O lecţie dintre cele mai favorabile

O mare parte dintre noi, cei care gândim direct în româneşte, îşi dă seama că lumea n-ar fi fost ce este fără Eminescu. O bună parte din această parte ştie că, pentru noi, Eminescu n-ar fi fost ce este fără Perpessicius.

Îmi amintesc seara aceea ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut aproape 20 de ani de-atunci. Mă prefăceam că învăţ la Română. Bunicul a intrat în cameră, m-a întrebat ce am, i-am spus că Perpessicius şi i-am povestit, pe scurt, ce ştiam de la şcoală, că se numea Dumitru Panaitescu, era ciung de mâna dreaptă şi a transcris toată poezia lui Eminescu pentru a-şi face scrisul cu stânga, chestie care l-a făcut expert în materie şi aşa mai departe.  

Nu era ciung, mi-a spus Bunicul. Avea braţul inert. Îl contrazic, așa ne-a spus profa. Mă contrazice și vine cu cartea la mine să îmi arate o poezie. Uite, zice:

Două mâini valide-ar fi
Insuficiente
Să te mângâi, Fatma, şi
Să-ţi fac complimente

Din nefericire, vai,
Dreaptă, eşti inertă,
Când ar trebui să sai
Extrem de alertă

Să o mângâi lin pe-obraz,
Să-i aşterni covoare,
Trandafirul de Şiraz,
Minunata floare...

Dar să-l rog pe Briareu
N-ar fi o idee?
Să-l implor, ca pe un zeu,
Doar un braţ să-mi deie

Dintr-o sută ale lui
De-i erou de marcă
O să-i dea schilodului,
Mai ales că-i clar că

Două mâini valide-ar fi

Insuficiente

Să te mângâi, Fatma, şi

Să-ţi fac complimente.

Poezia m-a impresionat foarte tare, pentru că la 17 ani, cu "steaua Singurătăţii" deasupra, o astfel de poezie... vă rog frumos să recunoaşteţi că e cu totul excepţională. Dovadă e şi faptul că mi s-a fixat în suflet (era să spun minte, ceea ce n-ar fi fost tocmai corect) şi a rămas în aceeaşi formă până acum.

De altfel, am căutat-o pe Internet, n-am găsit-o, cartea e la Bunicul acasă, aşa că nu mi-a rămas decât s-o transfer direct din mine în blog. Nu este o referinţă validă, aşadar, până n-o verificaţi împotriva textului tipărit. Interesant: titlul poeziei nu mi-l amintesc.

Îmi aduc perfect aminte însă cum am răsfoit cartea aceea pe care Bunicul mi-a lăsat-o în cameră şi a plecat. Lecţia de literatură de la şcoală se referea la "Eminesciana" şi-l privea pe critic, nu pe poet. Dar eu nici nu ştiusem măcar că a fost poet. Îmi amintesc mirarea că un scriitor atât de dator lui Eminescu poate avea un glas atât de propriu, de distinct. Lecţia mea de literatură (şi nu numai) a fost asta. 

Discuţia care a urmat a fost ca un interviu pe care i l-am luat Bunicului, eu fiind fascinat. El a fost niţeluş deranjat că mă interesează mai mult chestiunile de suprafaţă decât lecţia de critică, serioasă. Aşa e Bunicul, serios, îl interesează adâncimile, la care cei cu "plămâni" normali nu pot să respire.

Cum însă aş fi putut refuza exact partea frumoasă, crema întregii poveşti? Îmi mai amintesc de acest calambur atât de sensibil: "Pe deal şi vale soarele apus/ A pus o brumă fină de-nserare/ Ce tristă-i ziua-n care nu ţi-am spus/ Nici un cuvânt de adorare". Reiau şi aici remarca privitoare la autenticitate.

Şi cum să nu-mi amintesc, cu o claritate intensă, ce surprins am fost, ca la o sperietură, când, dorind să las cartea deoparte, am văzut pe pagina de gardă acel scris de mâna stângă inconfunabil. Scrisul de mână al lui Perpessicius însuși! Iscălitura lui personală în mâna mea! De unde are Bunicul aşa ceva? De ce nu a început cu asta când mi-a adus volumul?

Am "fotografiat" dedicaţia aceea cu o emoţie rară şi fără precedent: "Lui Grigore Cuza, în amintirea unei dimineţi dintre cele mai favorabile, cu mulţumiri pentru extrema bunăvoinţă, devotat şi cordial omagiu, Perpessicius".

