Eroi puri și simpli

Eu nu știu ce înseamnă cu adevărat un erou, pentru că fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnesc duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Există o dimensiune glorioasă a eroismului, care presupune recunoașterea meritelor la scară mare, prezența în locuri publice a eroilor sub formă de statui, în manualele școlare sub formă de poze, poezii, povești sau în filme sub forma unor personaje legendare.

Dar există și o dimensiune mai umană a eroismului, care nu se pretează la glorie, din pricină că modestia însăși face parte din ecuație. Sunt impresionat de eroismul care nu încearcă să impresioneze, chiar și atunci când meritele s-ar preta la măreție.

Necunoscuții Ananenko, Bezpalov și Baranov

Ananenko, Bezpalov și Baranov sunt genul de eroi foarte dragi mie, pentru că, pe de o parte, s-ar putea să le datorez foarte mult, în mod direct, iar, pe de altă parte, ei sunt genul de eroi care nu au avut timp să se gândească la eroism.
Ei sunt cei trei băieți de la Cernobîl care s-au oferit să deschidă valvele unui rezervor de sub reactorul care explodase, oprind astfel un posibil dezastru de dimensiuni continentale cu un preț care nu i s-ar putea cere nimănui.

Explozia de la Reactorul 4

Sub reactorul nr. 4 de la Cernobîl se afla un rezervor de apă care alimenta, pe de o parte, pompele de răcire și, pe de altă parte, servea drept condensator de abur pentru situațiile de urgență. Cu alte cuvinte, dacă o țeavă cu abur sub presiune s-ar fi spart, aburul eliberat era preluat într-un compartiment aflat imediat sub reactor și condus către acest rezervor de răcire, eliberând presiunea și căldura periculoase.

Explozia din noaptea de 26 aprilie 1986 a dus la expunerea la aer a moderatorului de grafit al reactorului, care s-a aprins, declanșând incendiul în urma căruia o cantitate uriașă de material radioactiv a fost propulsată în atmosferă. Intervențiile asupra incendiului au dus, printre altele, la inundarea compartimentului de sub reactor, cel care făcea legătura cu rezervorul de apă rece.

Ceea ce a urmat putea fi începutul unui dezastru cu mult mai mare. Pe fundul reactorului, miile de tone de grafit radioactiv, în combinație cu combustibili la o temperatură de peste 1200 de grade Celsius începuseră să topească podeaua și, în reacție cu cimentul protector de dedesubt, au produs așa-numitul corium, un soi de lavă semi-lichidă incandescentă. Dacă această lavă ar fi intrat în contact cu apa, explozia care s-ar fi declanşat ar fi aruncat în aer reactorul producând pagube inimaginabile.

Soluția imediată era golirea rezervorului. Accesul la valvele de deschidere însă nu se putea face decât prin compartimentul inundat cu apă iradiată. Scufundarea prin acele țevi complet întunecate era o misiune sinucigașă. Dar nu mai era timp...

Coborârea în Iad

Alexei Ananenko, Valeri Bezpalov și Boris Baranov au salvat viețile a milioane sau, după unele estimări, chiar zeci de milioane de vieți omenești în acele minute decisive. Inginerul Ananenko era unul dintre cei care știau unde sunt valvele, Bezpalov s-a oferit să-l ajute, iar Baranov a luat o lanternă cu care să le lumineze calea. Ultimii doi erau soldați. În cele din urmă, lanterna lui Baranov n-a funcționat și au fost nevoiți să lucreze în beznă completă.

Odată operațiunea încheiată, au ieșit la suprafață și singura explozie produsă a fost aceea a bucuriei lor când au primit confirmarea că reușiseră să deschidă valvele pe pipăite. Imediat după aceea, au început să se simtă rău.

Luxul cizmei şi luxul culturii

Apariţia poetului în stat este un lux.

Nichita Stănescu

Într-una dintre Omiliile la Matei, Sf. Ioan Gură de Aur perorează cu mult patetism împotriva celor care îşi împodobesc încălţările cu fir auriu. Pentru vremurile noastre poate părea un pic surprinzător, însă încălţările scumpe reprezintă esenţa a tot ce este mai anticreştin, mai smintit şi mai rău, în următorul sens: încălţările sunt menite să apere piciorul, ele se află în slujba trupului pe care ni l-a dat Dumnezeu. 

Dacă faci încălţări scumpe, inversezi valorile, ajungi să pui mai mult preţ pe cizmă decât pe picior, ceea ce pentru sfânt este exact ca şi cum L-ai târgui pe Creator pe bani. Mai mult, exemplul contagios pe care îl dai tinerilor, societăţii în general, sminteşte.

Recunosc că, din punctul meu de vedere, raţionamentul este fără cusur şi indignarea sfântului îndreptăţită. Dar rămâne întrebarea ce anume determină acest fel de comportament. De ce s-ar gândi cineva să-şi împodobească cizmele? 

Răspunsul îl intuiesc în noţiunea de lux. Definiţia acestuia cuprinde două aspecte importante. Unul se referă la traiul somptuos, extravagant, iar celălalt la obiecte inutile. 

Bogatul a dorit întotdeauna să arate că este superior şi, dat fiind că în ierarhia valorilor umane nu este superior, singura metodă pe care a găsit-o (vă amintiţi încercările disperate şi eşuate ale lui Gog, personajul lui Papini, de a investi în spirit?) este să-şi exhibe lipsa nevoilor. Astfel, el împodobeşte şi concepe lucrurile cele mai inutile şi futile, cu care îl jigneşte pe sărac şi-l enervează pe înţelept.

Spiritul a căpătat în lume şi el un caracter de lux prin aceea că timpul şi inspiraţia lui Michelangelo se puteau obţine numai cu foarte mulţi bani. 

