O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)

Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts?

Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat.

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v. 

Filiera latină

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească.

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche.

Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei.

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Puțin credincioșilor, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante.

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare „Structura revoluțiilor științifice”. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul.

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp.

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare.

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește.

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă.

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului.

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară.

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită...

Benedict Spinoza

A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.

Blestemul

A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu sefarad, născut în 1632 în Amsterdam, dintr-o familie originară din Portugalia, Baruch de Spinoza și-a pierdut locul în comunitatea sa de tânăr, când a îndrăznit să pună sub semnul întrebării literalismul Vechiului Testament, sesizând contradicții, absurdități și interpolări umane în textele sacre. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor scripturi. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

Istoria ideilor rareori iartă, dar religia instituționalizată nici atât. Într-o dimineață din 1656, într-o sinagogă din Amsterdam, conducătorii comunității sefarade au pronunțat asupra lui Baruch de Spinoza unul dintre cele mai cumplite texte de excomunicare din epoca modernă. Nu doar o excludere, ci un ritual de damnare totală, ce ar fi făcut să roșească până și pe Torquemada. În dimineața zilei de 27 iulie 1656, în sinagoga portugheză din Amsterdam, conducătorii comunității au pronunțat asupra lui Spinoza un herem, act de excomunicare radicală. Nu o simplă ostracizare, ci o anatemă liturgică invocând blesteme biblice devastatoare.

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege...”

Ritualul era atât de intens încât surse neconfirmate susțin că i s-a interzis contactul cu familia, cu prietenii, și cu orice evreu credincios. Această fulgerare de ură nu era doar o apărare a ortodoxiei religioase. Era expresia panicii unei comunități care vedea cum sub pânza textelor sacre apare, tulburător de limpede, chipul unei rațiuni care nu cere sânge, ci coerență.

Panteismul

Alungat din comunitate, a devenit ceea ce Thomas Mann ar fi numit un „sfânt laic”. Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.

Multe minți mari au fost izgonite din cetate, dar puține au răspuns cu o asemenea tăcere constructivă. Spinoza n-a strigat „blasfemie!” înapoi, ci a reconstruit lumea cu siliciul gândirii pure. A refuzat orice salariu universitar, orice promovare publică, orice patronaj politic. A murit la doar 44 de ani, bolnav de tuberculoză pulmonară, dar lăsând în urmă una dintre cele mai impenetrabile și totodată limpezi construcții ale gândirii umane: Ethica ordine geometrico demonstrata.

Bineînţeles, ca raţionalist, el crede că poate pricepe cum e făcut universul. Universul e creat de Dumnezeu, da, dar cum? Aşa cum explica Plotin, prin emanaţie? Într-un fel, da. Numai că nu se poate ca Dumnezeu să fie una, iar substanţa din care e făcut universul să fie alta, pentru că asta ar însemna că sunt două substanţe, ceea ce nu se poate din două motive.

Mai întâi, substanţa trebuie să fie inteligibilă, să se explice pe sine în întregime; dacă ar fi mai multe substanţe, ce ar explica pluralitatea lor? O altă substanţă, şi tot aşa la infinit. Imposibil.

Apoi, dacă ar fi mai multe substanţe, ar trebui să fie limitate (una de către cealaltă). Nici aşa raţionamentul nu are sens, întrucât o a treia substanţă ar trebui să explice limitarea.

Aşadar, lumea e făcută dintr-o singură substanţă, care e chiar Dumnezeu.

Aici, Dumnezeu încetează să fie un bătrân cu barbă albă care scrie în registrele cosmice și devine însăși textura ființei. Nu cineva, ci totul.

Raționalismul

Se observă la gândirea de acest tip, un aspect care, între timp, a dispărut din modul nostru de a vedea lucrurile. Cei vechi înţelegeau lumea ca pe o Fiinţă, ceva logic, chiar discursiv. Pentru ei, lumea era, într-un fel vie, impregnată de spirit, de raţiune, de inteligenţă. Era o lume în care dogmele religioase aveau cu totul alt temei.

Concepţia conform căreia există numai Dumnezeu, totul este Dumnezeu şi Dumnezeu este totul, poartă numele de panteism (Dumnezeu peste tot, all over the place).

Pentru Spinoza, lumea are la bază substanţa universală determinată de ea însăşi, având ca modalităţi: spiritul şi materia.

Aristotel considera că, la baza lumii, se află substanţa individuală, cu formă şi materie. Spinoza consideră că, la baza lumii, se află substanţa universală, cu spirit şi materie. În filozofia lui Descartes, Dumnezeu este creatorul a două substanţe: materie şi spirit. În filozofia lui Spinoza, Dumnezeu este o substanţă cu două modalităţi de a se înfăţişa: materia şi spiritul, care nu interacţionează, cum credea Descartes, ci sunt chiar unul şi acelaşi lucru.

Fiinţa lumii este atemporală. Existenţa, părelnică, e temporală. În cadrul substanţei veşnice, orice proces e reversibil, ca şi când am lucra cu numere. La nivelul părerilor (doxa), procesele sunt ireversibile.