Cum putem preveni cele 3 moduri în care ne distrugem stima de sine

Toate strategiile de dezvoltare personală urmăresc, în cele din urmă, să crească potenţialul indivizilor, ceea ce managementul ar numi capacitatea de a acţiona. Aşa definim şi starea de bine, şi eficienţa, şi puterea unui om.
Această capacitate de a acţiona se sprijină pe respectul de sine mai mult decât pe orice altceva. Din ce cauză? Cea mai puternică frână pentru acţiunile noastre este tocmai neîncrederea în potenţialul nostru. Totodată, convingerea că suntem în stare de a produce în lume şi în noi rezultate bune este cea mai puternică motivaţie. Şi tocmai această convingere este respectul de sine.

Vestea proastă pare deci a fi aceea că ne aflăm într-un cerc vicios: respectul de sine creează capacitatea de a acţiona, care conduce la acţiune, aceasta produce rezultate, iar ele consolidează sau slăbesc respectul de sine.

Dacă rezultatele acţiunilor mele, nefiind cele dorite, mă demoralizează, respectul de sine îmi scade şi rezultatele următoare vor fi şi mai proaste, până când îmi pierd cu totul capacitatea de a acţiona. 

Oamenii sunt mecanisme cibernetice. Despre exact acest mod de a răspunde la rezultatele propriilor noastre acţiuni vorbea psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja, cel care i-a dăruit lui Norbert Wiener ideea ciberneticii. Într-un mod similar, rezultatele bune întăresc respectul de sine care duce la rezultate nu doar mai bune, ci şi mai multe.

Vestea bună este că nu ne aflăm tocmai într-un cerc vicios, pentru că, în realitate, nu rezultatele acţiunilor noastre în sine modelează convingerile noastre despre ce suntem în stare, ci interpretarea pe care o dăm acestor rezultate.

Dacă nu ar fi aşa, atunci nu s-ar putea respecta decât acei oameni perfecţi, care niciodată n-au greşit cu nimic, care sunt o binecuvântare pentru umanitate şi care, de fapt, ştim cu toţii câte parale fac.

Strategiile de creştere a respectului de sine sunt aşadar modalităţile de a răspunde, ca atitudine, la eşecuri, sau mai bine zis, la rezultatele nedorite ale acţiunilor noastre. Repet: felul în care interpretăm rezultatele acţiunilor noastre, nu rezultatele însele ne determină respectul de sine.

Există trei greşeli în interpretarea rezultatelor acţiunilor noastre care distrug stima de sine. Toate trei sunt dobândite prin educaţie, toate sunt exagerări, toate sunt corectabile şi le voi dezvălui imediat.

Deocamdată doresc să fac observaţia că oamenii de succes eşuează mult mai des decât rataţii. Aceştia din urmă acţionează puţin, reuşesc puţin, eşuează puţin şi se respectă puţin, în vreme ce omul de succes, care se respectă, acţionează mult, eşuează mult, dar şi reuşeşte mult.

Fireşte că acele eşecuri sunt proporţional mai puţine în activitatea lor faţă de succese. Dar au învăţat să reziste, să creeze potenţial, atunci când pierd să nu piardă lecţia.

Edison a inventat becul cu incandescenţă după aproape 10000 de experimente eşuate. Interpretarea lui a fost că a descoperit, de fiecare dată, o nouă modalitate de a nu face becul. Un altul, după câteva tentative eşuate, ar fi spus: “n-are niciun rost, greşesc mereu”; sau: “nimic nu-mi iese cum trebuie”; sau, mai rău: “nu sunt bun de nimic”. Dacă vă sună familiar vreuna dintre aceste trei interpretări descurajante, eu cred că aveţi nevoie de rândurile care urmează.

Să nu confundăm răspunderea cu vina. Oamenii bine educaţi, ca mine şi ca dumneavoastră, ştiu că asumarea răspunderii este dovadă de bun simţ şi că a da vina pe alţii reprezintă proastă creştere. Ce facem însă atunci când confundăm răspunderea cu vina? E bine oare să dăm vina pe noi înşine? Pe cât este de important să nu aruncăm vina pe alţii în mod nejustificat, este important să nu o aruncăm pe noi înşine. Oamenii de succes nu ratează nicio ocazie de a-şi asuma răspunderea eşecului atunci când pot repara ceva, când această răspundere le măreşte capacitatea de a acţiona. Dar, în acelaşi timp, ei nu vor rata ocazia de a identifica alte surse ale eşecului când nu e vina lor. Aşadar prima strategie de păstrare a respectului de sine este de a evita să spuneţi “eu sunt de vină”. Nu daţi vina pe alţii din frică de răspundere, ar fi la fel de descurajator. Pur şi simplu folosiţi orice ocazie de a îndepărta de propria persoană cauza eşecului.