S-a ajuns, în opoziţie cu lupta pentru subzistenţă dintre secolele trecute, să fie considerată un lux cultura în ansamblul ei. Şi a rămas aşa. Important este însă de a face deosebirea dintre cultura ca posesie de opere de artă şi cultura ca asimilare, înţelegere, altfel spus, dintre cultura ca obiect de lux şi cultura ca suflet bogat.

Aşa se câştigă

Un oarecare Sylvester Stallone

Era pe vremea când apăruse în câteva roluri minore şi dorea să devină actor de film... un oarecare Sylvester Gardenzio Stallone care locuia în New York cu soţia şi câinele.

Deşi erau atât de săraci încât, la un moment dat, rămăseseră fără bani de mâncare şi li se tăiase curentul electric pentru neplată, tipul n-a avut niciun chef să-şi ia o slujbă cumsecade, preferând în schimb să suporte toată ziua refuzurile impresarilor la ale căror uşi a bătut de peste 1000 de ori.

În NY nici nu sunt 1000 de impresari artistici. Asta înseamnă că a trebuit să fie refuzat de toţi, în mai multe rânduri!!! Zicea că dacă îşi ia o slujbă, atunci va ajunge să se mulţumească aşa şi o să se plafoneze etc.

E greu de-nţeles cât de nesimţit să fii ca să preferi să vinzi bijuteriile soţiei pentru mâncare, în loc să-ţi iei o slujbă, în condiţiile în care ţi s-a spus de 1000 de ori, la propriu, că actor nu vei ajunge, pentru că arăţi ca un prost, vorbeşti ca un prost, că eşti strâmb (săracul, a fost tras cu forcepsul la naştere într-un mod care l-a mutilat)?

Şi soţia l-a părăsit, normal. El a suferit, normal, dar a rămas cu câinele, credinciosul Butkus, care i-a fost un adevărat frate, care l-a iubit fără condiţii şi fără pretenţii, care l-a înţeles şi cu care a suportat mizeria şi foamea împreună, până în ziua în care l-a vândut şi pe el, pe stradă pur şi simplu, contra sumei de 25 de dolari.

Revelația

Şase săptămâni mai târziu, tipul ăsta strâmb, prost şi nesimţit avea să-şi cumpere câinele înapoi cu 15000 de dolari şi nişte privilegii. Ce s-a întâmplat în acest timp? Unde s-a retras cea mai umflată cocoaşă de refuzuri pe care a dus-o vreodată cineva în cârcă?

Aflat în halul cel mai de jos, acest oarecare Sylvester Stallone din New York a găsit de cuviinţă să urmărească un meci de box, ce-i drept un meci important, care i-a dat ideea unui film.

S-a apucat să scrie şi a scris 24 de ore la rând şi această zi în care a pus un scenariu pe hârtie avea să-i transforme viaţa.

Ești tâmpit? Nu, sunt Rocky!

Pentru scenariul cu pricina a primit o ofertă de 125.000 de dolari. Casa de producţie dorea să facă filmul cu Ryan O'Neal (tipul din Love Story) în rolul principal. Stallone a refuzat, pe motiv că vinde scenariul cu condiţia să joace chiar el în film.

I s-au oferit 250.000 şi apoi chiar 325.000 (trei sute douăzeci şi cinci de mii) de dolari, doar pentru scenariu, şi a refuzat. L-au întrebat: "Eşti tâmpit?" A răspuns: "Nu, sunt Rocky!"

A primit numai 35 de mii de dolari pentru scenariu, dar a primit în cele din urmă şi rolul şi, cum era normal, un procent din încasări, ceea ce s-a dovedit rentabil, de vreme ce filmul a încasat mai multe sute de milioane de dolari...

Filmul a luat 3 premii Oscar şi încă alte 15 premii de prestigiu şi 19 nominalizări, iar Sylvester Stallone, în vârstă de 30 de ani, a devenit al treilea om din istoria Academiei Americane de Film, după Charles Chaplin şi Orson Welles, nominalizat în acelaşi timp la categoriile pentru cel mai bun actor în rol principal şi cel mai bun scenarist.

Fericirea se decide duminică seara

Deşi a făcut carieră într-un domeniu eminent din punct de vedere intelectual, niciodată nu i-a plăcut şcoala! De fapt, i-a displăcut atât de mult, încât serile de duminică, atunci când noua săptămână devine ameninţătoare şi inevitabilă, erau pentru el un adevărat coşmar.

Obişnuit de mic copil să muncească şi să-şi câştige proprii bani, ba spălând maşni, ba aranjând grădini sau peluze, ba făcând tot soiul de comisioane, a înţeles din primii ani de şcoală importanţa muncii şi efortului pentru a obţine în viaţă ceva de preţ, dar nu a putut înţelege cu niciun chip importanţa chimiei şi fizicii.

A părăsit şcoala la 16 ani.

În 2010, săptămânalul The Statesman l-a desemnat între primii 50 dintre cei mai influenţi oameni din lume. Într-adevăr, spectacolele inventate de el sunt urmărite în mai multe ţări decât poate ţine minte o persoană normală. Se ocupă de muzică. Are mai multe case decât el însuşi poate ţine minte, dintre care cea din Beverly Hills valorează peste 22 de milioane de dolari.

Acest lucru nu e de mirare, el fiind unul dintre magnaţii din show-bizz, cu o avere estimată la peste 200 de milioane de lire (toate sterline) şi unul dintre puţinii bogaţi care au ştiut să-şi crească activele în perioada crizei financiare. Este un om realizat prin propriile forţe, o celebritate mondială, bărbat încă tânăr, puternic, arătos, filantrop, iubitor de copii şi de animale, necăsătorit, un om al cărui succes s-a decis într-o seară de duminică.

Kant şi formele minţii

Câteodată cred că e bine să ne luăm câteva minute de răgaz pentru a instila puţină filozofie în graba cu care trăim. Hai să ne ţinem conştiinţa în formă, să ştergem praful de pe ideile vechi şi să povestim niţeluş despre cel care a încercat să împace filozofia lui Leibniz cu cea a lui Hume, adică raţionalismul cu empirismul. Din această încercare a ieşit un idealism care a schimbat pentru totdeauna felul oamenilor de a înţelege lumea.