Dacă toate acestea par trăznăi, atunci ştiinţa ca atare şi fizica mai ales este o trăznaie, pentru că ea pe aceste tipuri de raţionamente s-a clădit şi încă le presupune.

Etica

Filozofilor le-a plăcut întotdeauna să deducă şi partea morală a metafizicii lor. Într-un sistem al lumii complet determinat, singura libertate a omului este aceea de a gândi corect.

Spinoza nu-l poate accepta pe cel care cere să aibă putere (libertate) asupra destinului inexorabil. N-ar putea, pentru că asta e ca şi cum ar cere să existe libertatea lui 2 şi cu 2 de a face 5. Or, cum zice şi eroul lui Orwell din 1984, "libertatea este dreptul de a spune că 2+2=4". Libertatea este necesitatea înţeleasă.

Într-o epocă în care mulți oameni încă mai cred că libertatea e capacitatea de a alege între branduri de detergent, Spinoza propune ceva infinit mai profund: o libertate ca iluminare, ca revelare a structurii profunde a lucrurilor.

O astfel de concepţie nu putea fi acceptată de biserică, în niciuna dintre formele ei. A spune că totul e Dumnezeu, logic, echivalează cu a spune că nu există Dumnezeu, în sens religios.

Este însă o concepţie a înţelegerii lumii, a ştiinţei. Mulţi ani mai târziu, un alt evreu genial dobândise o uriaşă celebritate mondială pentru o teorie care a schimbat fundamental modul ştiinţific de a înţelege lumea. Când, în delirul oamenilor de a afla direct marile taine ale Universului de la un om ca el, a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu, Albert Einstein a răspuns: "Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează ca armonie a tuturor lucrurilor, iar nu într-un Dumnezeu personal, care-şi vâră nasul în destinele oamenilor." Aceasta nu era o metaforă. Einstein studia Etica lui Spinoza în originalul latin și considera că a înțeles-o abia după vârsta de 50 de ani.

El singur

Spinoza a fost considerat ateu de contemporani, iar numele lui a fost rostit în șoaptă timp de un secol. Dar în secolul al XVIII-lea, Goethe, Lessing, Herder și alți iluminiști germani îl vor reabilita. Hegel îl va numi „punctul de plecare al întregii filozofii moderne”. Schleiermacher va spune: „Cine nu e spinozist, nu e filozof”. 

Subţiraticul şi singuraticul Spinoza a supravieţuit expulzat din comunitate, umplându-şi sufletul cu marea lui înţelepciune. Nu a fost o inimă pustie, ci una care a fost în stare să înţeleagă şi să spună că "întreaga fericire sau nefericire este pusă în structura obiectului de care legăm dragostea noastră."

Puțini au știut să piardă lumea și să câștige eternitatea cu atâta discreție.

Argumentul ontologic

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri. Rațiunea, transformată în servitoare docilă a dogmei, pare să fi fost constrânsă să joace într-o piesă ale cărei replici fuseseră scrise înainte de orice gândire.

Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

Dovada logică a existenței lui Dumnezeu

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge, cu un salt logic suspect, la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi ceilalți colocatari ai imaginarului nostru?

Structura argumentului ontologic

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: id quo maius cogitari non potest – „ceva mai presus de care nu se poate gândi nimic”. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie „brevetată” de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există. 

Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci conceptul Său, de fiinţă perfectă, ar fi contradictoriu, pentru că I-ar lipsi atributul existenţei. Or, fără acesta, perfecţiunea Lui ar fi ştirbită. (Scriu pronumele pentru Dumnezeu cu literă mare pentru a respecta spiritul argumentului de care fac vorbire, căci deşi e vorba despre noţiunea de Dumnezeu, la Anselm, ca şi în teologie în general, aceasta Se confundă cu Dumnezeu Însuşi.)

Toate lucrurile despre care știm că există sunt, totodată, idei în mintea noastră, dar nu toate ideile din mintea noastră au un corespondent în realitate. Dumnezeu este o noțiune care conține în ea însăși dovada că are un corespondent în existența concretă. Trebuie doar să admitem că lucrurile care există doar în mintea noastră, în comparație cu cele care se pot întâlni în realitate, sunt cumva inferioare, imperfecte, pentru că le lipsește atributul existenței.

Incorectitudinea argumentului. Unde este greșeala?

A admite că existența poate fi un atribut al unor alte atribute ale unei noțiuni este, să recunoaștem, extrem de ciudat. Existența nu este un adjectiv. Nu este o culoare, o formă, un mod sau o stare. Este un mod de a fi, nu o proprietate suplimentară. De altfel, însăși denumirea de „argument ontologic” poartă în sine o ironie fină, căci argumentul presupune reflectare și logică, pe când ontologicul presupune experiență și observație. O trecere directă de la logic la ontologic este cel puțin bizară.

