Fantezia eroismului

Nu era decât un prunc de un anişor, abia spunea primele cuvinte. La vârsta la care celorlalţi bebeluşi creştini, ca şi el, li se taie moţul, lui i-au tăiat picioarele. Părinţii lui s-au despărţit când avea şase ani. Nu au trecut mai mult de zece ani şi a rămas fără mamă, ceea ce i-a provocat o durere mai mare decât orice handicap fizic. Apoi şi-a zdrobit un genunchi. Apoi, la o vârstă la care alţii încă nu s-au decis ce carieră să urmeze, a devenit o legendă a sportului mondial. Un erou incontestabil al atletismului, idol al copiilor cu handicap de pretutindeni, campion paralimpic şi primul om fără picioare participant la Jocurile Olimpice, blazon de nobleţe al tării sale, sprinterul sud-african Oscar Pistorius. 

Apoi, şi-a împușcat iubita prin ușa închisă a băii, de Ziua Îndrăgostiților. Patru gloanțe trase cu precizie, fiecare lovind în plin. Patru gloanțe trase de același om pe care lumea îl numea „Blade Runner”, întruchiparea speranței pentru toți cei care „au pornit cu un handicap”.

Povestea e tulburătoare, deşi nu ar trebui să ne şocheze. Într-un fel, am impresia că e aceeaşi poveste pe care am tot auzit-o. De ce ni se pare surprinzătoare şi şocantă? "Dar vai, cum se poate aşa ceva?" De ce gândim în clişee? De ce nu vedem toate situaţiile similare care cad sub aceeaşi fantezie a eroismului? E important să vedem realitatea aşa cum este, pentru că avem copii de crescut. Celebritatea şi reuşita socială, performanţa de top, genialitatea nu sunt scopuri în sine niciodată, niciodată, niciodată. Ele au un preţ foarte precis, pe care, dacă nu eşti capabil să-l decontezi, îl vei plăti cu propria omenie.

Oscar Pistorius nu este o anomalie. Este o regularitate trecută sub tăcere. Lance Armstrong, o altă legendă, cancer, revenire miraculoasă, șapte Tururi ale Franței, demascat ca un impostor dopat până în măduvă. Britney Spears, idolul adolescenței americane, sfârșește sub tutela tatălui, captiva propriului succes. Michael Jackson, regele pop-ului, transformat în spectacol patologic al propriei decăderi. A te ridica de jos ca să ai de unde să cazi e o imensă prostie. Cred că nu ar trebui să ne lăsăm traşi în curentul culturii de consum care ne învăţă sau determină copiii să dovedească ceva pe lumea asta, pentru că, altminteri, nu interesează pe nimeni. Câte exemple ne trebuie pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, expurgate de iluzia ridicării de jos, a vieţii ca spectacol, a vieţii private ca telenovelă?

Face parte din cultura noastră iluzia prostească după care ai avea ceva de demonstrat pe lumea asta. Că trebuie să te zbaţi, să te sacrifici, să lupţi, să loveşti cu coatele, să treci peste orice, să dovedeşti, să te afirmi, să urci. În cele din urmă, să calci pe cadavre. Ce prostie uriaşă! Nimic mare nu se face fără sacrificii. Dar rareori vreo performanţă justifică sacrificarea omeniei.

Nimic din toate acestea nu e întâmplător. Eroismul, în versiunea sa mediatică, a devenit o religie seculară. Se promit miracole dacă „muncești mai mult decât ceilalți”. Dacă „îți depășești limitele”. Dacă „nu te lași niciodată”. Dar poate că unele limite există tocmai pentru a ne păzi umanitatea. Poate că nu toate sacrificiile sunt nobile. Poate că nu orice „reușită” e demnă. Adevărul dureros e că nu performanța ne definește ca oameni. Nu celebritatea. Nu gloria. Nu recordurile. Ci modul în care îi tratăm pe ceilalți când nimeni nu se uită. Felul în care iubim, iertăm, protejăm, renunțăm. Umanitatea nu e un show. E ceea ce rămâne când reflectorul se stinge.

Poate se termină totuşi, cândva, această goană după vânt. Poate vom ajunge odată să vedem măreţia vieţii obişnuite, a paşilor mici, a răsăritului de soare. Poate că e timpul să reconsiderăm paradigma. Să nu-i mai învățăm pe copii să se „afirme”, ci să se înțeleagă. Să nu-i împingem spre excepționalitate, ci spre echilibru. Să nu le mai punem pe umeri povara gloriei, ci bucuria firescului. Poate că într-o bună zi vom învăța să admirăm nu doar oamenii care „se ridică spectaculos”, ci și pe cei care trăiesc frumos în liniște. Pe cei care nu au nimic de demonstrat. Pe cei care știu că uneori e mai greu să fii simplu decât să fii celebru.