În minte și în afara ei

Hume spunea că există două feluri de adevăruri: sintetice a posteriori şi analitice a priori. Sintetic este adevărul care aduce în minte ceva nou. După Hume, ceva nou nu poate apărea în minte decât din afara ei, adică din experienţă. Adevărul sintetic este deci a posteriori, ceea ce înseamnă că vine ca urmare a actului cunoaşterii. Analitic e adevărul care nu se referă decât la concepte. De aceea, el nu poate aduce niciodată ceva nou, pentru că atunci când analizăm un concept se cheamă că îl avem deja în minte, definit. Nuanţele pe care le distingem erau din capul locului în locul capului, ca să fac aşa un spirit. Adevărurile analitice nu pot fi decât a priori.

Lui Kant i-a plăcut ideea unor adevăruri sintetice a priori şi chiar s-a străduit să demonstreze că ele sunt posibile.

Totul pleacă de la faptul că nu mintea noastră trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele trebuie să se conformeze regulilor minţii pentru a fi transformate în idei. Tot ce are de făcut filozoful este să studieze aceste reguli ale minţii, pentru a afla în ce măsură ele permit cunoaşterea. Aceasta este întrebarea de căpătâi a epistemologiei.

Regulile minţii omeneşti sunt un soi de şabloane pe care noi le aplicăm lumii. E ca şi cum raţiunea ar fi un instrument, ca şi simţurile. Kant cercetează instrumentul, ca să vadă ce poate el măsura. Este ca şi cum, vrăjit de tainele alchimistului, s-ar strecura în laboratorul acestuia, încercând să-şi dea seama de limitele ştiinţei sale după structura instrumentelor pe care le deţine.

Lumea ca reflecție în simțuri și intelect

Kant e de acord cu empiriştii în privinţa deosebirii dintre lucrurile în sine şi lucrurile aşa cum ne apar nouă (fenomene). E clar că instrumentul de cunoaştere nu poate lucra decât asupra fenomenelor. Lucrurile în sine sunt incognoscibile! Nu avem „organ” pentru ele.

Principiul cel important este deci că fenomenele se ordonează după felul în care e construit instrumentul cunoaşterii: la Kant, lumea se structurează în funcţie de spaţiu, timp şi categorii. Iată cum şi de ce.

Dezvoltare şi adaptare. Fă mai mult din ce te pricepi, mai puțin din ce nu!

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate. Dar de ce? La ce bun? Şi cum anume şi cât de bine şi până când? În loc de a te cunoşte pe tine însuţi poate ai dori mai degrabă să realizezi dublu pentru tine cu jumătate din efort... să dobândeşti un mod propriu de rezolvare a situaţiilor dificile... să simţi că viaţa ta e pe drumul cel bun...

De fapt, metoda e aceeaşi, trebuie doar clarificată. Ştiinţa ultimilor ani a ajuns la nivelul la care să ne poată da o idee despre ce să facem cu această cunoaştere de sine, cum să o sistematizăm şi cum să o punem să lucreze în interesul împlinirii noastre.

Creșterea capacității personale

Una dintre descoperirile oarecum surprinzătoare ale acestei "generaţii" de studii este legată de modul în care oamenii împliniţi abordează situaţiile care îi depăşesc, în care nu se descurcă. Între cele mai importante secrete ale managementului personal se află echilibrul dintre dezvoltare şi adaptare.

Dezvoltarea este procesul prin care devenim mai performanţi, mai capabili, mai pricepuţi într-un domeniu. Adaptarea este procesul prin care potrivim abilităţile dobândite cu sarcini concrete de lucru.

Aceşti termeni sunt mult mai uşor de mânuit decât celebrele puncte tari şi puncte slabe pe care mulţi le folosesc, dar nu le foloseşte. Toţi ştim că avem puncte tari şi puncte slabe, că punctele tari sunt rezultatul unor eforturi de învăţare şi muncă, iar punctele slabe sunt lipsuri care trebuie suplinite, acoperite, completate sau, în cel mai rău caz, ascunse.

Devenim noi mai puternici sau problemele mai ușoare

Percepţia comună este că trebuie să ne adaptăm punctele tari la situaţiile pe care le avem de rezolvat şi să ne dezvoltăm punctele slabe, idealul fiind de a nu avea puncte slabe deloc. Se pare însă că o astfel de abordare este mai degrabă specifică oamenilor care eşuează, adică majorităţii.

Oamenii cei mai împliniţi în carierele lor dezvoltă punctele tari şi adaptează punctele slabe, dar nu oricum, ci într-un mod iarăşi diferit de filozofia comună. Un om de succes trebuie nu doar să se cunoască pe sine, ci şi să-şi respecte trăsăturile majore, astfel încât dezvoltarea lui să nu însemne mai mult decât urmărirea chemării sau vocaţiei sale, deşi aşa ceva e destul de mult, vă rog să mă credeţi.

Einstein spunea, pentru a evita, cu modestie, unele laude, că nu a făcut în viaţă decât ceea ce propria natură l-a împins să facă. O astfel de mărturisire ar trebui însă, dimpotrivă, să atragă laude. Calea liderului, de dezvoltare a punctelor tari, este o cale a pasiunii, a fluxului, a contopirii cu idealul propriu.

Oamenii împliniţi sunt cei care câştigă bani din acea activitate pentru care ar fi dispuşi să plătească ei, dacă li s-ar cere, pentru a o desfăşura. Fă ce-ţi place, îndemna Confucius, şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta. Ştiu, uşor de zis, greu de făcut.