Este ca și cum am spune că sfera unei noțiuni poate face parte din conținutul ei, ceea ce e dincolo de paradoxal, e absurd, un soi de canibalism logic. În conținutul ideii de „Dumnezeu” se include ideea perfecțiunii absolute. Aceasta, la rândul său, include ideea existenței. Deci, hocus-pocus, ghilimelele dispar, denumirea unei noțiuni se transformă ca prin minune în realitate și, după toate standardele academice ale vremii, Dumnezeu există, ceea ce era de demonstrat.

Artificiul de a transforma existența într-un atribut al altei noțiuni este destul de grosolan, pentru că, în același fel, am putea spune direct, că noi definim noțiunea de Orice-aberație-poți-să-halucinezi-pe-legale prin aceea că este ceva care există. Deci există și nu mai este doar o noțiune. Anselm însă nu pare grosolan, pentru că acest artificiu este camuflat de un alt artificiu, care ascunde ideea de existență sub aceea de atribut al ideii de perfecțiune. Destul de inteligent.

Matematica împotriva lui Dumnezeu

Un paralelism revelator: paradoxul lui Russell dezvăluie o eroare similară în teoria mulțimilor. Nu putem defini corect o „mulțime a tuturor mulțimilor”, pentru că ea ar putea avea atribute contradictorii cu cele ale mulțimilor pe care le conține. Aceasta duce la paradox, exact ca în cazul argumentului ontologic. Clasele de mulțimi nu trebuie amestecate logic cu mulțimile, din cauză că există o deosebire de natură între școli și elevii școlilor, între o melodie anume și muzica în genere, între atributele lui Anselm și cele ale tuturor sfnților, între o greșeală particulară și totala lipsă de logică.

Similar, noțiunile pot fi considerate mulțimi cu privire la sfera și la conținutul lor. Conținutul este mulțimea atributelor (sau predicatelor, cum le mai numește logica), iar sfera este mulțimea tuturor obiectelor denumite de acea noțiune. Argumentul lui Anselm face o referire la sferă într-unul dintre atributele conținutului. El confundă astfel, în același discurs, vorbirea despre o noțiune cu vorbirea despre atributele conținutului acelei noțiuni, care, în mod excepțional, modifică  realitatea sferei noțiunii.

Contraargumente la contraargumente

Punerea în lumină a acestei erori de judecată este suficientă pentru a proba incorectitudinea argumentului. Dar trebuie să ținem minte că nu totdeauna un argument greșit duce la o concluzie greșită. Concluzia poate fi corectă în mod accidental chiar și atunci când calculele nu sunt corecte. Pe lângă asta, Anselm are circumstanțe: logica matematică, ce i-ar fi permis în mod cert să vadă caracterul falacios al ideii, nu era construită încă pe vremea lui. Pe de altă parte, experiența de viață a acestui ieromonah ar putea fi mai importantă decât logica lui cu evidente lacune pentru lumea de astăzi. În al treilea rând, deși logica este un instrument minunat al minții omenești, cine poate spune că e neapărat mai important (sau cu grad mai mare de perfecțiune, cum ar spune teologul) decât altele?

Pentru o minte de tânăr intelectual din secolul nostru, e inutil și chiar un pic ridicol un astfel de mod de gândire. Cui foloseşte? Şi de ce şi-ar pierde cineva timpul cu astfel de fantezii? Pentru a face trecerea aceasta siluită de la logic la ontologic nu e nevoie nici măcar de spirit. Pentru un om al zilelor noastre, de vreme ce între Dumnezeu și realitatea vieților noastre nu există oricum nicio tangență (dacă ar exista, nu ne-am pune problema existenței), nu avem niciun motiv să ne preocupăm cu astfel de chestiuni (apateism).

Cu toate astea, merită poate să ne amintim că oamenii sunt obișnuiți cu trecerea de la logic la ontologic, în cazuri foarte eroice. De exemplu, planeta Neptun a fost întâi o idee. Ea a fost dedusă din calcule și abia mai târziu observată prin telescop. Înălțimea Marii Piramide a fost calculată de Thales înainte ca regulile să permită măsurarea ei directă. Viața ne-a învățat că, de multe ori, cum spune un vechi proverb oriental, înțeleptul poate cunoaște lumea faără să-și părăsească odăița.

Eu nu am ajuns încă la experienţa de viaţă pe care o avea Anselm când scria Proslogionul. Însă cu cât mă apropii, cu atât tind să-l înţeleg mai bine, căci nu totul în lume e chiar atât de raţional.

Și totuși, Anselm n-a greșit atât de mult

Nu vreau să fac concesii de tip teologic, dar Anselm, atunci când își prezintă argumentul, nu este nici pe departe atât de tăios de strict precum îl fac să pară contraargumentele prezentate. El nu vorbește despre noțiunea de Dumnezeu. El nici măcar nu pornește de la ideea unui Dumnezeu al teologiei așa precum Îl cunoaștem îndeobște. Anselm este mult mai blând, mai înțelept, mai fin, mai filozofic decât atât.

