Iubirea are forma Universului

Istoria iubirii poate fi înțeleasă ca o evoluție a scărilor și proporțiilor. Dacă în Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, iar frumusețea și divinitatea erau deopotrivă enorme, Renașterea aduce iubirea la dimensiuni umane, iar epoca modernă o plasează sub microscop. Această transformare reflectă o schimbare fundamentală în direcția privirii: de jos în sus în Antichitate, frontal în Renaștere, apoi de sus în jos în modernitate.

 
În Antichitate, iubirea nu exista fără dimensiune mitologică. Ființa iubită trebuia să fie o coloană de foc, o zeiță cu trup de marmură, un erou invulnerabil. Frumusețea era sinonimă cu monumentalitatea. Într-un univers populat de giganți, zei și titani, iubirea avea dimensiunile unui templu. Omul care iubea devenea el însuși un personaj sculptat în relieful eternității. A iubi pe cineva presupunea să-l ridici deasupra naturii, să-l înscrii în constelații.

 
Renașterea schimbă paradigma fără să o diminueze, ci o umanizează. Din dragostea pentru zei coborâm spre dragostea pentru oameni. Proporția iubirii devine una umanistă: nu mai iubim ce e supraomenesc, ci exact ce este omenesc. Fragilitatea devine nu doar permisă, ci valoroasă. Nu mai iubim pentru că cineva este invincibil, ci pentru că este recognoscibil. Trupul nu mai este marmură, ci carne. Iubirea devine realistă, poate pentru prima dată în istorie, dar încă păstrează o scară verticală care înalță.

Iluminismul deschide o altă direcție. Odată cu nașterea științei moderne și triumful rațiunii, obiectul iubirii este fragmentat, analizat, redus la componente. Începem să iubim ceea ce poate fi cunoscut, măsurat, domesticit. Dacă Renașterea a adus iubirea la proporția omului, modernitatea o aduce la proporția laboratorului. Iubim detaliile, trăsăturile specifice, ceea ce e "altfel". Dragostea devine un exercițiu de precizie. Ființa iubită e mai puțin o statuie și mai mult un obiect de studiu: delicată, unică, incompletă, fascinantă prin fragilitatea ei.

În postmodernitate, iubirea devine etică a compasiunii. Nu mai iubim ce e mare, ci ce e mic. Nu ce e deasupra noastră, ci ce e sub noi. Nu ce admirăm, ci ce ocrotim. E un salt antropologic: de la iubirea față de zei la mila față de pisici. Creșterea puterii noastre tehnologice a dus, paradoxal, la o decădere a idealurilor. Odată ce am dominat lumea, am început să ne rușinăm de orice formă de dominație. Marele este suspectat de tiranie, ce e grandios devine periculos, ce e puternic devine vinovat.

Astfel, disprețuim astăzi tot ce e imperial, absolut, atotcuprinzător. Nu ne mai plac catedralele, ci nișele. Nu mai vrem adevăruri universale, ci povești personale. Nu mai iubim idealuri, ci vulnerabilități. Ceea ce în Antichitate era demn de iubire doar dacă era supranatural, este demn de iubire astăzi doar dacă e subnatural.

Această evoluție se reflectă și în transformarea metaforelor iubirii. În pulsul imaginativ al omenirii, iubirea s-a exprimat odinioară pe ritmuri cosmice. "Te iubesc până în pânzele albe" nu era o simplă figură de stil, ci o hartă sentimentală trasată de marinari care măsurau universul prin ecoul pânzelor în vânt. Imaginarul colectiv înscria iubirea în afara limitelor umane, privindu-o ca pe o forță a naturii. Până la stele, până la marginea lumii e iubirea percepută de antichitate!

Renașterea a reîntors privirea către om, transpunând efervescența poetică în interiorul ființei. "Pânzele albe" au cedat locul adâncimilor sufletești. În loc să traverseze mările, iubirea se adâncea în vene și nervi, devenind un teritoriu al intimității. Metafora "până în adâncul ființei" semnala nu o întindere exterioară, ci un abis interior, tot atât de spectaculos ca bolta cerească. Cu toată inima, cu tot sufletul, cu fiecare respirație e iubirea acelei perioade.

Odată cu microscopul și teoria atomistă s-a petrecut un al treilea salt: din cavitatea inimii ne-am retras în centrul materiei. Iubirea a fost dezagregată în particule. "Te iubesc cu toții atomii mei" a devenit un slogan al fidelității cuantificate, o măsură care reflecta triumful rațiunii, dar și fragilitatea unei iubiri în căutare de certitudini formale. Iubirea postmodernă de simte în ADN, în celule.

 
Fiecare metaforă prelucrată în imaginarul colectiv și-a alipit sensuri ale absolutului. Frontiera lumii a fost întotdeauna un reper al infinitului. În antichitate, țărmul mării nu marca doar începutul pământului, ci sfârșitul cunoașterii. În Renaștere, corpul uman a fost conturat ca o frontieră a misterului. Mai târziu, revoluția științifică a împins granița în plan atomic. Frontierele lumii exterioare și ale microcosmosului au fost două etape ale aceluiași proiect epistemic: extinderea continuă a limitelor cunoașterii. Imaginarul colectiv a internalizat aceste repere pentru a concepe ideea de absolut.

În această mișcare circulară, iubirea a împrumutat de la religie aura sacră și caracterul inatacabil, iar de la știință speranța unei măsurători absolute. Din spațiul cetelelor cerești și din laboratorul omului modern a izvorât credința că iubirea poate fi eternă și unitară. 

Iubirea, ca sentiment al absolutului, se hrănește atât din elanul mitologic de altădată, cât și din rigurozitatea paradigmelor contemporane, ca un imperativ cultural: iubești perfect sau nu iubești deloc. Fără să ne dăm seama, iubirea noastră pare să se muleze pe forma lumii, așa cum o percepem. Mai precis, pe forma granițelor cunoașterii lumii. Iubirea noastră are forma universului nostru. 

Confuzia de dinaintea răsăritului

Înaintea fiecărui moment cu adevărat important din viaţă se află o perioadă de confuzie. Este regula nescrisă a metamorfozei interioare: revelaţia – aceea care rupe vălul, care aprinde torţa acţiunii – nu vine niciodată la chemarea arbitrariului. Ea nu coboară peste mintea liniştită, ci se ridică din haosul suportat cu trudă. Umple un gol lăuntric, nu ca o umplutură oarecare, ci ca fluxul după reflux, ca soarele după furtună. Natura ei este restauratoare, dar nu liniştitoare.