Omul e mai important decât problemele lui

Puţini sunt norocoşii care îşi pot urma vocaţia. Dar nu este vorba neapărat de a trăi din vocaţie, ci de a o exersa în fiecare zi. La asta se referea şi Einstein, care muncea ca profesor, dar măcar 10 minute în fiecare zi trăia plăcerea contemplării teoretice în singurătate. Oferiţi-vă darul timpului! Câteva minute în fiecare zi pentru consolidarea punctelor tari avem cu toţii. Beneficiile sunt uriaşe.

Şcoala ne-a învăţat să insistăm pe greşeli. Dintr-o lucrare cu o sută de propoziţii ireproşabile, profesoara o subliniază cu roşu pe singura greşită. Oamenii neîmpliniţi au tendinţa, prin urmare, să înveţe şi să se dezvolte în zonele în care nu sunt foarte buni. Liderii fac dimpotrivă.

Vă puteţi imagina o lucrare de control în care sunt marcate cu roşu propoziţiile corecte, iar cele greşite sunt ignorate? În domeniul afacerilor, de asemenea, un antreprenor de vârsta mea spunea că nu există absolut niciun motiv să faci ce nu-ţi place în secolul XXI, când poţi pierde la fel de mulţi bani făcând ce iubeşti.

Şcoala ne-a învăţat deci să ne concentrăm pe greşeli şi să ne dezvoltăm în sensul ascunderii punctelor slabe. Punctele tari sunt, de regulă, ignorate şi se referă la aspecte obişnuite, banale chiar, de tipul "abilităţi pentru învăţare de limbi străine".

Cultura organizaţională ne-a învăţat să trecem în CV-uri calităţi mascate la capitolul punctelor slabe (stupidul perfecţionism). Rezultatul este că, în situaţiile dificile, care simţim că ne depăşesc, atunci când cerinţele întrec abilităţile noastre, încercăm cu disperare să ne adaptăm situaţiei.

Dorim să ne creştem performanţa folosind acele banale puncte tari pentru a masca dureroasele puncte slabe. Liderii fac invers: folosesc punctele slabe. Adaptarea pentru ei nu înseamnă efortul de conformare cu sarcina, ci adaptarea sarcinii la posibilităţile lor!

Delegarea de competenţe pentru ei nu ţine doar de fişe de post. Iarăşi veţi putea spune: uşor de zis şi greu de făcut. Dar oricât de greu ar fi de adaptat o sarcină la posibilităţile noastre, va fi şi mai greu şi mai stresant şi mult mai neprofitabil să încercăm să ne schimbăm noi. Ştiu, bunul simţ câteodată ne spune... bunul simţ nu e tot timpul chiar atât de bun.

Importanța punctelor slabe: delimitarea, curățenia, eliminarea neesențialului

Un aspect important care ţine de folosirea punctelor slabe este că, pentru un lider, acestea sunt cel puţin la fel de multe precum cele tari. Un mare maestru al comunicării precum Anthony Robbins nu participă, bunăoară, la negocieri de afaceri. Nu că nu s-ar pricepe, dar punctul lui forte fiind comunicarea empatică, îşi recunoaşte ca punct slab calitatea de negociator dur şi preferă să trimită, pe banii lui, un coleg mai abil de luptă la discuţii.

Însă delegarea competenţelor nu este singura metodă, ci doar un exemplu. În principiu, orice modalitate de a eluda situaţiile în care trebuie să faceţi ceva opus talentelor naturale vă este de folos.

Dezvoltarea înseamnă deci respect pentru punctele tari: acordaţi un timp oarecare, zilnic, exersării unei pasiuni. Rezultatele, în timp, vor fi infinit mai importante decât cele obţinute din efortul de a căpăta noi şi noi priceperi.

Adaptarea este respectul pentru punctele slabe: evitaţi să faceţi ceea ce nu vă caracterizează, ce nu face parte din înclinaţiile şi abilităţile favorite. Adaptaţi pe cât posibil sarcinile la specificul persoanei, nu invers. Profitul este mult mai mare.

Bineînţeles că toate acestea încep cu o bună cunoaştere a calităţilor personale. "Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate.

Despre furie

Există stări ale spiritului pe care nici măcar cea mai pătrunzătoare lumină științifică nu le poate cuprinde în întregime. Nu le micșorează prin explicație, ci le erodează prin neînțelegerea esenței lor. Furia este, fără doar și poate, una dintre ele. Deși clasificată, decodificată, scrutată neurochimic până la ultima moleculă, ea rămâne un mister de o complexitate ce sfidează orice grilă de lectură reducționistă. Nu pentru că ar fi lipsită de rațiune, ci pentru că locuiește dincolo de frontiera unde însăși rațiunea își pierde autoritatea, cedând locul unui tărâm mai adânc, mai tainic.

Modernitatea, în goana ei statornică de a explica orice umbră, a uitat diferența esențială dintre explicație și înțelepciune. Prima luminează cauzele, dezvăluind mecanismele. A doua orientează sensurile, deschizând căi către înțelegere profundă. În acest spațiu vast, în care psihologia modelează concepte fără a aduce vindecări depline, iar sociologia produce interpretări sterile, incapabile de metamorfoză, tradițiile sapiențiale străvechi păstrează o clarviziune pe care avântul epistemologic actual nu o poate egala. Ele sunt busolele într-o mare de cunoștințe fragmentate.

Patru chipuri exemplare, pe care filosoful Karl Jaspers le-a numit „oameni de însemnătate crucială", acele puncte de echilibru în jurul cărora s-a clădit conștiința umană, au privit furia nu ca pe un simplu simptom al unei dereglări, ci ca pe un semn adânc înscris în arhitectura ființei. Buddha, Confucius, Socrate și Iisus: patru arhitecți ai eticului, patru coreografi ai pasiunii umane. Fiecare, izvorând dintr-un sol cultural diferit, a convers, totuși, către aceeași intuiție primordială: că furia nu trebuie doar înțeleasă pentru a fi stăpânită, ci contemplată pentru a fi transformată. 