Referindu-se la ideile din mintea omului, el numeşte pur şi simplu acea idee încărcată de toate atributele perfecţiunii, cum ar fi bunătatea, adevărul, frumuseţea, dreptatea, dragostea şi celelalte, cu numele de Dumnezeu. Definit astfel, Dumnezeu pare să nu mai fie un dușman atât de înverșunat al rațiunii. Ba chiar începe să ne intre, încet, pe sub piele, și să ne devină prieten.

Dacă bunătatea ar fi doar o idee şi nu am întâlni-o în lume - în diversele ei forme, din care, fireşte, niciuna nu e absolută - atunci am putea spune cu temei că bunătăţii îi lipseşte un grad de perfecţiune: aceea că nu există.

Aşadar, cu tot absurdul său, povestea are un înțeles mai adânc: dacă dragostea ar fi doar un concept, doar în mintea noastră, doar în inima noastră, doar în imaginaţie, poate că ar fi lipsit de temei s-o mai numim dragoste. Poate aşteptare, poate dor, poate amăgire... Mai trebuie argumentat suplimentar? Nu, lucrul acesta se simte direct. Însă despre adevărul lucrurilor care se simt direct a început să se scrie la mai mult de jumătate de mileniu după Anselm. 

Radler, mentol și gantere roz

Există un cor de voci care nu cântă, ci claxonează în capul tău. Îi zicem, cu o reverență tâmpă, societate. Nu pentru că e civilizată, ci pentru că așa se autointitulează, ca un infractor care-și zice „om de afaceri”. Acest cor are o misiune clară: să-ți bage în creier, cu forța și veselia unei parade de carnaval prost organizate, idei despre cum ar trebui să fii.

Una dintre ele sună așa: berea e viață. O spui și tu, cu gura uscată de conformism, deși primul tău contact cu lichidul a fost un act de autoagresiune cu spumă.

Gustul? Groaznic. Oțet turnat peste pelin. Dar cine mai are încredere în papile? Vocea majorității te ceartă: Cum adică nu-ți place berea? Ești cumva... diferit? Într-o lume în care originalitatea e permisă doar în limitele paletei Pantone și a opțiunilor de milkshake vegan, răspunsul corect e: îmi place, sigur că da.

Așa apare salvarea: radlerul. Băutura care nu e bere, dar poartă numele cu tupeul unui impostor care se dă nepotul unui rege. E dulce, e acrișor, nu are nicio legătură cu amărăciunea berii, dar vocile se uită la tine complice: Merge. E tot bere, dar mai... evoluată.

Aceeași logică pervertește și fumatul. Țigările adevărate – acele bastoane sinistre de tutun ce miros a război și disperare – sunt acum înlocuite de bețișoare parfumate, roz, mentolate, mai aproape de lumanările decorative decât de viciu. Dar și astea sunt țigări, spun vocile, pentru că le ții între degete și expiră ceva abur.

Ce trăim nu e emancipare, ci dizolvare. Nu e progres, ci cosmetizare a neputinței. Vrem să fim duri, dar fără disconfort. Să bem, dar să nu ne piște gâtul. Să fumăm, dar să nu miroasă. Să tragem de fiare, dar fiarele să fie roz, moi, pufoase și să semene cu deserturile unui copil crescut de influenceri.

Timp de milenii, oamenii adevărați au ridicat civilizații cu spinarea, nu cu discursuri. S-au luptat cu natura, cu sălbăticia, cu moartea. Când trăgeau linie la sfârșit de zi, aveau nevoie de ceva dur, greu, bărbătesc, nesuferit dar autentic: o bere rece și o țigară proastă.

Noi? Ne trezim obosiți de la atâta somn, ne teleportăm în birouri open-space unde ne dăm burnout cu Excel și PowerPoint, socializăm prin emoticoane și ne speriem de termene ca de bombe cu ceas. Iar seara, ne revendicăm eroismul urban cu o radler light și o țigară aromată ca o gumă de mestecat pentru fetițe de 14 ani.

Ne spunem că merităm. Pentru că am avut o zi grea. Ne-a certat șeful. Ne-a picat netul. Am avut trei meetinguri inutile și ne-a făcut cineva mansplaining pe Teams. E timpul pentru o recompensă!

Și iat-o: o sală de sport! O sală de lux, cu lumină ambientală, muzică de lift, saună cu eucalipt și gantere de o jumătate de kil, cauciucate, sferice, ergonomice, delicate și roz ca niște macarons parizieni. 

Exilul Umanității în Epoca Performanței

În tumultul existenței moderne, identitatea omului pare să se fi transferat tot mai mult către ocupație, către atingerea unor performanțe exterioare, îndepărtându-se astfel de esența sa profund umană. Asistăm la o inversare paradoxală a valorilor - ceea ce în antichitate reprezenta un privilegiu al clasei patriciene, și anume separarea identității de profesie, astăzi a devenit apanajul celor din straturile sociale inferioare, în timp ce elitele contemporane își definesc existența prin prisma funcțiilor și realizărilor profesionale.