Poate că vom învăța că măreția nu e în a ajunge departe, ci în a rămâne întreg.

Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale a trăit câţiva ani în Europa. 
A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.

O lecţie dintre cele mai favorabile

O mare parte dintre noi, cei care gândim direct în româneşte, îşi dă seama că lumea n-ar fi fost ce este fără Eminescu. O bună parte din această parte ştie că, pentru noi, Eminescu n-ar fi fost ce este fără Perpessicius.

Îmi amintesc seara aceea ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut aproape 20 de ani de-atunci. Mă prefăceam că învăţ la Română. Bunicul a intrat în cameră, m-a întrebat ce am, i-am spus că Perpessicius şi i-am povestit, pe scurt, ce ştiam de la şcoală, că se numea Dumitru Panaitescu, era ciung de mâna dreaptă şi a transcris toată poezia lui Eminescu pentru a-şi face scrisul cu stânga, chestie care l-a făcut expert în materie şi aşa mai departe.  

Nu era ciung, mi-a spus Bunicul. Avea braţul inert. Îl contrazic, așa ne-a spus profa. Mă contrazice și vine cu cartea la mine să îmi arate o poezie. Uite, zice:

Două mâini valide-ar fi
Insuficiente
Să te mângâi, Fatma, şi
Să-ţi fac complimente

Din nefericire, vai,
Dreaptă, eşti inertă,
Când ar trebui să sai
Extrem de alertă

Să o mângâi lin pe-obraz,
Să-i aşterni covoare,
Trandafirul de Şiraz,
Minunata floare...

Dar să-l rog pe Briareu
N-ar fi o idee?
Să-l implor, ca pe un zeu,
Doar un braţ să-mi deie

Dintr-o sută ale lui
De-i erou de marcă
O să-i dea schilodului,
Mai ales că-i clar că

Două mâini valide-ar fi

Insuficiente

Să te mângâi, Fatma, şi

Să-ţi fac complimente.

Poezia m-a impresionat foarte tare, pentru că la 17 ani, cu "steaua Singurătăţii" deasupra, o astfel de poezie... vă rog frumos să recunoaşteţi că e cu totul excepţională. Dovadă e şi faptul că mi s-a fixat în suflet (era să spun minte, ceea ce n-ar fi fost tocmai corect) şi a rămas în aceeaşi formă până acum.

De altfel, am căutat-o pe Internet, n-am găsit-o, cartea e la Bunicul acasă, aşa că nu mi-a rămas decât s-o transfer direct din mine în blog. Nu este o referinţă validă, aşadar, până n-o verificaţi împotriva textului tipărit. Interesant: titlul poeziei nu mi-l amintesc.

Îmi aduc perfect aminte însă cum am răsfoit cartea aceea pe care Bunicul mi-a lăsat-o în cameră şi a plecat. Lecţia de literatură de la şcoală se referea la "Eminesciana" şi-l privea pe critic, nu pe poet. Dar eu nici nu ştiusem măcar că a fost poet. Îmi amintesc mirarea că un scriitor atât de dator lui Eminescu poate avea un glas atât de propriu, de distinct. Lecţia mea de literatură (şi nu numai) a fost asta. 

Discuţia care a urmat a fost ca un interviu pe care i l-am luat Bunicului, eu fiind fascinat. El a fost niţeluş deranjat că mă interesează mai mult chestiunile de suprafaţă decât lecţia de critică, serioasă. Aşa e Bunicul, serios, îl interesează adâncimile, la care cei cu "plămâni" normali nu pot să respire.

Cum însă aş fi putut refuza exact partea frumoasă, crema întregii poveşti? Îmi mai amintesc de acest calambur atât de sensibil: "Pe deal şi vale soarele apus/ A pus o brumă fină de-nserare/ Ce tristă-i ziua-n care nu ţi-am spus/ Nici un cuvânt de adorare". Reiau şi aici remarca privitoare la autenticitate.

Şi cum să nu-mi amintesc, cu o claritate intensă, ce surprins am fost, ca la o sperietură, când, dorind să las cartea deoparte, am văzut pe pagina de gardă acel scris de mâna stângă inconfunabil. Scrisul de mână al lui Perpessicius însuși! Iscălitura lui personală în mâna mea! De unde are Bunicul aşa ceva? De ce nu a început cu asta când mi-a adus volumul?

Am "fotografiat" dedicaţia aceea cu o emoţie rară şi fără precedent: "Lui Grigore Cuza, în amintirea unei dimineţi dintre cele mai favorabile, cu mulţumiri pentru extrema bunăvoinţă, devotat şi cordial omagiu, Perpessicius".