Buddha ne-a lăsat o imagine ce străbate mileniile ca o rază de lumină: cel cuprins de furie este asemenea celui ce ar vrea să lovească pe altul cu un cărbune încins, dar îl ține, neștiutor, în propria mână, arzându-se pe sine. Pedagogia sa nu este una a reprimării, ci a dizolvării: a eului pasional, incandescent, în claritatea răcoritoare a compasiunii. Furia nu este un obstacol în calea iluminării; ea este mai degrabă o probă supremă, un test al despărțirii de iluzoria individualitate. O șansă de a ne vedea focul dinlăuntru, pentru a-l transforma în căldură pentru toți.

Confucius, cu viziunea sa despre o lume ordonată, propune o etică a armoniei desăvârșite, în care furia nu este doar o slăbiciune a caracterului, ci o formă de indecență socială. „Un om nobil este lent la mânie și iute la iertare", ne învață el. Această înțelepciune nu provine dintr-un calcul pragmatic, ci din însăși esența nobleței, care implică un raport delicat între afect și normă, între impulsul brut și ritualul civilizator. În ethosul confucianist, furia este o fractură, o disonanță în ordinea cosmică și o pierdere a demnității. Este tulburarea unei ape limpezi care reflecta, până în clipa de dinaintea furiei, chipul cerului.

Socrate, veșnicul provocator al conștiinței, nu oferă rețete morale prestabilite, ci practici ale dezvăluirii. El aduce furia la suprafață în celălalt, nu pentru a o judeca, ci pentru a-i arăta limitele propriei cunoașteri de sine. Ironia sa nu este cinică, ci profund eliberatoare: furia se arată acolo unde eul se simte amenințat de întrebări la care nu poate oferi răspunsuri. Pentru Socrate, furia este o mască ce ascunde ignoranța și, mai adesea, autoiluzionarea. O oglindă crăpată a sufletului care refuză să-și vadă propria imagine deformată.

Iisus nu teoretizează mânia; el o dezamorsează prin puterea imaginii și a gestului. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați" nu este un imperativ moralist rece, ci o radiografie profundă a mecanismului reciprocității pasionale. Când condamnăm, preluăm asupra noastră, fără să știm, exact acea mânie pe care o reproșăm celuilalt. Soluția pe care o propune este o iertare ce nu absolvă păcatul, ci vindecă rănile. În pedagogia christică, furia este un simptom al lipsei de iertare de sine, în vreme ce iertarea este un mod de a-ți recăpăta conturul sufletesc, de a te reîntregi din fragmentele unui eu risipit în resentimente.

Știința observă și disecă, religia transfigurează, filosofia structurează și dă formă. Iar furia, această combustie mistuitoare a sufletului, nu se vindecă prin represie, prin înăbușire, ci prin înnobilare. Nu este de gestionat, cum sună adesea în jargonul golit de sens al emoției moderne, ci de transformat, așa cum focul primordial, în mâna dibace a alchimistului, devine aur pur. Este o invitație de a ne privi flacăra interioară și de a-i schimba destinul: din distrugere în creație, din cenușă în lumină, din otravă în leac. Pentru că în adâncul oricărei furii se ascunde, ca o sămânță de foc sacru, chemarea către o versiune superioară a propriei ființe.

Să ne inventăm un alt spirit public

Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere

Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.

Un oraș din Anglia se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea, pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga noastră țară.

În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română”)

Astăzi, țăranii nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să scriem proiecte.

Scrierea de proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri, acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației, culturii și așa mai departe.

Proiectul înseamnă, în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!

Unui străin care s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de viitor.  

Nu avem idei! De fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu interesează pe nimeni.

Mirarea străinului a fost imaginată și de Horia-Roman Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007)

Avem nevoie de o piață a ideilor

Tema revine periodic. În cartea sa, care urmează să fie reeditată sub titlul: „De ce nu avem o piață a ideilor”, Patapievici arată că, la noi, începând din secolul al XIX-lea, cultura a fost concepută și percepută sub aspectul de cultură generală. Cu alte cuvinte, a fi cult a însemnat la noi să fi citit literatura și istoria de manual. De altfel, se observă că, la noi, unde literatura și istoria se discută și se dezbat, aceste domenii se prezintă bine, la fel ca și religia. Acestea sunt domenii în care, chiar și față de țări dezvoltate, ne putem propune performanța și asuma competiția.

Pornind de aici, de la trunchiul gros al culturii generale, ar fi fost firesc să se constituie și ramuri puternice ale culturii specializate: filozofie, științe, matematici. În aceste domenii, România nu a dus deloc lipsă de creiere mari, însă ideile lor nu au fost introduse în spațiul dezbaterii. În gazetele noastre, la radio, la televiziune, în orice fel de agoră românească, cultura specializată nu s-a regăsit. Nu mi-ar ajunge spațiul acestui text dacă ar fi să enumăr piscurile culturii realiste românești despre care am auzit cu toții, dar despre ideile cărora nu știm nimic.

Cărți de popularizare a științei la noi nu s-au scris. Și Einstein, ca să dăm un exemplu la repezeală, a fost atras către știință tocmai prin astfel de lucrări.

Urmărim, prin Internet, dezbaterile, conferințele publice, discuțiile televizate, interviurile cu personalități din lumea ștințelor, artelor, filozofiei sau tehnologiei pe care le organizează americanii, englezii, francezii și alții. Prindem, uneori, traduceri românești ale unor lucrări actuale, de cele mai multe ori însă acestea doar completează lecturile în limbi străine și în format electronic. Și observ, într-adevăr, că majoritatea celor interesați de ramuri specializate ale culturii, nu reprezintă o comunitate, nu dispune de agore și forumuri, ci este alcătuită din indivizi izolați și tăcuți, care ori se risipesc aici, ori pleacă în străinătate. 