Virtutea umană versus realizarea profesională

În etica virtuții, excelența supremă constă în "a fi om" în sensul clasic, nobil al termenului. Aceasta presupune cultivarea unor valori intrinseci precum onoarea, curajul, devotamentul față de îndatoririle publice și private, disponibilitatea de a înfrunta moartea cu demnitate. Prin contrast, realizările profesionale, premiile, recunoașterea socială devin simple reducții și alienări specifice unor forme inferioare de existență. Când un individ se identifică total cu profesia sa, el riscă să-și piardă umanitatea autentică, transformându-se într-un instrument al propriei ocupații.

Roma Antică: privilegiul patricienilor

În societatea romană antică, patricienilor le era rezervat privilegiul special de a practica diverse activități fără a se defini prin acestea. Un patrician putea să scrie cărți fără a deveni "scriitor", să conducă armate fără a se reduce la statutul de "general", să administreze proprietăți agricole fără a se considera "fermier". El rămânea înainte de toate un "vir" (bărbat în sensul nobil, nu simplu "homo"), o ființă umană completă care, printre altele, se dedica și unor activități specifice. Identitatea sa fundamentală transcendea orice ocupație particulară.

Paradoxul contemporan

Logica ar fi dictat ca, odată cu creșterea bunăstării generale a umanității, acest privilegiu să devină accesibil tuturor. Realitatea demonstrează însă contrariul. În societatea actuală, doar cei aflați la baza ierarhiei sociale, cei care "își câștigă existența" cu salarii minime, par să mențină această separare între identitate și profesie - nu din alegere, ci din necesitate. Cu cât urcăm pe scara socială, cu atât constatăm o identificare mai puternică a indivizilor cu ocupația lor, cu titulatura profesională, cu realizările și recunoașterile obținute.

Omul modern de succes nu mai este "un om care face afaceri", ci "un om de afaceri"; nu mai este "o persoană care predă", ci "un profesor"; nu mai este "cineva care scrie", ci "un scriitor". Identitatea sa se confundă cu eticheta profesională, reducându-i astfel dimensiunea umană la un simplu rol social.

Consecințele alienării profesionale

Această confuzie între a fi și a face generează o fragilitate existențială profundă. Când identitatea este construită exclusiv pe realizări externe, orice eșec profesional devine un eșec personal devastator. Pensionarea, pierderea unui post, nereușita într-un proiect nu mai reprezintă simple evenimente în traiectoria vieții, ci crize identitare majore care pot conduce la depresie, anxietate, pierderea sensului existențial.

În plus, identificarea cu profesia conduce la o unidimensionalitate a persoanei. Complexitatea ființei umane, cu multiplele sale fațete, aspirații, capacități, se reduce la un singur aspect, sărăcind astfel experiența umană în totalitatea ei.

Redescoperirea privilegiului umanității autentice

Provocarea omului contemporan constă în redescoperirea privilegiului de a fi pur și simplu om, dincolo de orice realizare exterioară. Aceasta presupune cultivarea virtuților clasice - onoarea, curajul, înțelepciunea, moderația - dar și conectarea la propriile resurse interioare, la bucuriile simple ale existenței, la relațiile autentice cu ceilalți.

Paradoxal, muncitorii cu salarii minime ne oferă o lecție prețioasă: capacitatea de a separa ceea ce facem de ceea ce suntem. Ei ne amintesc că munca reprezintă doar un aspect al existenței, nu esența ei. Adevărata excelență umană nu constă în acumularea de titluri, funcții sau premii, ci în cultivarea acelor calități care ne definesc ca ființe umane complete.

În final, adevăratul privilegiu al omului modern ar trebui să fie capacitatea de a spune, asemenea patricianului roman: "Sunt un om care, printre altele, practică această profesie", și nu "Sunt profesia mea". Doar astfel putem depăși alienarea contemporană și ne putem reconecta la esența profundă a umanității noastre.

10 probleme capitale ale sistemului nostru de educație

După ce am experimentat ca elev sistemele de educație românești de dinainte și de după Revoluție, după ce am trecut, cu bune și cu rele, prin sistemul universitar, după ce am avut parte de minunata experiență de a preda științele socio-umane în licee românești, după ce am cunoscut la nivel universitar și învățământul britanic, după ce am experimentat și postura (teribilă!) de părinte al unor elevi de școală românească, am acumulat o experiență care îmi permite nu să judec, ci să fac niște considerații generale asupra unor deficiențe structurale din sistemul nostru de educație.

Nu judec, în sensul de a căuta vinovați, pentru că oamenii pe umerii cărora se sprijină acest sistem sunt, de asemenea, victime ale lui. Cred că dacă măcar unele dintre aceste probleme ar fi conștientizate de cât mai multă lume, ele s-ar putea corecta în timp.

1. Accent pe execuție, ignorarea concepției

Cea mai gravă dintre lacunele sistemului nostru de educație este că descurajează inițiativa și capacitatea de a lua decizii. Copiii acestei țări sunt antrenați cu îndârjire să devină buni executanți și atât. În sistemul nostru, răspunsurile sunt mai importante decât întrebările. Rezolvarea problemelor e mai importantă decât formularea lor.

În același sens și aceeași ordine de idei, se exclude și se ignoră practica, în vreme ce se exacerbează teoria.