Cu cât iluminarea e mai profundă, cu atât deruta care o precede e mai violentă. Insuportabila confuzie! O tulburare ce poate lua forma unui vuiet surd, ca o furtună care nu mai izbucnește, ci rămâne suspendată în cerul tău interior. Uneori devine spaimă. Alteori, depresie. Uneori, disperare: forma cea mai pură a așteptării fără obiect.

Rar, oamenii sunt doborâţi de aceste stări. Mult mai des însă – și într-un fel mai nobil – pur şi simplu supravieţuiesc. Cu fruntea joasă, cu întrebări pe buze, dar în viaţă. Nu conştientizează mereu tiparul subtil al vieţii: că marile limpeziri vin doar după marile tulburări, că între teamă şi decizie nu există prăpastie, ci pod. Că, din răspântia confuziei, porneşte mereu un drum nou, chiar dacă pentru o vreme pare îngropat sub ceaţă.

Totul devine „perfect” – dacă există aşa ceva – nu când dispare confuzia, ci când învăţăm s-o tratăm nu ca pe un eşec, ci ca pe o chemare. Confuzia e mecanismul prin care realitatea ne obligă să renunţăm la iluzii. E semnalul că ceea ce a funcţionat până ieri nu ne mai este de ajuns. E foamea sufletului pentru altceva, pentru mai mult, pentru un sens care încă nu are nume.

În natură, orice sistem care nu se dezvoltă se dezintegrează. E la fel şi cu omul. A te opri e totuna cu a începe să mori – nu brusc, ci pe bucăţi. De aceea, confuzia nu e dușmanul: e semnalul că sufletul se pregătește din nou de creștere.

Eşti într-un moment în care nu te găseşti, nu-ţi afli locul, nu ştii ce-i cu tine, nu poţi vedea în viitor? Ţi-e teamă de ce va urma? Atunci am o veste pe care puțini o pot rosti fără să pară absurzi: urmează vremuri bune. Nu ușoare. Bune. Într-o zi apropiată – poate mâine, poate într-o dimineaţă aparent banală – te vei trezi şi vei şti. Nu printr-o revelație mistică, ci printr-o simplitate tăcută: că ai ceva foarte important de făcut.

Viaţa se deschide mereu după noapte, dar e nevoie să stai în întuneric cu demnitate, fără să aprinzi lămpi false. Nu confuzia ne pierde, ci graba de a o alunga cu surogate.

Comunicarea e cea mai bună investiție

Poţi îmbunătăţi un produs sau un serviciu pe două căi. Prima constă în clasica abordare a proiectelor: stabileşte un scop clar, divide-l în obiective SMART, identifică acţiunile şi resursele necesare, construieşte un buget, fixează termene limită şi treci la fapte.

A doua constă într-o abordare mai subtilă, mai puţin costisitoare, care cere un strop de talent şi de preocuare şi care nu tot timpul, dar adesea, este mai eficientă. Ea nu rezolvă problema înfruntând-o pieptiş, ci într-un mod creativ. Ea nu urmăreşte să schimbe produsul însuşi, ci felul în care este perceput de public. Nu este creare de valoare, ci punere în valoare. Nu schimbă realitatea, ci o (re)defineşte. Este vorba despre comunicare. 

În Marea Britanie, Poşta înregistrează o rată de succes de 98% la livrarea a doua zi a corespondenţei prioritare (first-class mail). Şi au dorit să aducă serviciului o îmbunătăţire. În efortul de a ridica rata de succes la 99%, uriaşa organizaţie aproape s-a prăbuşit. 

Între timp, dacă întrebi publicul britanic ce rată de succes crede el că are livrarea a doua zi a corespondenţei prioritare, media răspunsurilor se află undeva între 50 şi 60%. Deci, nu ar fi fost pur şi simplu mai uşor să le spună oamenilor că poşta prioritară ajunge a doua zi în 98% din cazuri?  

La noi, Primăria Capitalei a investit miliarde în adăposturi pentru animale, care au menirea de a mijloci adopţiile de câini maidanezi. Minunat, cu excepţia faptului că nu au anunţat pe nimeni despre existenţa lor, despre modalitatea de adopţie, nemaivorbind despre servicii on-line, civilizate.

Între timp, dat fiind că oamenii nu au acces la aceste mecanisme, serviciul public îşi propune să investească şi mai mult în adăposturi, cu toate că rentabilitatea celor existente ar creşte colosal dacă s-ar acorda minimum de atenţie relaţiei cu publicul, comunicării efective şi propriu-zise.

Principiul este următorul: comunicarea face parte din produs. Sună niţeluş filozofic, dar adevărul este că nu-mi foloseşte la nimic un drum care nu e pe hartă, pentru că nu umblu de nebun în speranţa că descopăr drumuri noi şi, chiar dacă l-aş descoperi, nu mă aventurez pe un drum care nu ştiu unde mă duce. La noi se cheltuieşte formidabil pe drumuri, dar nu se sinchiseşte nimeni să facă gestul minim de a amplasa nişte indicatoare decente.  

Ştiaţi că analgezicele au efecte diferite în funcție de denumirea lor? Cele cunoscute sau renumite sunt mai eficiente în reducerea durerii decât cele necunoscute, dar având aceeaşi formulă. Şi nu vorbesc doar de impresii, ci de studii în care a fost efectiv măsurat impactul lor. Filozofic sau nu, principiul e corect, din pricină că "lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem", vorba poetului.

Atât în business, cât şi în sectorul public, există o inerţie principială legată de rolul comunicării. Se consideră, pe de o parte, că numai iniţiativele mari, strategice, foarte complexe şi foarte scumpe sunt serioase. 

Astfel, se ajunge, de exemplu, la paradoxul că restaurantul cu mâncarea de cea mai proastă calitate vinde cel mai mult, din pricină că este cel mai curat, mai îngrijit, cu oferta cea mai uşor de înţeles de către oricine şi aşa mai departe. 

Sau se investeşte, de către o municipalitate, o sumă enormă şi un efort masiv pentru reducerea timpului de aşteptare în staţiile de autobuz, nereuşindu-se, în cele din urmă, decât o imperceptibilă îmbunătăţire, cu toate modificările de trasee şi de infrastructură. Între timp, cu doar un mic procent din acei bani, s-ar fi putut monta contoare de traseu în staţii şi, eventual, alte servicii de tot soiul, care ar fi făcut aşteptarea mult mai suportabilă, fără a da tot traficul peste cap. 

Există chiar situaţii în care un director executiv, performant şi foarte bine plătit, şi un ministru, de asemenea performant, dar îngâmfat, sunt înlocuiţi cu nişte incapabili doar pentru că nu au înţeles mici amănunte de comunicare, cum ar fi acela că, în vremuri de criză, publicul apreciază modestia mai mult decât competenţa. 