Buna noastră educaţie ne-a obişnuit, de asemenea, să confundăm deseori oamenii cu comportamentele sau cu stările lor, să generalizăm. În mod invers, oamenii de succes au învăţat să individualizeze şi să particularizeze insuccesul. Atunci când e vorba despre ei înşişi, ei vor acuza o stare sau un anume comportament, dar nu vor spune niciodată “tot ce fac iese rău”. Când e vorba de un plan, o strategie, un set de acţiuni, vor identifica acel element care e necorespunzător, pe care să dea vina deci, dar niciodată nu vor spune că tot planul e de aruncat. Fred Smith, fost student la Yale, a luat o notă proastă pentru o lucrare cu un plan de afaceri considerat de profesor ca nefezabil. Ulterior a cheltuit toţi banii pe care i-a avut (o moştenire de 4 milioane de dolari) ca să o pună în practică. Ideea s-a dovedit nefezabilă, a rămas cu datorii. Totuşi, a continuat să creadă că ideea de bază, aceea a livrărilor de colete în timpul nopţii, va fi una de succes şi că eşecurile s-au datorat unor anume aspecte pe care a continuat să le corecteze. În cele din urmă, compania lui, FedEx, a ajuns să facă peste 5 milioane de livrări pe zi şi să devină prima companie miliardară prin forţe proprii (fără fuziuni) în mai puţin de un deceniu. În 2008, Fred Smith a câştigat mult peste 10 milioane de dolari ca director executiv al companiei pe care a creat-o. A doua strategie a respectului de sine este, deci, particularizarea cauzelor eşecului.

În fine, un alt tipar de gândire care duce bunul simţ la nivel de dispreţ de sine este considerarea unui eşec sau serii de eşecuri ca semn al eşecului absolut, total. Oamenii de succes tind să arunce vina pe circumstanţe atunci când nu există un motiv de a crede că un eşec e permanent. Totul e în dependenţă de timp, de moment, pentru ei. Sinucigaşii fac exact invers: ei vin cu o soluţie permanentă la probleme temporare. Un om cu ambiţii politice şi financiare care eşuează de două ori în afaceri, la 21 şi la 24 de ani, şi care pierde în alegeri la la 22 de ani, la 34, la 36, la 45, la 47, la 49 (e vorba de alegeri legislative, pentru Congres şi pentru Senat) ce-ar trebui să creadă despre şansele lui de a deveni în această viaţă un om politic respectabil? E mai rezonabil să creadă că va eşua în continuare sau că va deveni preşedinte al Statelor Unite la 52 de ani? Abraham Licoln nu a crezut în niciun caz că, dacă ratezi o dată vei rata mereu. A treia strategie a respectului de sine ţine, prin urmare, de a nu confunda un moment cu un destin.

În concluzie, dacă există o vină, nu înseamnă că eu sunt vinovat; dacă există o greşeală, nu înseamnă că totul e greşit; dacă n-a funcţionat o dată nu înseamnă că nu va funcţiona niciodată. Când lucrurile nu merg bine, înainte de a acuza propria persoană, acuzaţi contextul, amănuntul, întâmplarea. De cele mai multe ori, în acest fel veţi găsi explicaţia corectă şi încurajatoare, care nu va bloca, ci va creşte capacitatea de a acţiona.

Există Dumnezeu?

Dacă răspund cu da sau cu nu ce risc? se întreabă cei ispitiţi astfel. Sunt iraţional, mistic şi arhaic dacă spun că există, sunt imoral, anarhist şi rătăcit dacă spun nu.

Ceea ce cred cu adevărat este că întrebarea în sine ocoleşte inteligenţa. Ea se exprimă într-o lume construită de oameni în termeni filozofici despre concepte religioase. Este un macrosofism.

Mă amuză, în cel mai bun caz, zelul celor care sunt atât de convinşi ei că Dumnezeu există încât sunt dispuşi să-i acuze pe naturalişti de păcatul opiniei proprii. De ca şi cum ar exista o definiţie obiectivă. Ce le poţi spune? Învaţă-mă tu, lumină a lumii, pe care dintre miile de concepte de divinitate trebuie să-l recunosc ca existând în lumea fizică?

Fireşte, credinţa nedublată de gândire corectă, emanată dintr-o lume trecută a comunităţilor întemeiate religios în actualitatea seculară, degenerează în habotnicie şi fanatisme care nu mai pot stârni râsul, decât dacă vorbim de un râs satanic. 

