţă în orice domeniu de vânzări corporatiste care sunt dispuse către orientare strategică. Cred în egală măsură în creativitatea fulminantă şi în stricteţea logică. Cred în educaţie de calitate de-a lungul întregii vieţi şi cred în dezvoltare personală, fizică şi mentală. Cred în artă şi în cultură. Cred în economie performantă şi în bani. Dar nu cred că toate astea sunt suficiente pentru a contura un sens cuprinzător al vieţii.

În familie şi în copii am aflat un sens suficient. În realitate, sunt atât de recunoscător pentru darul de a avea copiii pe care-i am, încât pathosul căutării sensului s-a domolit sensibil. Şi totuşi...

Am aflat de la un autor, supravieţuitor al lagărelor naziste, că viaţa nu e datoare să ne ofere un sens, ci mai degrabă noi suntem chemaţi să dăm sens vieţii. Nimic nu are semnificaţie dacă nu i-o dăm noi. Şi aş vrea mult, mult de tot, să fac ce-mi place şi la ce sunt bun, că trece timpul! Aş vrea să reuşesc în cele din urmă să-i ajut şi să-i împuternicesc pe ceilalţi să dobândească abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru a se schimba şi a putea să realizeze în viaţă orice îşi doresc. Aceasta ar fi legenda mea personală. Se pare însă că legenda rămâne legendă în cele din urmă, iar noi ne alegem cu un destin, uneori mai norocos, alteori mai firesc...

Măreţia adevărată nu vine din vreo calitate de naştere. Ea constă în a face lucrurile obişnuite ca şi cum ar fi măreţe. Ea înseamnă să slujeşti viaţa, pură şi simplă. Pentru a trăi grandios e nevoie de o inimă bună, o minte stăruitoare şi un suflet creat din dragoste. Atât.