Pe de altă parte, comunicarea e adesea confundată cu marketingul, mulţi directori crezând că ea înseamnă să-ţi minţi în faţă clienţii şi colaboratorii. Din fericire, mai devreme sau mai târziu, oamenii îşi dau seama dacă eşti cu adevărat de încredere sau doar foarte priceput la marketing.

Dar comunicarea nu înseamnă marketing. Ea poate însemna să foloseşti specificaţiile clientului în loc de specificaţii standard, poate însemna testare de servicii sau produse, poate însemna asistenţă la utilizare şi aşa mai departe. În fond, înseamnă relaţie, colaborare, grijă şi respect. 

Cele trei mari virtuţi

Marile virtuţi creştine ale credinţei, dragostei şi nădejdii acoperă, cumva, şi dau seamă de nevoile umane fundamentale. Le întâlnim citate în epistole, în predici şi în predania Bisericii, dar le regăsim mai profund acolo unde omul nu mai ştie ce să creadă, cui să se încredinţeze, ce sens să dea durerii. Le-am putea numi chiar „vitaminele sufletului”, subtile, esenţiale, imposibil de sintetizat în laborator, dar a căror absenţă se simte ca o anemie a fiinţei.

Cunoaştem minunatul text din scrisoarea Apostolului către corinteni – acel poem teologic despre iubirea care „nu cade niciodată” – ştim, de asemenea, cerinţa Bisericii de a practica aceste aşa-numite virtuţi teologice. Dar puţini dintre noi conştientizează cât de profund sunt acestea legate de viaţa noastră de fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă. Nu sunt simple idealuri suspendate în eterul dogmei, ci ancore existenţiale.

Avem nevoie de hrană, adăpost şi siguranţă. Aceasta e prima treaptă a oricărei piramide a nevoilor, fie ea piramida lui Maslow sau cea din Evanghelie. Nimic nu ne garantează traiul. Orice am face, nu poate vreodată exista o garanţie că nu vom ajunge mizeri sau bolnavi. Economia e fragilă, sănătatea imprevizibilă, iar norocul capricios. Oricât am agonisi pe lumea asta, totul se poate pierde într-o clipă, ca la Iov. Pentru a nu dispera, ca fiinţă slabă, într-o lume ostilă şi impredictibilă, omul are nevoie de credinţă – nu ca dogmă, ci ca încredere liniştită în rostul lucrurilor. Ca în Epistola către Evrei, sau în Matei 6: este vorba despre „încrederea în cele ce încă nu se văd”, siguranţa venită din interior că va fi bine, certitudinea că obişnuinţele vieţii noastre nu vor fi tulburate ireversibil.

Nu putem trăi fără dragoste. Dar nimic nu ne poate asigura că nu vom rămâne singuri. Nevoia de afecţiune este mai adâncă decât nevoia de oxigen: copilul lipsit de îmbrăţişare moare, chiar dacă este hrănit. Tendinţa naturală a omului de a cere iubirea sperie prin posibilitatea de a nu mai avea, la un moment dat, de la cine. Se naşte astfel o economie spirituală a iubirii, în care cea mai simplă şi utilă raţiune ne arată că, pentru o colectivitate, maximum de afecţiune şi acceptare se poate obţine prin imperativul de a oferi dragoste înainte de a o pretinde. E reciprocitate morală, dar şi strategie psihologică.

În fine, avem nevoie de dezvoltare. E o lege a acestei lumi, adesea nescrisă dar resimţită: viaţa este un efort, iar acest efort trebuie să merite. Dacă nu creşti, mori. Iar ca să creşti, trebuie să ai un „dincolo”. O proiecţie. O poveste despre tine în viitor. Nu putem merge mai departe aşteptându-ne doar la rău. Avem nevoie de un mâine, dacă nu irezistibil, precum al oamenilor de mare succes, măcar suportabil. Lipsa lui se numeşte deznădejde, care, în terminologia patristică, este păcat nu pentru că „încalci” ceva, ci pentru că încetezi să mai funcţionezi. Ea face mult rău, atât persoanei care o suferă, cât şi celor din jurul său. Nu întâmplător, în Evul Mediu, deznădejdea era considerată una dintre cele mai periculoase ispite demonice.

De aceea e, poate, firesc pentru tineri şi oamenii maturi să aibă cele mai mari dificultăţi cu virtutea credinţei. Pe umerii lor se sprijină binele tuturor şi asigurarea traiului le pune la încercare principiile. Ştiind cât de greu se procură o pâine, nu e tocmai uşor pentru aceştia să se lase convinşi că vor fi îngrijiţi şi ei, precum păsările cerului sau nuferii apelor. Tinerii cred în efort, în voinţă, în acţiune – dar nu le vine lesne să creadă că cineva veghează asupra lor fără un contract semnat. E uşor, în schimb, să nădăjduiască şi să iubească. Vederea orizontului şi dorul de celălalt sunt ale lor prin fire.

Tot la fel, e firesc pentru copii să aibă dificultăţi cu virtutea dragostei. Nu pentru că nu o simt, ci pentru că li se oferă necondiţionat şi fără motive de a bănui că izvorul va seca vreodată. De aceea, copiii sunt capabili de cruzimi, pe cât de inocente, pe atât de cumplite. De aceea, pentru ei, singurătatea cuiva e motiv de batjocură, iar nu de milă. Psihologia dezvoltării vorbeşte limpede despre egocentrismul infantil, dar Evanghelia, cu blândeţe, vorbeşte despre necesitatea educării inimii. Dragostea trebuie învăţată, nu doar primită.

În fine, cei care au deprins credinţa şi dragostea, dar e normal să aibă nădejdea tulburată, sunt bătrânii. Viitorul lor e îngust, ziua de mâine tot mai puţin promiţătoare. Uneori se agaţă de viziuni mărunte, de detalii, de amintiri. Nădejdea, pentru ei, e dificilă ca şi efortul de a privi în sus. Atunci însă când pâlpâirea speranţei se stinge, pentru bătrâni, dacă se adaugă la aceasta pierderea dragostei sau a siguranţei, nu au nevoie nici măcar de vreo boală anume pentru a muri, cam în acelaşi timp în care ar muri fără hrană. Nu numai ei sunt în această stare. Oricine este văduvit de viitor moare lent.

Chiar şi scoase din contextul creştin, credinţa (convingere şi siguranţă), dragostea (acceptare şi apreciere) şi nădejdea (viziune şi speranţă) sunt hrana sufletului. Le putem reformula, dacă vrem, în termeni seculari, psihologici, existenţialişti sau chiar economici. Dar esenţa rămâne.