De asemenea, desconsiderarea valorilor religioase este o impietate cu două chipuri urâte. Unul este îndreptat împotriva tradiţiei, istoriei şi culturii. Acesta e purtat nu numai de adversarii atei ai instituţiilor religioase, nu doar de blestemaţii demolatori de biserici, ci şi, paradoxal, de membrii bigoţi ai unei biserici în contra altor confesiuni.

Într-o lume care poate privi peste graniţe, uitătura îngustă şi şaşie în gard a dogmatismului dezgustă. 

Al doilea chip este al desconsiderării evoluţiei spirituale individuale şi libere în orice fel de sistem de credinţă. Această atitudine nu diferă în esenţa ei de aceea care acuză delictul de opinie.

Pascal era un gânditor liber când îşi nota: "Dumnezeu al lui Avraam, Dumnezeu al lui Isaac, Dumnezeu al lui Iacov, nu al înţelepţilor şi savanţilor". De ce? Pentru că, din perspectiva psihologică, să-i spunem sufletească (ψυχή), un Dumnezeu impersonal nu are sens.

Pot eu să spun că rugăciunile oamenilor, nu doar de azi, ci din totdeauna, sunt doar apucături schizofrenice? Pot eu să spun că am apărut într-o lume de amăgiţi, care au luat drept adevăr personal toate bazaconiile înşirate de şlehte de şarlatani ce s-au numit părinţi şi au inventat apostazia ca tiranie a minţilor? Nu pot. 

Sfinţenia lăcaşului de cult, a rugăciunii tăinuite sau împărtăşite, chiar şi a cosmologiilor pilduitoare se simte. Este. Ce sens are întrebarea dacă Dumnezeu există în acest context? Mergi acolo şi fii acolo şi numai tu ştii ce taine îţi vor ajunge la moalele sufletului. Dar vei putea gusta în acelaşi timp istorie şi cultură în stare pură, conservată în timp.

Din interiorul religiei aşadar, nu poţi întreba dacă există Dumnezeu. Un preot rătăcit a scăpat în livada lui Arghezi, demult, prosteasca întrebare, la care autorul "psalmilor" i-a răspuns cu o întrebare mult mai practică: "Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?"

În lumea guvernată prin legi ale statului, sensul etic al întrebării devine derizoriu, căci un om "fără Dumnezeu" nu mai înseamnă om fără lege, fără morală, fără valori de comportament comune cu ale restului colectivităţii. Ce gravă confuzie păstrată de tradiţionalismul cu pretenţii de tradiţie! Întrebarea cu rost este: Există legile statului, sunt ele în vigoare, sunt obligatorii şi pentru tine? Altfel nu putem da temei convieţuirii.

A filozofa la chestiune e la fel de inutil, de vreme ce categoria transcendenţei, deosebită de existenţă a fost descrisă şi definită din Antichitate. E pur şi simplu păcat că sunt lăsate să umble libere prin lume capete atât de neinstruite în problemele care ne interesează pe toţi încât să lege două noţiuni atât de distinct separate ca registru. E ca şi cum ai decide validitatea matematicii după, ştiu şi eu, culoarea numerelor sau aşa ceva.

Există în artă, în literatură, în filozofie, în cugetările şi explicaţiile de zi cu zi ale oamenilor. În ştiinţă, ipoteza unui Dumnezeu personal nu e foarte folositoare. Dacă ne întrebăm cum a apărut Universul, opinia mea e că mult mai prudent este să ne adresăm dovezilor şi probelor decât opiniilor înguste ale Antichităţii.

Dacă este însă vorba de a găsi un rost sau un sens al vieţii în funcţie de răspunsul la această întrebare, atunci opinia mea este şi mai tranşantă: fiecare om, individual şi personal, este chemat să dea un sens propriei vieţi. Suntem responsabili. Adică în stare de a da răspuns.

Nu putem aştepta ca răspunsul să ne pice din cer, nici la propriu, nici la figurat. Cu atât mai mult cu cât "iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", cum spune Luca evanghelistul. 

Leibniz

Motto: Există 10 feluri de oameni: cei care pricep şi cei care nu pricep sistemul binar.

Chiar dacă nu ar fi construit un calculator mecanic şi chiar dacă nu ar fi descoperit, practic, inteligenţa artificială şi chiar dacă nu ar fi evidenţiat rolul excepţional al sistemului de numerotaţie binar în prelucrarea informaţiei de către o maşinărie, Gottfried Wilhelm Leibniz ar fi rămas totuşi o personalitate uriaşă. Lumea n-ar fi fost cum este fără Leibniz şi, mai ales, n-ar fi gândit cum gândeşte.