2. Evaluarea nu are rol în procesul de educație, ci doar rol administrativ

O caracteristică evidentă a sistemului nostru, în comparație cu toate sistemele occidentale de educație, este o apreciere unilaterală a rezultatelor învățării. Scopul ultim al acesteia, din punctul de vedere al școlii românești, este obținerea unei note. Nota însă nu folosește la nimic altceva decât la formarea de ierarhii dăunătoare și de sufocare a intelegenței elevului prin voința profesorului. Acesta nu-i oferă elevului o explicație a felului în care este evaluat, o explicație a motivelor pentru care este evaluat în acest fel și nici o explicație a ce poate efectiv să îmbunătățească în urma evaluării. În vremea asta, elevii din Anglia, de exemplu, sunt evaluați cu scopul de a observa în ce fel funcționează pentru ei procesul de educație și pentru a-i îndruma. La noi, evaluarea produce etichete sudate pe frunțile copiilor, ceea ce, în loc să-i ajute să evolueze, dimpotrivă, îi fixează.

O consecință directă și imediată a acestei atitudini este că elevii copiază la teze. De ce copiază? Pentru că sistemul apreciază notele mai mult decât apreciază învățătura.

3. Accent pe sistematizare în loc de predare 

Regula sistemului nostru este predarea de la abstract la concret, de ca și cum materia s-ar presupune cunoscută. Expresia nici nu este corectă întrutotul, pentru că la concret nici nu se ajunge de multe ori.

Lucrul este valabil atât în cazul materiilor care se predau cumulativ, de la simplu la complex, ca matematica sau chimia, cât și în cazul disciplinelor descriprive, ca geografia sau istoria. Există manuale de istorie în uz care sunt pline de concepte și lipsite complet de întâmplări. Cutare congres a avut loc în cutare perioadă, a produs cutare alianțe între cutare țări, a influențat cutare curente economice, a pus bazele nu-știu-cărei abordări sociale și așa mai departe. Nicio vorbă despre cine s-a întâlnit cu cine și ce s-a discutat la acel congres. Faptele se presupun cunoscute și se accentuează structura conceptuală a materiei, care, sincer, nu interesează pe absolut nimeni altcineva decât pe universitari. 

Manualele sunt, în general, o competiție între universitari înainte de a fi instrumente de predare. E de mirare cum specialiștii din diverse domenii nu sunt interesați absolut deloc de modalitatea de a face materia comprehensibilă, luptându-se în schimb s-o facă exhaustiv-justificabilă sub aspect științific, de parcă îi pasă cuiva.

4. Elitism și discriminare

Nu avem școli bune decât pentru foarte puțini elevi. Selecția celor care au acces la educație de calitate nu se face însă tot după calitate, ci după poziție socială cel mai adesea. Asta e o suferință foarte mare a școlii românești în genere. 

5. Ignorarea spiritului disciplinelor

Un matematician de profesie va putea oricând mărturisi că matematica este o disciplină interogativă, care ridică probleme, estimează posibilități, cercetează diferite moduri de abordare, creează căi de gândire noi, concepe modalități de înțelegere prin încercare și eroare și așa mai departe. În schimb, ea apare în școală ca imperativă (rezolvați!, găsiți!, aflați! etc.), care nu suportă eroarea, care nu acceptă interogația, care detestă comprehensiunea și acceptă doar explicația și tot așa.

Dar nu e matematica singura în această situație. Istoria suferă și mai cumplit de ignorarea spiritului ei. Educația fizică de asemenea, cu consecințe foarte grave pentru sănătatea noastră. La celălalt capăt al spectrului educațional, religia este, la rândul său, ignorată ca spirit și predată „în literă” cu consecințe dăunătoare. 

6. Educația artificială 

Mecanismele de învățare naturale (discuția, interogația, euristica) sunt scoase din joc de mecanismele mai dure specifice manipulării și îndobitocirii (predarea, învățarea prin repetiție, memorarea etc.). Această abordare creează un soi de sistem de laborator al învățării, care devine astfel mult mai apropiată de dresură decât de educație.

Ierarhia disciplinelor este prea rigidă. Matematica și Româna sunt la fel de importante oriunde în sistem, deși nu sunt la fel de importante oriunde în realitate. Artele sunt aproape în întregime excluse din acest sistem, construit să răspundă nevoilor unei Românii industriale și agrare de la jumătatea secolului trecut mai degrabă decât unei Românii din era informației și globalizării.

7. O cultură a lipsei de libertate

Premisele statutului de elev sunt deosebit de clare în sistemul românesc de educație: nu ai dreptate, nu ai voie să chestionezi valorile pe care ți le impunem, disciplina e mai importantă decât performanța. Libertatea, pe care un gânditor ca Albert Einstein o considera o condiție sine qua non a învățăturii, este complet sufocată în spiritul școlii românești.