Într-o perioadă sau alta a vieţii, ne putem lipsi de câte una dintre ele. Suntem suficient de rezistenţi pentru asta. Dar dacă ne lipsesc două, pentru mai multă vreme, ne pierdem puterea vieţii. Când dispare sensul, afectul şi încrederea în lume, omul se prăbuşeşte, chiar dacă e încă în picioare.

De exemplu, pierderea unui prieten (afecţiune, dragoste) se îndură şi depăşeşte într-un mod mai sănătos dacă ne asigurăm o anume rutină a obiceiurilor de acţiune şi gândire (siguranţă, credinţă) şi plănuim viitorul în termenii noştri de succes şi realizare (viziune, nădejde).

Pierderea locului de muncă (certitudine, credinţă) se depăşeşte cu integritate prin apropierea de cei dragi (afecţiune, sprijin, dragoste) şi, în acelaşi timp, printr-o strategie sau plan de acţiune care reintroduce viitorul în ecuaţie.

Cele mai dificile situaţii sunt acelea în care un singur cutremur din viaţa noastră ne doboară doi sau trei dintre aceşti piloni sufleteşti dintr-odată. Atunci vorbim despre depresii, acele „nopţi negre ale sufletului”, unde rugăciunea pare monolog şi viitorul, o glumă amară. Sunt, bunăoară, relaţiile în care, pentru unul dintre parteneri, celălalt este sursă nu doar de dragoste, ci şi de securitate (sprijin pentru credinţă) şi de speranţă (proiect de viitor). Când o astfel de relaţie se termină, de regulă salvarea persoanei părăsite se face cu infuzii masive de afecţiune şi încurajare, fie din exterior, fie dintr-un rezervor interior care nu s-a epuizat cu totul. Altfel, prăbuşirea devine sistemică.

Sufletul nu e doar o metaforă. E un mecanism viu. Şi cere, ca orice mecanism, combustibil. Aici, credinţa, dragostea şi nădejdea nu sunt simple „valori”. Sunt ceea ce face motorul să funcţioneze. Fără ele, viaţa se reduce la supravieţuire.

La limita firescului

Conceptul de accident, provenit din filozofia greacă, desemnează ceva care nu ţine de esenţa lucrurilor, care nu face parte din natura acestora, ceva întâmplător, la marginea existenţei, la limita lumii logice, nefiresc, paranormal. Aşa precum povestirile lui Stephen King.

Amănuntele accidentului suferit de marele scriitor sunt bine descrise pe Wikipedia: «În vara anului 1999, King lucra la volumul „On Writing: A Memoir of the Craft” (Despre scris: mărturie asupra meşteşugului). În după-amiaza zilei de 19 iunie, a ieşit la o plimbare pe marginea drumului local 5 din Center Lovell, Maine. Conducătorul auto Bryan Smith, distras de rottweilerul său de pe bancheta din spate a maşinii, un Dodge Caravan din 1985, l-a izbit pe King, care a fost aruncat într-o adâncitură aflată la aproximativ 4 metri de marginea drumului. King a fost în stare să dea şerifului numerele de telefon pentru a-i contacta familia, deşi era în dureri considerabile. El a fost transportat cu elicopterul la Spitalul Central din Maine, unde a rămas timp de aproape trei săptămâni datorită rănilor suferite — plămânul drept străpuns, o fractură de bazin, fracturi multiple la piciorul drept şi o tăietură la scalp. După cinci operaţii în zece zile şi terapie fizică, King şi-a reluat lucrul la „On Writing” spre sfârşitul lunii iulie, în ciuda faptului că nu putea să şadă mai mult de circa patruzeci de minute din cauza durerii intolerabile.»

Smith, şoferul camionetei, a murit în somn un an mai târziu, în data de 21 septembrie 2000, care este, întâmplător, ziua de naştere a lui Stephen King. Iată o coincidenţă demnă de dramele paranormale ale acestui autor. Dacă derulăm filmul înapoi, din acest punct, aflăm că, în momentul în care a fost limpede că va scăpa cu viaţă, una dintre primele preocupări a fost să cumpere Dodge-ul care l-a lovit. Pe de o parte, ar fi vrut să îl distrugă cu barosul. Pe de altă parte, dorea să nu ajungă obiect de licitaţie.

King a fost întotdeauna un om cu viaţă simplă. A rămas să locuiască acolo unde s-a născut, în Maine, un stat în care nu s-a întâmplat niciodată nimic, în care viaţa decurge banal, oamenii sunt cu toţii aşezaţi, tăcuţi, anonimi. A fugit întotdeauna de interviuri şi popularizare. Scrisul pentru el a fost mereu un efort tăcut, intens, acribic, nicidecum o aventură. La fel şi viaţa de zi cu zi.

Din copilărie el începuse să scrie şi chiar să îşi vândă lucrările. Nici măcar la colegiu nu s-ar fi dus dacă nu era dorinţa mamei. Lui, oricum, colegiul nu i-a folosit la nimic în carieră. Erau oameni săraci, o mamă singură cu doi băieţi. Tatăl îi părăsise când Stephen avea doi ani. După ce a terminat liceul, el trebuia oricum să muncească 8 ore pentru traiul lor. Colegiul mai mult l-a încurcat. Însă mama lui avea această dorinţă, să-i facă băiatul facultate şi, deşi convins de inutilitatea demersului şi copleşit de efortul studiilor făcute în paralel cu munca, s-a dus şi a obţinut bursa. Explicaţia lui: mama a fost o femeie care nu a avut niciodată nimic; măcar atâta lucru merita şi ea.

Succesul lui Stephen King ca scriitor a depăşit orice posibilitate de definiţie. E uriaş. E paranormal de uriaş. Contrastul cu viaţa retrasă de Maine nu poate fi mai mare. Ar fi fost culmea ca, acum, maşina care aproape i-a pus capăt carierei şi vieţii să ajungă obiect de veneraţie pe e-Bay. Aşa încât a distrus-o. Cât timp a fost în spital, şansele lui de a supravieţui şi apoi de a reveni la o viaţă normală păreau minime. Dar el a fost conştient tot timpul. Cu atât mai grotesc şi obsesiv s-a format în mintea lui filmul horror al accidentului.