A fost contemporan cu Spinoza, căruia i-a cunoscut gândirea, cu Newton, cu care a corespondat intens şi cu Dimitrie Cantemir, pe care se pare (nu mai verific acum infomaţia) că l-a şi cunoscut.

A fost un spirit enciclopedic, fiind interesat mai de tot ce mişcă; a fost un raţionalist şi s-a distins în special în filozofie, matematică, drept, fizică, teologie.

Precum Galilei şi Descartes, s-a mirat de excepţionala potrivire dintre gândire şi existenţă la nivel matematic. Cum se face că un sistem pur mental, ca matematica, dă seamă atât de bine de realitate?

Cam în acelaşi timp cu Newton, Leibniz a descoperit analiza matematică, notaţia lui fiind cea care se foloseşte până în ziua de astăzi.

El a conceput noţiunea de funcţie.

În general, orice descoperire nouă în matematică aruncă nişte păcură în flacăra raţionalismului: realizezi că o zonă a realităţii pe care o credeai dominată de haos şi hazard este de fapt legiferată de structuri numerice raţionale.

Raţionalismul pretinde că o gândire bine întemeiată logic corespunde realităţii. În ultimă instanţă, nu mai e nevoie de muncă de teren: ce e pe hârtie demonstrat este cu necesitate adevărat.

Aceeaşi "flacără" l-a însufleţit, două secole mai târziu, pe Einstein care, întrebat ce ar fi făcut dacă experimentele din Pacific nu confirmau consecinţele teoriei relativităţii, a răspuns: "Mi-ar fi părut foarte rău de bunul Dumnezeu. Teoria e justă!"

Leibniz are (ce interesant că vorbim la prezent despre marii gânditori!) câteva principii de bază, raţionaliste.

Două principii legiferează gândirea:
Principiul noncontradicţiei - două propoziţii care au acelaşi subiect şi predicate opuse nu pot fi adevărate în acelaşi timp.
Principiul raţiunii suficiente  (marea contribuţie a lui Leibniz la ştiinţa gândirii) - fiecare lucru sau adevăr are o justificare suficientă.

Încă trei principii se aplică existenţei, în conformitate cu gândirea:
Principiul inesse - proprietăţile (atributele, determinaţiile) unui lucru fac parte din acel lucru. Filozofii au un mod minunat de a spune asta: potenţa este conţinută în act.
Principiul identităţii indiscernabilelor - două lucruri cu exact aceleaşi proprietăţi sunt de fapt acelaşi lucru.
Principiul perfecţiunii - gândirea perfectă e un sistem perfect. Ca o ecuaţie. Lumea, fiind acelaşi lucru cu gândirea, este cea mai bună dintre lumile posibile. Această deducţie i-a prilejuit lui Voltaire un roman întreg.

Pentru a explica în acelaşi timp şi unitatea şi diversitatea lumii, Leibniz postulează o infinitate de substanţe: lumea e făcută din monade spirituale.

Monadele sunt un fel de atomi, dar nu materiali, pentru că orice entitate materială se poate divide, adică are părţi, ceea ce pentru o substanţă ultimă e imposibil. Monadele nu au întindere şi sunt nişte unităţi de energie spirituală. Ele sunt esenţele lucrurilor.

Cantemir, de care am pomenit, îşi luase în vremea aceea sarcina de a concepe un termen românesc care să însemne esenţă (essentia, de la esse - a fi). Esenţa înseamnă aşadar "ce este"-le unui lucru, proprietăţile lui sine qua non, atributele lui de bază. A născocit astfel termenul de ceitate.

În fizică, Leibniz a înţeles diferenţa dintre impuls şi energie cinetică. Se păstrează zeci de scrisori, studii şi articole în care, de asemenea, se străduieşte să-şi convingă contemporanii că impulsul mecanic (produsul dintre masă şi viteză) nu este totuna cu forţa (produs între masă şi acceleraţie).

Pentru un om educat în zilele noastre, teoria e mult mai simplu de înţeles. Leibniz însă face nişte exerciţii de virtuozitate intelectuală incredibile, hoinărind cu dezinvoltură prin cele mai diverse domenii, de la matematică la teologie.

A dormit cu capul pe masa de scris în multe dimineţi. A muncit enorm, deşi probabil termenul muncă nu se potriveşte întocmai cu genul lui de pasiune pentru cunoaştere, scriind mai mult decât avem noi timp să citim.