Avem nevoie de adevăr în spiritul public

Se știe că fiecare dintre cele două emisfere cerebrale are un set de funcții distinct. În vreme ce una se ocupă cu numere și cuvinte, bunăoară, celeilalte îi revin, spre procesare, imaginile și sunetele. Dacă am folosi această analogie, am putea spune că avem, în România, o cultură publică fără o serioasă parte din creier. Suntem cvasidecerebrați. De exemplu, toată matematica românescă se află ascunsă în capetele câtorva inși cu care nu vorbește nimeni. Vedem cu toții că olimpicii noștri la matematică sunt niște ciudățenii în spațiul educației românești.

Patapievici remarcă dihotomia la nivelul expresiei culturale: „După cum limbajul articulat separă gândirea de sentiment, limbajul argumentativ este principalul instrument de discriminare între gândirea «participativă» a culturii generale (pentru care totul cade sub categoria binelui şi a frumosului) şi gândirea «critic-disociativă» a culturii ideilor (pentru care există numai adevăr şi fals). Or, a căuta să distingi între adevăr şi fals înseamnă a separa inteligenţa de sentiment şi argumentul de retorică.”

De altfel, adevărul este singurul imperativ și la Maiorescu (citez din același text celebru, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, 1868): „...atâtea alte foi literare si politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma și cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată și se inspiră de ideile si de simțămintele ce caracterizează marea majoritate a «inteligențelor și anteluptătorilor» români. Viciul radical în ele, și, prin urmare, în toată direcția de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”

Astăzi, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o reinventare a acestui spirit public. Avem nevoie de dezbatere de idei, nu de persoane. Avem nevoie de teorii și de informații de calitate din toate zonele cunoașterii. Avem nevoie de proiecte. De management. De idei.

Dieta unui geniu

La treizeci şi ceva de ani, Ion Creangă a descoperit, în deplinătatea ei, valoarea tradiţiei humuleştene. Şi-a recreeat în Iaşi atmosfera copilăriei, cu pisici şi tot restul. A prins atunci gustul adevărat al scrisului, dar şi gustul adevărat al bucatelor. De la Călinescu citire, fără alte comentarii, în afară de sfatul de a ţine o pungă la îndemână (finalul e antologic):

«Dar mai ales începu să mănânce. După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mânca bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă. 

Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac", ca adevărat „românaş" face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă. 

Nu-şi pierde vremea cu „zămoreală". El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-i groase picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava. 

El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a ame¬steca alimente de tot felul care este a mâncăcioşilor şi a vitelor. 

Ca şi Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimântat şi ţipă că-i e foame. Cere toate mâncările ospătarului, înghiţind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu. El se aşază pe vine în faţa unei mămăligi pântecoase şi o înghite cu brânză, udând-o iarăşi cu vin şi apoi cu altă cofiţă de apă. Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caş şi o ocă de vin. 

După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găseşte la han, bea de la o ţărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpuşoi fierţi, gronţăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă şi se bălăceşte mulţumit. 

Cât de mult înseamnă un milion de lire?

Când tatăl micuţului Maurice Micklewhite a plecat pe front ("ca să ne salveze pe toţi", cum îşi amintea mai târziu), mama le-a spus, lui şi fratelui său, o vorbă care avea să-i marcheze destinul. I-a zis: "Acum că tatăl vostru a plecat, voi trebuie să aveţi grijă de mine". E un glas al responsabilităţii. La 15 ani a părăsit şcoala şi s-a apucat de lucru.

Taică-su a luptat în al doilea război, Maurice a luptat şi el, în Coreea. Oameni curajoşi, dintr-o bucată. Prima căsătorie i-a eşuat. Îi era teamă că taică-su îl crede homosexual din cauză că a vrut să se facă actor, aşa încât s-a însurat şi a făcut un copil la repezeală.

Aşa erau oamenii acum câteva zeci de ani. Beau bere bună şi pariau la cursele de cai şi nu doreau ca fiii lor să aibă meserii neserioase. Tatăl i-a murit tânăr, la 57 de ani, de cancer.

Până la urmă a ajuns actor şi, din bunăstarea lui, a reuşit să-şi ia un teren cu intrare privată la cursa de la Windsor. Şi pentru că regina are voie să treacă pe drumurile private, a trecut o dată, într-un Range Rover, pe lângă casa lui, chiar când trebăluia prin curte.

I-a făcut cu mâna reginei şi s-a gândit atunci, pentru prima dată, că poate spiritul tatălui, pasionatul de curse, l-a adus până acolo.

Mama, doamna Micklewhite, a rămas femeie de serviciu toată viaţa. El nici nu ştia că mai lucrează chiar şi după ce el a ajuns un actor cunoscut. A rugat-o să nu mai lucreze, că are el bani suficienţi să o ţină, dar ea nu se lăsa uşor.

L-a întrebat cât câştigă el la un film. Un milion de lire, a venit răspunsul. Şi biata femeie de serviciu a stat o clipă pe gânduri şi apoi l-a întrebat: "Cât de mult înseamnă asta?". Destul cât să nu mai trebuiască să lucreze ea niciodată. În cele din urmă a convins-o, spunându-i că îi face lui rău dacă află presa.

La început, îndemnul de a lua viaţa pe cont propriu tot de la ea pornise, când le-a spus că trebuie să aibă grijă de ea. Atunci s-a angajat la teatru.

Mai târziu, când a ajuns efectiv pe scenă, a avut grijă să-şi schimbe numele. S-a inspirat de la un afiş de film de care a dat cu ochii, întâmplător, pe stradă. Era afişul filmului cu Humphrey Bogart "The Caine Mutiny".

Şi aşa a devenit, el, Caine. Michael Caine. Sir Michael Caine.

Dicționarul succesului modern: ghid de defecte esențiale

Cea mai necruțătoare revelație a timpurilor noastre: succesul nu se naște din virtuți, ci din absența lor! Societatea noastră evoluată a perfecționat un sistem în care defectele morale sunt premiate, iar lipsurile de caracter devin calități esențiale pentru ascensiunea socială.