În liniştea aceea de început de lume, brusc şi halucinant, se făcea că se află cu oasele zdrobite şi cu toată viaţa zdrobită, într-un şanţ. Nu avea nici măcar posibilitatea să se enerveze. Cel care într-o fracţiune de secundă îi spulberase existenţa creatoare i-a apărut deasupra ochilor. Nu putea să-i spună nimic, nu putea să se mişte, dar auzea şi vedea mai intens ca niciodată. Timpul se dilatase enorm. Smith şi-a aprins o ţigară, calm, incredibil de calm, şi a oftat a pagubă, spunând un singur lucru, la fel de paranormal ca toată această poveste: “Ăsta e norocul meu. Dintre toţi locuitorii din Maine, eu omor singura celebritate!”.

Despre cafea

Fără ea lumea n-ar fi fost ce este.

Să ne închipuim pentru o clipă un univers fără cafea. Iluminismul, acea explozie de minte și spirit care a apărut în cafenelele Parisului, n-ar fi existat. Voltaire, Diderot, Rousseau, toți acești titani ai gândirii, își datorează geniul nu doar propriilor minți, ci, în parte, și acelei băuturi miraculoase care le-a menținut vigilența în nopțile lungi de dezbatere. Prin urmare, majoritatea ideilor care guvernează astăzi lumea noastră n-ar fi văzut niciodată lumina zilei.

Dar nu doar în Paris s-au născut revoluțiile! Cafenelele au devenit, peste tot în lume, sanctuarele revoluționarilor, filosofilor și activiștilor. Discuțiile aprinse purtate în aceste spații au contribuit la formularea și diseminarea ideilor care au dus la schimbări sociale majore. Revoluția Franceză însăși și-a găsit nutrienții în aceste laboratoare de gândire alimentate de cofeină, unde burghezia se întâlnea pentru a diseca vechea ordine și a imagina o lume nouă.

Dar cafeaua nu a transformat doar mințile, a redesenat harta lumii. A fost un motor colosal al comerțului global, dictând rute comerciale și formarea imperiilor coloniale. Plantațiile de cafea din America Centrală și de Sud, din Asia și Africa au devenit inima economiilor națiunilor producătoare, dar și teatrul unor tragedii umane. Pentru că, să fim sinceri în această pledoarie, progresul civilizației a avut și prețul său întunecat: forța de muncă supusă adesea unor condiții inumane pentru a satisface cererea europeană nesățioasă. Această boabă care ne-a luminat mințile a umbrit, uneori, conștiința noastră morală.

Și totuși, din această complexitate istorică a apărut o lume interconectată, unde cafeaua a devenit primul produs cu adevărat global, creând punți între continente și culturi.

Literatura universală poartă în ea aroma cafelei. Balzac, colosul literaturii franceze, își scria capodoperele hrănit de litri de cafea neagră, transformând cofeina în personaje memorabile și intrigi captivante. Rebreanu, marele nostru romancier, și-a croit calea prin labirintul sufletului românesc cu douăzeci de cești de cafea alături în fiecare zi. De fapt, fără să mai dau o mulțime de nume, amintesc doar că orice traseu prin cultura românescă mare trece și pe la Cafeneaua Capșa.

Chiar și știința modernă își datorează salturile revoluționare cafelei. Fizica lui Richard Feynman, cu teoriile ei strălucite, și invențiile geniale ale lui Edison s-au născut în nopți albe și binecuvântate de cofeină. Iar progresul tehnologic însuși a fost accelerat de căutarea perfecțiunii în prepararea cafelei: de la dezvoltarea mașinilor de espresso la metodele rafinate de prăjire, de la inovațiile în logistica transportului până la știința extracției aromate. Cafeaua nu a fost doar consumată. A fost studiată, perfecționată, ridicată la rang de artă. Designul cafenelelor a creat o estetică specifică care definește încă urbanitatea modernă. De la ustensilele rafinate ale preparării până la arhitectura spațiilor de consum, cafeaua și-a construit propriul ei limbaj vizual.

Dar să nu rămânem doar în cafenelele pariziene și vieneze! Cafeaua și-a țesut propriile ritualuri în fiecare colț al lumii, creând o diversitate culturală uimitoare. Ceremonia etiopiană a cafelei este o adevărată liturghie a ospitalității, cafeaua turcească - un ritual care a fost declarat patrimoniu UNESCO, iar espresso-ul italian a devenit filozofia unui mod de viață rapid și intens. Fiecare cultură și-a pus amprenta asupra acestei băuturi, transformând-o într-o hartă gustativă a umanității.

Dar cel mai spectaculos exemplu rămâne Paul Erdős, matematicianul legendar despre care se spunea că este "o adevărată mașină de transformat cafeaua în teoreme". În cartea "The Man Who Loved Only Numbers", Paul Hoffman ne povestește că Erdős lucra câte douăzeci de ore la rând, hrănindu-și geniul cu espresso după espresso, tablete cu cofeină și, da, chiar și amfetamine. Când un prieten l-a provocat să renunțe pentru o lună la stimulente, Erdős a acceptat și a câștigat pariul de 500 de dolari. Dar la final i-a reproșat amicului cu amărăciune: "Ai oprit matematica în loc timp de o lună!"

Fundațiile economiei moderne s-au clădit în cafenele! Primele burse de mărfuri, precum cea din Londra, s-au dezvoltat în jurul acestor temple ale băuturii negre. Lloyd's of London, una dintre cele mai vechi și renumite piețe de asigurări din lume, își are originile în modesta Cafenea a lui Edward Lloyd de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Acolo, negustorii și căpitanii de nave se întâlneau pentru a discuta despre afaceri, a schimba informații și a asigura încărcături. Un simplu spațiu de socializare s-a transformat, prin magia cafelei, într-un centru financiar vital care încă dictează ritmul economiei mondiale.

Iar în Londra, pe lângă explozia iluministă pariziană, cafenelele au devenit adevărate "universități penny". Isaac Newton, Joseph Addison și Richard Steele frecventau locuri precum Button's sau Will's, unde oricine își permitea o cafea putea participa la discuții intelectuale de înaltă ținută. Idei noi erau dezbătute, știri schimbate, iar publicații precum The Tatler și The Spectator, considerate printre primele reviste moderne, erau redactate și citite cu voce tare. Fără cafeaua care îi menținea treji pe acești pionieri ai jurnalismului, presa modernă ar fi fost de neconceput.

În coloniile americane, cafenelele au devenit locuri fierbinți de dezbatere politică și rezistență. Planurile pentru faimoasa Partidă de Ceai de la Boston din 1773 au fost parțial concepute în aceste sanctuare ale cafelei, ca reacție la taxele britanice asupra ceaiului. Ironia istoriei: respingând ceaiul impus de metropolă, coloniștii au îmbrățișat cafeaua ca pe un simbol al libertății și independenței. Revoluția Americană însăși a fost, în fond, alimentată de cofeină și dorința de autodeterminare.