8. Greșelile sunt mai importante decât excelența sau corectitudinea

Ca principiu fundamental de evaluare, se depunctează elevul de la 10 către 1. Nu contează nimic din ce face bine, contează doar ce face greșit. Nu primești nicio apreciere pentru toate frazele frumoase și corecte dintr-un eseu, dar îți este evidențiată cu culoare roșie (!) o greșeală, care atrage depunctarea chiar dacă ea nu afectează ansamblul lucrării. 

Elevii deprind astfel pe de o parte teama de orice fel de greșeli, inclusiv de cele benigne, care generează învățare, iar pe de altă parte ignorarea excelenței, care nu e premiată în niciun fel. 

9. Nu se acordă atenție vieții elevului în afara orei de clasă...

...deși aceasta contează cel mai mult. Nu supraveghere, nu facilități, nu sală, nu bibliotecă, nu programe, nu vouchere, nu aplicații, nimic... Din acest punct de vedere, al dezvoltării generale a elevului, sistemul de dinainte de 1989 era superior.

10. Școala cere mult și oferă puțin

Trăgând linie și adunând,  nu prea e nimic în școala românească ce să nu poată fi învățat la fel de bine din cărți sau de pe Internet. Profesorii nu aduc valoare în plus disciplinei lor, cu prea puține excepții. Majoritatea, aș zice eu, dimpotrivă: mai bine să nu afli nimic despre un domeniu decât să asculți ce-ți spune câte un pretins dascăl. Dar nu doar prefesorii sunt vinovați, ci concepția disciplinară însăși, modul de concepere a programei, organizarea educației metodica superficială și așa mai departe.

Cel mai adesea, în școala românească nu găsești educatori, ci funcționari. Iar când întâlnești un profesor adevărat, poți fi sigur că este ori un maestru, în învățământul vocațional, ori un rar și neprețuit martir al spiritului.

Răbdare infinită și necondiționată

Există un gen de om în mâna căruia nu se ofilește nicio floare, care se înțelege cu pisicile și cu peștii, a cărui atingere vindecă și în preajma căruia tot ce e viu vibrează de libertate.

Există oameni care nu te fac niciodată să te simți prost, cărora le poți destăinui în principiu orice, care știu cât de mult să te judece și cât să te înțeleagă. Există oameni care fac lumea să funcționeze și la care suntem nevoiți să ne întoarcem periodic, ca la un izvor de bine.

Există oameni în jurul cărora totul înflorește. Ei vorbesc cu plantele și ele par să-i înțeleagă. Nu, nu sunt schizofrenici și nici nu au impresia că plantele sunt înzestrate cu abilități lingvistice. Dar ei sunt capabili să simtă o energie, o emoție pe care acel lucru viu îl transmite și sunt capabili să ofere și un răspuns. Ei comunică și tot ce e viu pare că le răspunde, iar tot ce nu e viu pare că prinde viață.

Acești oameni nu sunt niciodată grăbiți. Își permit luxul rar de a sta pe loc fără a fi înfrânți, de a asculta fără a pregăti un răspuns, de a privi fără a pofti. Sunt adesea confundați cu niște inși anodini, pentru că nu caută gloria, ci armonia. Nu vor să strălucească, ci să aline. Nu dau sfaturi, dar rostesc uneori propoziții care devin maxime în mintea celui ce le aude. Au un fel de a-și înclina capul când li se povestește ceva dureros, iar acea înclinare înlocuiește orice consolare verbală.

Sunt buni fără să fie molateci. Nu-ți cedează puterea, dar ți-o oglindesc. Nu sunt perfecți, nici măcar sfinți, dar au o înțelepciune a măsurii pe care nicio dogmă n-o poate imita. Nu poartă măști, nu caută să impresioneze. În schimb, te privesc lung și blând, ca și cum ar ști ceva despre tine pe care nici tu nu îndrăznești să-l afli.

Acești oameni par făcuți dintr-un aliaj diferit: răbdarea lor nu e strategie, ci natură. Nu o exersează. E în fibrele lor, în gesturile lor lente, în felul în care își scot telefonul din buzunar fără zgomot, în tăcerea lor care nu cere explicații. Sunt cei care te învață că tăcerea poate fi o formă de prezență mai intensă decât toate cuvintele.

Pe cât de rari, pe atât de necesari. Sunt cei care, într-o lume în care toți aleargă, știu să se oprească și să respire. Sunt cei care, când tu ești la capătul răbdării, ți-o împrumută pe a lor. Sunt cei care știu că uneori, tot ce trebuie să faci pentru a iubi un om e să nu-l grăbești. 

Prin cruzimea naturii, acești oameni sunt adesea cei mai puțin iubiți. Cei mai puțin admirați. Cei mai puțin căutați. Nu pentru că le-ar lipsi ceva, ci pentru că trăim într-o lume care confundă adâncimea cu plictiseala și liniștea cu golul. Trăim într-o lume orbită de spectaculos, însetată de mister, fascinată de cei care par imposibil de atins și imposibil de înțeles. Acolo unde e foc, acolo se îngrămădesc privirile. Și tot acolo, de cele mai multe ori, ne ardem.