Infractorul de succes: empatie zero, profit maxim

Priviți cu admirație la marii infractori ai lumii! De la escrocii Wall Street-ului până la politicienii corupți care ne conduc cu zâmbete largi - toți au descoperit secretul magnificului lor succes: absența totală a empatiei. Ce avantaj competitiv extraordinar să nu simți absolut nimic când îți distrugi semenii! Ce superputere fantastică să poți dormi liniștit după ce ai înșelat, furat și manipulat! Lacrimile victimelor? Simple picături de ploaie pe geamul limuzinei tale blindate.

Bancherul triumfător: rușinea, acest handicap învechit

Ați observat vreodată cum marii bancheri zâmbesc senini în fața camerelor după ce au provocat crize economice mondiale? Secretul lor nu este inteligența financiară, ci absența rușinii - această relicvă emoțională care nu-și mai are locul în lumea modernă. Ce realizare glorioasă să poți ascunde riscurile catastrofale ale produselor tale financiare, să vinzi iluzii ambalate în termeni complicați și să primești apoi bonusuri record când totul se prăbușește! Rușinea este pentru amatori, pentru cei care nu vor ajunge niciodată să conducă marile instituții financiare.

Premiantul școlii: bunul simț, acest obstacol în calea excelenței

Sistemul educațional, acest templu al ipocriziei contemporane, a perfecționat arta de a premia nu pe cei care gândesc, ci pe cei care memorează; nu pe cei creativi, ci pe cei obedienți. Pentru a străluci în școală, ai nevoie de o lipsă crasă de bun simț - această capacitate de a pune întrebări incomode, de a căuta sensuri profunde, de a contesta autoritatea. Elevul model este cel care înghite pe nemestecate orice absurditate, repetând-o apoi ca un papagal bine dresat la examen. Bunul simț te face să chestionezi; lipsa lui te face să excelezi!

Economistul vizionar: ignoranța probabilistică, fundament al teoriilor revoluționare

Iată magnifica lume a experților economici! Acești profeți moderni care prezic cu certitudine absolută viitorul, ignorând complet complexitatea realității. Pentru a te impune în economie, ai nevoie de o incapacitate congenitală de a înțelege probabilitățile, riscurile sau efectele secundare ale teoriilor tale. Ce binecuvântare să poți formula modele economice care ignoră complet natura umană, limitele resurselor sau catastrofele ecologice! Ignoranța probabilistică nu e un defect - e calificarea supremă pentru un Nobel în economie!

Jurnalistul de elită: maestru al amneziei programate

Presa, acest "câine de pază al democrației", s-a transformat în cățelușul de companie al puterii, specializat în scandaluri de o zi și crize uitate înainte de a apune soarele. Marele secret al jurnalistului de succes? Incapacitatea absolută de a se gândi la probleme cu relevanță pe termen lung. Ce virtute extraordinară să poți alerga frenetic de la un subiect la altul, fără a urmări vreodată consecințele sau a verifica predicțiile anterioare! Jurnalistul strălucit știe că nimic din ce scrie azi nu va mai conta în ianuarie anul viitor - și tocmai această uitare instituționalizată îi permite să repete aceleași inepții cu aceeași convingere an după an. 

Viața, această disciplină supremă... 

Și totuși, în mijlocul acestui carnaval al defectelor glorificate, există o ultimă disciplină, cea mai importantă dintre toate: viața însăși. Iar aici, paradoxal, succesul presupune tot un "defect" - dar unul de cu totul altă natură. Pentru a reuși cu adevărat în viață, ai nevoie de un defect fundamental în ochii societății moderne: incapacitatea totală de a face orice te-ar putea stânjeni atunci când te uiți în oglindă. Ce handicap glorios să nu poți distruge fără să te doară! Ce magnifică deficiență să rămâi blocat în integritatea ta, incapabil să te alături corului ipocriziei generale! Acest ultim "defect" - această incapacitate de a-ți compromite esența - este tocmai ceea ce te salvează din universul succeselor goale. Căci în timp ce ceilalți avansează triumfători prin absența calităților umane, tu înaintezi modest prin prezența lor. În oglinda ta nu vezi doar un chip, ci o ființă întreagă, cu demnitatea intactă. 

Incapacitatea de a fi altceva decât ceea ce ești cu adevărat, în această lume a succeselor construite pe goluri morale și o morală a golurilor, reprezintă plinătatea însăși a vieții autentice.

 

Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar totuși vise.

Cum ne măsurăm valoarea

Bunicul meu a studiat filosofia și toată copilăria mea am auzit termenul de axiologie fără să știu ce înseamnă. Acum știu și mai puțin.

Există o întrebare pe care o poți evita cu succes zeci de ani. O poți acoperi cu deadline-uri, ambiții și city-break-uri de tip „scapă de tine însuți două zile”. Dar vine un moment care te poate surprinde oriunde, singur sau între prieteni, în aglomerație sau în natură, când se face tăcere în jur și sufletul tău îți livrează o întrebare tăioasă, insolentă și intransigentă: viața ta are valoare?

Valoare. Cuvântul e uzat, poate chiar corupt. Folosit la bursă, în marketing, în relații. Dar când îl aplici asupra propriei vieți, se cere redefinit cu acribia unui călugăr benedictin. Valoarea vieții nu e plăcerea de moment, nici succesul care cere dovada cifrelor. E acel lucru care rămâne atunci când tot ce e decor se evaporă. E trăirea congruentă, creativă, lucidă și generoasă.

E o formulă, da. Dar nu una de manual, ci de laborator interior: Claritate în gând, Creativitate în acțiune, Contribuție în lume – toate ținute la un loc printr-o forță tăcută numită Coerență.