La fel, în estul Europei, istoria ar fi luat cu totul alte căi. O mare parte din forța Revoluției de la 1917, complet străină de apatia rusească întemeiată pe vodcă, se datora spiritului de mare cafegiu al lui Troțki. Revoluția însăși a fost, într-un fel, o explozie de cofeină politică care a răsturnat un imperiu întreg.

Viena, orașul cafenelelor elegante, ar fi fost de nerecunoscut fără această cultură. America de Sud și-a construit economiile pe exportul masiv al boabelor, devenind gigantul care hrănește dependența mondială de cofeină. Mersul trenurilor și al avioanelor ar fi fost diferit, pentru că mașiniștii și piloții își datorează vigilența cafelei. Călătoriile lungi cu mașina ar fi fost mult mai periculoase, sesiunile de examene, un adevărat calvar, iar romantismele de cafenea nici măcar n-ar fi existat.

Cu Revoluția Industrială, cafeaua nu a transformat doar mințile, ci și timpul însuși. Pauzele de cafea au devenit momentul sacru de respiro și regenerare în ritmul implacabil al fabricilor, contribuind la creșterea productivității și la menținerea sanității mentale într-un mediu industrial solicitant. Această integrare a cafelei în rutina zilnică a avut un impact colosal asupra organizării muncii moderne și a modului în care percepem eficiența. Programul de lucru contemporan, cu pauzele sale ritualice, poartă amprenta acestei boabe care a învățat omenirea să-și calibreze energia.

Istoria ne oferă și momente tragicomice legate de cafea. Malcolm Gladwell, în articolul său din The New Yorker din 30 iulie 2001, relatează un episod fascinant: "Regele Gustav III, care a domnit în Suedia la sfârşitul secolului al optsprezecelea, era atât de convins de faptul că, dintre toate formele de cofeină, cafeaua este în mod special periculoasă, încât a pus la cale un experiment elaborat. Un criminal deţinut a fost condamnat să bea cană după cană de cafea până când moare, în vreme ce un alt deţinut, drept control, a fost condamnat la ceai pe viaţă. Din nefericire, cei doi medici care conduceau experimentul au murit înainte de toţi; apoi a fost ucis Gustav; în cele din urmă, băutorul de ceai a murit la 83 de ani, de bătrâneţe, lăsându-l pe cel dintâi criminal cu espressoul său şi lăsând, totodată, presupusa toxicitate a cafelei nelămurită."

Dependența și insomniile colaterale sunt doar dovada că această băutură are forța să ne modifice fundamental experiența de a fi umani.

Telefonul gay

Am trecut de curând printr-o experiență traumatizantă, cum numai epoca noastră sensibilă și hipersemnificativă ți-o poate oferi: am descoperit că există o corelație între telefon și orientarea sexuală a posesorului. Nu, nu tot telefonul. Doar husa. Și nici măcar întreaga husă, ci strict... culoarea ei.

Mi-am dorit o husă violet. Grăbit, flămând de estetic, am pescuit dintr-un boutique suspect, aflat într-o stație de metrou unde lumina e mai degrabă o promisiune, nu o realitate, ceva ce părea apropiat de violet. Mi s-a părut chiar arătoasă.

La lumină, însă, nu mai era violet. Nici măcar mov. Și-acum, dacă tot am spus "boutique", ar fi trebuit, probabil, să scriu mauve. Dar mi s-a explicat cu profesionalism că, de fapt, husa e... fuchsia. Se pronunță fuhsia. Numele unei flori. Foarte bine. Dar problema e că, în termeni brutali și muritori, husa arată... roz.

Iar ochiul meu, antrenat de un creier care încă mai cere logică în cromatică, știe exact ce e roz: o amestecătură vinovată de roșu și alb, fără urmă de albastru. Ceea ce o face, în mintea mea, diametral opusă oricărei nuanțe de violet. Ca diferența dintre Dinamo și Steaua. (Pentru cei cu adevărat gay: acestea sunt două cluburi de fotbal românești, faimoase pentru rivalitatea lor istorică, palmaresul inegal și pentru faptul că una dintre ele – ghici care – are mai mulți fani și mai puține explicații de dat.)

Și, iată, fiecare cunoscut care-mi spune „tu” fără să-mi fi văzut vreodată dormitorul a avut exact aceeași reacție văzându-mi telefonul:
— Ai telefon roz?! Ce gay pari!

La început am zâmbit cu condescendența filosofului care nu se lasă atins de superficial. Pe seară, am început să am dubii.

Dacă masculinitatea mea poate fi știrbită de o husă de telefon, înseamnă că nu era prea bine ancorată în primul rând. Și totuși, nu pot accepta ideea că un bărbat ar putea fi atras de femei în timp ce telefonul e în buzunar, dar să-și schimbe brusc preferințele la simpla apariție a unei nuanțe pastel.

Dar am învățat un lucru prețios: dacă cineva te întreabă dacă ai telefon roz, nu-i răspunde niciodată că e fuchsia. Te afunzi!

Așa că am protestat. Am strigat în mine că e incorect să judeci un om după husa telefonului. Apoi m-am simțit discriminat. Apoi m-am întrebat de ce naiba mă simt discriminat. Apoi, întâmplător, am găsit la același boutique o husă mai solidă, mai practică.

Am cumpărat-o. E neagră.

Obsedatilor.

Søren Kierkegaard

Danezul Søren Aabye Kierkegaard s-a născut la 5 mai 1813 într-o casă şi a murit pe o stradă, în 1885. Venind, ca gânditor, în tradiţie hegeliană, s-a considerat un filozof creştin totuşi.

Dacă povestea lui Iisus este adevărată sau nu, pentru un creştin nu are importanţă, spune el. Importantă este înţelegerea semnificaţiei.

A fi creştin înseamnă a deveni creştin. 

Sunt trei stadii ale devenirii: 

- Stadiul estetic. Omul trăieşte clipa, deci, de fapt, nu trăieşte, ci este trăit. Un fel de copilărie. În final ajunge, precum Socrate, să vadă lipsa de sens a existenţei estetice şi o ironizează. Astfel, trece în 

- Stadiul etic. Aici el capătă conştiinţa obligaţiei şi se formează în temeiul valorii umane autentice. Omul matur. Râzând de micimea omului, trece în 

- Stadiul religios. Nu om pentru om, ci om pentru divin. Omul are acces la divin prin suferinţă.

Pentru Kierkegaard, existenţa veritabilă este cea individuală, umană. 

Între existenţă şi gândire este o barieră de netrecut. Adevărata fiinţă, în sens metafizic, este fiinţa umană, iar adevărul este subiectiv. Existenţa autentică este cea care trece prin cele trei stadii.

În fond, nu putem accepta existenţa obiectivă fără dureri, angoase, iubiri, care există şi ele.

Sonetul 66 de Shakespeare

23 aprilie este ziua în care marele nostru poet universal a coborât din Univers printre noi, dar şi ziua înălţării sale la cele universale.

Versiunea Quatro 1609

Shakespeare's Birthplace (foto: Mihai Cuza)

Tired with all these, for restful death I cry,

As to behold desert a beggar born,

And needy nothing trimm'd in jollity,

And purest faith unhappily forsworn,

And gilded honour shamefully misplac'd,

And maiden virtue rudely strumpeted,

And right perfection wrongfully disgrac'd,

And strength by limping sway disabled

And art made tongue-tied by authority,

And folly, doctor-like, controlling skill,

And simple truth miscall'd simplicity,

And captive good attending captain ill:

Tir'd with all these, from these would I be gone,

Save that, to die, I leave my love alone.

Traducerea lui Mihai Cuza

Scârbit de toate astea aș muri

Decât să văd prostia răsfăţată

Și competenți născuți spre a cerşi

Și nevinovăția înșelată,

Și cinstea transformată în păcat,

Şi trupul pur vândut în murdărie,

Și ce-i perfect, perfect denaturat,

Şi forța prinsă-n chingi de viclenie,

Şi falsa libertate la cuvânt,

Și adevărul clar numit capriciu,

Și doctori care n-au discernământ,

Și-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Dar chiar de-n moarte aș uita de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducere (2) de Mihai Cuza

Implor odihna morţii, prea scârbit

să văd cel bun că e născut să ceară

şi cel netrebnic că e ghiftuit

şi cel curat că e făcut de-ocară

Şarlatania ridicată-n rang,

Neprihănirea bestializată

şi caracterul răsplătit cu ştreang

Şi-ambiţia mişeleşte sfârtecată

Talentul de putere-i cenzurat

Şi măiestria în puhoi pierdută,

Concretul - ca nălucă denunţat

Şi sfântul e îngenuncheat de brută

Dar chiar de-aş vrea să mor, sătul de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducerea lui Ion Frunzetti

Scîrbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa - marfă, legea sub blestem.

Onoarea - aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei tîrguită,

Desăvîrşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia - dascăl la cuminţi

Şi adevărul - semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scîrbit de tot, de toate mă desprind,

Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Traducerea lui Gheorghe Tomozei

Scîrbit de tot, izbava morţii chem,

cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,

nevolnic, a magnificenţiii togă

şi gîndul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,

e pîngărită casta feciorie,

perfecţiunea-i frîntă de urgie

şi-ngenuncheat, orice sublim elan.

A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scîrbit de tot, m-aş stinge fără glas,

dar dragostea, murind, cui să o las?

Traducere de Dan Grigorescu şi N.Chirică

Sătul de toate, caut tihna morţii,

Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,

Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,

Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste avînd teamă

Şi fecioria pradă umilinţei,

Şi împlinirea neluată-n seamă,

Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,

Şi doctor raţiunii, nebunia,

Şi adevărul simplu, simplitate,

Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,

Dar dacă mor cui las iubirea mea?

Traducerea lui Petru Rezuş

De toate dezgustat, strig după moarte,

cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,

pe sec şi ticălos ajuns departe,

credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară

şi fecioara - marfă de vîndut,

desăvîrşirea stînd umil la scară,

puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici - roabă

ştiinţa - ucenică a prostiei,

spunînd minuni pe cel cu mintea slabă

şi binele slujindu-i mişeliei.

Scîrbit de toate, ca să mor aş vrea,

dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Traducere de Nicolae Pintilie

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -

Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,

Pe mărginit gătit în falnic chip,

Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos

Şi fecioria pîngărită-oricînd

Şi chiar desăvîrşirea dată jos

Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd

Şi graiul artei sub căluş închis

Şi nebunia doctor pe dibaci

Şi adevărul nerozie zis

Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,

Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.

Traducerea lui George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:

Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,

Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,

Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,

Onoarea - aur fals, înşelător,

Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor

Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,

Cuminţii - bănuiţi de nebunie,

Curatul adevăr - numit prostie,

Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,

Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

Traducere (3) de Mihai Cuza

Murind m-aş mai reface, obosit

de râtănia-n mofturi răsfăţată

şi de nobleţea pusă la cerşit

şi de sinceritatea-njunghiată,

De frauda tratată cu onoare

Şi trupul pur mânjit de grea ruşine,

De etica zdrobită în picioare

Şi curvele care se dau virgine

Şi de talentul rupt cu pumni în gură,

De adevărul dus la sacrificiu,

Maestrul terfelit de stârpitură

şi-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Şi chiar de-n moarte aş pleca spre bine,

rămân pe lume numai pentru tine.

Cultura autorității

Culturile umane au în centrul lor concepţia despre valoarea omului.

De exemplu, într-o anumită cultură valoarea umană este dată de posibilitatea de a-ţi depăşi condiţia, de a ajunge pe o treaptă de civilizaţie la care părinţii tăi nici nu visau. Tu însă poţi şi eşti dator să visezi. E visul naţiunii tale. Într-o alta, omul are valoare întrucât îi serveşte pe ceilalţi prin micile lui fapte zilnice, prin meşteşugul lui, prin purtarea lui convenţională. Orice ieşire din tiparele tradiţionale e sfidătoare. Pentru aceşti oameni, comunitatea e mai importantă decât individul.

Pentru o anume cultură, moştenirea pe care o lasă în urmă cineva dă măsura valorii acelui om. Dacă laşi în urmă un copil bine-crescut, un copac şi o casă, te-ai "calificat". Dacă scrii o carte care să-ţi poarte înţelepciunea peste generaţii, eşti şi mai valoros. Dacă descoperi sau cucereşti ceva, numele îţi rămâne gravat pe "frontispiciul veşniciei". Mentalităţile se ţes şi se întrepătrund în lume, aidoma culturilor şi raselor. 

Dar pe lângă acestea, o cultură anume se prezintă la marele bal al culturilor umane într-un minunat port popular, o adevărată operă de artă străveche, valoroasă, unică, specială, dar şi roasă de vreme, ponosită şi cam nespălată. Suprema valoare a acestor oameni este dată de posibilitatea lor de a trăi pe spinarea altora. De a se descurca. Ei tind să fie şefi. Pentru ei, în mod tradiţional, şeful nu este cel care poartă responsabilitatea, ci acela care hotărăşte a cui e vina.