Când ai claritate, știi ce cauți. Nu alergi după tot ce lucește, ci urmărești cu încăpățânarea unui vin bun acel singur lucru care face să merite tot restul. Claritatea nu e zgomotoasă, nu dă interviuri, nu postează pe Instagram. Dar absența ei se simte: în zilele pierdute făcând „ce trebuia”, în proiectele care nu-ți mai spun nimic, în acel „nu știu de ce mă simt așa” care apare între două ședințe.

Creativitatea, pe de altă parte, e aerul proaspăt dintr-o cameră în care toate geamurile păreau închise. Nu are treabă doar cu pictura sau cu ideile mari. Ci cu acel mod inedit în care rezolvi o situație incomodă sau reinventezi rutina de luni dimineață. O viață fără creativitate e o viață care se repetă cu decoruri diferite. Una cu creativitate, în schimb, nu are nevoie de decoruri: e spectacolul în sine.

Contribuția este ceea ce faci pentru ceilalți când nu mai vrei nimic în schimb. Nu vorbim aici de filantropii cu poze la gală, ci de gesturile mici care schimbă configurația invizibilă a unei zile. Un sfat dat bine, o prezență reală, un talent folosit în beneficiul altora. Când contribui, ai senzația stranie că viața nu ți se scurge printre degete, ci că se transferă în ceva durabil.

Iar Coerența e ceea ce ține totul în echilibru. Dacă celelalte trei sunt culori, Coerența e pânza. Fără ea, claritatea poate deveni rigiditate, creativitatea un haos, iar contribuția o formă de sacrificiu. E ușor de recunoscut un om coerent: nu are nevoie să demonstreze nimic. E în acord cu sine și asta se simte. Și mai ales: e greu de falsificat.

Poți să-ți măsori evoluția în direcția acestor patru C? Da. Nu cu grafice, ci cu alt gen de metrici: regretele scad, recunoștința crește. Relațiile devin mai simple, dar mai profunde. Deciziile grele se iau cu mai puțină frică. Te surprinzi zâmbind fără motiv. Iar când te trezești dimineața, nu te mai întrebi „de ce?”, ci „ce urmează?”

Viața nu are un preț. Dar are, cu siguranță, o valoare. Și, din fericire, e una pe care o poți construi, rafina, recalibra. În fiecare dimineață. Ca un meșteșug fin. Ca o artă tăcută a trăitului cu sens.

Cum au fost pedepsiți Spinoza și Galilei pentru opiniile lor

Spinoza a fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele. Printre alții, Albert Einstein i-a împărtăşit această concepţie.

A trăit în Olanda şi a fost toată viaţa şlefuitor de sticlă. Colosalul gânditor Baruch Spinoza făcea lentile pentru a supravieţui. A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu. Ca tânăr, genial. A îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor din Vechiul Testament, multe dintre ele contradictorii sau absurde.

Urmarea ar fi putut fi ca membrii comunităţii respective să plece urechea la îndoielile tânărului. S-ar fi putut întreba în ce măsură problemele sale sunt justificate. Dar atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

După o tentativă eşuată de a fi omorât, a fost anatemizat în felul următor:

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua pe Jericho, cu anatema cu care a blestemat Elisa băiatul şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege. Blestemat să fie el ziua şi blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se întinde şi blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese şi blestemat să fie când intră. Să nu-l ierte niciodată Dumnezeu, să se aprindă mânia şi supărarea Lui împotriva omului acesta... şi să-i stârpească numele de sub cer şi să-l alunge spre nenorocirea lui din toate triburile lui Israel... Dispunem să nu aibă nimeni de-a face cu el prin vorbă sau prin scris, să nu-i facă nimeni vreo favoare, să nu zăbovească nimeni sub un acoperiş cu el, să nu-i vină nimeni la patru coţi în preajmă, să nu citească nimeni o scriere compusă sau scrisă de el.”

E greu să-mi imaginez cum e să plăteşti astfel îndrăzneala de a gândi liber. Şi corect. Dar dacă tânărul filozof a suferit astfel, bătrânul filozof Galileo Galilei nu a avut parte de o judecată mai puţin aspră. Îl numesc filozof pentru că, în activitatea lui, anii în care s-a ocupat cu filozofia au depăşit ca număr lunile în care s-a îndeletnicit cu fizica. 

Galilei a devenit părintele ştiinţei având convingerea că lumea e guvernată de legi care se pot descrie în limbaj matematic. A considerat că lumea e un mecanism enorm, alcătuit din atomi materiali.

A făcut o lunetă, a explorat cerul, a aruncat pietre din turnul din Pisa şi a stabilit astfel legile mecanicii (căderea corpurilor, planul înclinat, paralelogramul forţelor, legea inerţiei etc.) şi a făcut printre altele observaţia că teoria heliocentrică e justă, că se verifică faptic.

Totuşi, ce matematică, ce fizică, ce filozofie şi care bun simţ ar putea contrazice autoritatea celor care ştiu prin harul numai de ei înţeles care este supremul adevăr? Puteau puternicii zilei să acorde atenţie uluitorului salt al inteligenţei umane făcut de contemporanul lor? Din contră, pus faţă în faţă cu legendele tipărite ale religiei care a avut şansa să-l protejeze, bătrânul a fost umilit şi forţat să rostească această retragere:

“Eu, Galileo Galilei, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre inchizitoriale, având dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mâini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pământului”. Faptul că ar fi şoptit: "şi totuşi se mişcă!" este o legendă, venită probabil din imposibilitatea spiritelor fine de a înţelege cum ar putea suporta o pedeapsă ca asta un geniu de talia lui Galilei şi care a dat omenirii şi fiecăruia din noi mai mult decât toţi inchizitorii lumii.

Galileo Galilei este îngropat la Basilica di Santa Croce.

Pe piatra funerară se înțelege că: Aici se odihnește în pace Galileo Galilei, cel mai mare restaurator al geometriei, astronomiei și filosofiei în comparație cu oricine din vremea lui.