Pentru ei, funcţia sau autoritatea reprezintă sfânta îndeletnicire de a le lua banii oamenilor şi de a-i conduce pe unde doreşte un anumit organ al autorităţii. A lua banii oamenilor pentru a le da, în schimb, un serviciu, pentru a-i sluji în vreun fel, reprezintă o prostie inadmisibilă şi se pedepseşte exemplar. Aceşti oameni au nevoie, pentru a trăi, de această autoritate, la orice nivel de competenţă. Modul lor de viaţă e o căpuşeală generală, unde regula este ca oamenilor care te plătesc şi în slujba cărora te afli, trebuie să le impui neapărat voinţa proprie şi să le desfizi obligatoriu părerile şi nevoile.

De ce? Pentru că autoritatea înseamnă că tu le eşti lor superior, iar asta se demonstrează prin forţă, sfidare, tupeu. Dacă omului care te plăteşte îi faci serviciul pentru care te-a plătit, conform cerinţelor lui, asta te face servitorul lui, nu superiorul lui. Ce le dă valoare acestor oameni este un plus de autoritate.

În cultura lor, profesorul urlă la elev şi-l învaţă ce pofteşte, în niciun caz ce ar avea nevoie acesta din urmă. Poliţistul se răzbună pe oamenii care-l plătesc, amendându-i când merg bine pe drumul fără pericole şi ignorându-i atunci când mor pe drumuri proaste. Ministrul îşi face agenda în funcţie de interesele partidului şi guvernului, fără să se obosească deloc în direcţia celor care-i finanţează autoritatea.

Ospătarul, mecanicul, funcţionarul, jurnalistul, procurorul şi medicul găsesc mijloace de a-şi impune autoritatea asupra inferiorilor care-i plătesc, pentru că, şi ei, au moştenit interesanta concepţie că valoarea unui om ţine de autoritatea lui asupra celorlalţi.

Fantezia eroismului

Nu era decât un prunc de un anişor, abia spunea primele cuvinte. La vârsta la care celorlalţi bebeluşi creştini, ca şi el, li se taie moţul, lui i-au tăiat picioarele. Părinţii lui s-au despărţit când avea şase ani. Nu au trecut mai mult de zece ani şi a rămas fără mamă, ceea ce i-a provocat o durere mai mare decât orice handicap fizic. Apoi şi-a zdrobit un genunchi. Apoi, la o vârstă la care alţii încă nu s-au decis ce carieră să urmeze, a devenit o legendă a sportului mondial. Un erou incontestabil al atletismului, idol al copiilor cu handicap de pretutindeni, campion paralimpic şi primul om fără picioare participant la Jocurile Olimpice, blazon de nobleţe al tării sale, sprinterul sud-african Oscar Pistorius. 

Apoi, şi-a împușcat iubita prin ușa închisă a băii, de Ziua Îndrăgostiților. Patru gloanțe trase cu precizie, fiecare lovind în plin. Patru gloanțe trase de același om pe care lumea îl numea „Blade Runner”, întruchiparea speranței pentru toți cei care „au pornit cu un handicap”.

Povestea e tulburătoare, deşi nu ar trebui să ne şocheze. Într-un fel, am impresia că e aceeaşi poveste pe care am tot auzit-o. De ce ni se pare surprinzătoare şi şocantă? "Dar vai, cum se poate aşa ceva?" De ce gândim în clişee? De ce nu vedem toate situaţiile similare care cad sub aceeaşi fantezie a eroismului? E important să vedem realitatea aşa cum este, pentru că avem copii de crescut. Celebritatea şi reuşita socială, performanţa de top, genialitatea nu sunt scopuri în sine niciodată, niciodată, niciodată. Ele au un preţ foarte precis, pe care, dacă nu eşti capabil să-l decontezi, îl vei plăti cu propria omenie.

Oscar Pistorius nu este o anomalie. Este o regularitate trecută sub tăcere. Lance Armstrong, o altă legendă, cancer, revenire miraculoasă, șapte Tururi ale Franței, demascat ca un impostor dopat până în măduvă. Britney Spears, idolul adolescenței americane, sfârșește sub tutela tatălui, captiva propriului succes. Michael Jackson, regele pop-ului, transformat în spectacol patologic al propriei decăderi. A te ridica de jos ca să ai de unde să cazi e o imensă prostie. Cred că nu ar trebui să ne lăsăm traşi în curentul culturii de consum care ne învăţă sau determină copiii să dovedească ceva pe lumea asta, pentru că, altminteri, nu interesează pe nimeni. Câte exemple ne trebuie pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, expurgate de iluzia ridicării de jos, a vieţii ca spectacol, a vieţii private ca telenovelă?

Face parte din cultura noastră iluzia prostească după care ai avea ceva de demonstrat pe lumea asta. Că trebuie să te zbaţi, să te sacrifici, să lupţi, să loveşti cu coatele, să treci peste orice, să dovedeşti, să te afirmi, să urci. În cele din urmă, să calci pe cadavre. Ce prostie uriaşă! Nimic mare nu se face fără sacrificii. Dar rareori vreo performanţă justifică sacrificarea omeniei.

Nimic din toate acestea nu e întâmplător. Eroismul, în versiunea sa mediatică, a devenit o religie seculară. Se promit miracole dacă „muncești mai mult decât ceilalți”. Dacă „îți depășești limitele”. Dacă „nu te lași niciodată”. Dar poate că unele limite există tocmai pentru a ne păzi umanitatea. Poate că nu toate sacrificiile sunt nobile. Poate că nu orice „reușită” e demnă. Adevărul dureros e că nu performanța ne definește ca oameni. Nu celebritatea. Nu gloria. Nu recordurile. Ci modul în care îi tratăm pe ceilalți când nimeni nu se uită. Felul în care iubim, iertăm, protejăm, renunțăm. Umanitatea nu e un show. E ceea ce rămâne când reflectorul se stinge.

Poate se termină totuşi, cândva, această goană după vânt. Poate vom ajunge odată să vedem măreţia vieţii obişnuite, a paşilor mici, a răsăritului de soare. Poate că e timpul să reconsiderăm paradigma. Să nu-i mai învățăm pe copii să se „afirme”, ci să se înțeleagă. Să nu-i împingem spre excepționalitate, ci spre echilibru. Să nu le mai punem pe umeri povara gloriei, ci bucuria firescului. Poate că într-o bună zi vom învăța să admirăm nu doar oamenii care „se ridică spectaculos”, ci și pe cei care trăiesc frumos în liniște. Pe cei care nu au nimic de demonstrat. Pe cei care știu că uneori e mai greu să fii simplu decât să fii celebru.

Poate că vom învăța că măreția nu e în a ajunge departe, ci în a rămâne întreg.

Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale a trăit câţiva ani în Europa. 
A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.