Ne atrag oamenii interesanți și intensi, oamenii care par să trăiască la limită, pe marginea prăpastiei, dar care, inevitabil, ne dezamăgesc. Nu întotdeauna, dar aproape invariabil, cei care ne fascinează sfârșesc prin a ne răni. Ne lasă fără vlagă, ca niște furtuni tropicale. Și după ce ne trece febra, ne dăm seama că am confundat fascinația cu dragostea și admirația cu adevărul.

Unde rămâne atunci să ne întoarcem? La cei calzi. La cei blânzi. La cei care n-au cerut niciodată nimic, dar au dat mereu totul. La oamenii cu răbdare infinită și necondiționată.

Dacă mai sunt acolo. Dacă nu i-am rănit deja prea mult, cu uitarea noastră, cu lipsa noastră de recunoștință, cu fuga noastră după stele căzătoare. Dacă nu i-am făcut să se închidă, încet, în ei înșiși, până când nici ei n-au mai știut cum să se dea lumii. Există niște oameni în mâna cărora nu se ofilește nicio floare, care se înțeleg cu pisicile și cu peștii, a căror atingere vindecă, în preajma cărora tot ce e viu vibrează de libertate și care, uneori, ne lasă cu zgomotul nostru, cu goana noastră, cu dorul de ceva ce nici n-am știut că avem.

Dorul de cei care au știut să ne aștepte, chiar și când nu meritam să fim așteptați.

Fracțiuni de Eternitate. Despre fericirea nedefinită

Cunoști acea clipă când, din adâncul ființei tale, se ridică o bucurie fără nume și fără cauză? O pace care nu își găsește originea în vreun eveniment, un optimism care nu se justifică prin nimic exterior, o lumină care pare să-ți lumineze inima din interior? Este o senzație care te cuprinde în momentele când nu mai ești copilul care descoperă cadourile sub bradul de Crăciun, când nu te așteaptă vacanța de mâine la mare, când nu îți mai amintești prima noapte de dragoste... Nimic din toate acestea nu explică acea clipă în care, dintr-o dată, totul pare incredibil de bine și neașteptat de perfect.

În acea fracțiune de secundă, toți nervii îți tresaltă ca în așteptarea sau amintirea unei minuni care nu s-a întâmplat și poate nici nu se va întâmpla vreodată. Dar ea este acolo, vie, palpabilă în impalpabilitatea ei, reală în inexplicabilitatea ei.

De unde vine această senzație care pare să ne viziteze din afara timpului? Dintotdeauna, omul a intuit că dincolo de lumea simțurilor și a rațiunii se întinde o realitate mai vastă, mai adevărată. Lucian Blaga o numea „cenzura transcendentă", o frontieră străjuită de gardieni intransigenți și abisali ai universului, care ne separă de cunoașterea absolută. Dar poate că și această cenzură își are scăpările ei, poate că și acești gardieni cosmici mai cască, mai întorc privirea, lăsând să se strecoare până la conștiința noastră câteva raze din substanța ultimă a universului.

Mulți gânditori au consimțit la ideea că lumea nu este cum o experimentăm. Kant îi spunea „lucrul-în-sine" acestei realități ascunse în spatele aparențelor noastre. Pentru el, noi nu cunoaștem niciodată obiectele în sine, ci doar felul în care ele ni se înfățișează prin filtrele minții noastre.

Eminescu, împărtășind această viziune kantiană, scria cu o melancolie profundă: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește câte o rază slabă, câte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis."

Dar dacă acele „raze slabe" și „fulgerături" despre care vorbește Eminescu sunt tocmai aceste momente de bucurie nedefinită care ne copleșesc uneori? Dacă „lucrul-în-sine" kantian este chiar ceea ce simțim în acele secunde când universul pare să ne șoptească că, în spatele experienței noastre fragmentare și adesea dureroase, se ascunde o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, o dragoste fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Poate că trăim într-o lume a cărei substanță ultimă este fericirea absolută și infinită. Poate că tot ce numim noi suferință, angoasă, desperare nu sunt decât distorsiuni ale acestei fericiri fundamentale, văzute prin prisma limitărilor noastre cognitive și existențiale. Iar acele clipe de bucurie nedefinită ar fi momentele când cenzura transcendentă se relaxează, când gardienilor le alunecă privirea și noi pătrundem pentru o clipă în realitatea ultimă a lucrurilor.

Cred eu într-adevăr așa ceva? Rațiunea îmi spune că nu. Experiența zilnică a durerii, a pierderii, a dezamăgirii pare să confirme. Și totuși... în acele fracțiuni de secundă când sufletul se deschide către absolut și simte că tot ce este, este bine, se întâmplă ceva ce nu poate fi ignorat sau redus la o simplă iluzie neurologică.

Poate că nu trebuie să cred în această ipoteză pentru a o trăi. Poate că ea existe într-un spațiu al posibilului care nu cere demonstrație, ci doar receptivitate. Un spațiu în care filosofia nu mai este o construcție rațională, ci o experiență directă a misterului.

Și atunci, în acele clipe rare când toate gândurile tac și inima se umple de o lumină fără sursă, poate că atingem cu adevărat esența lucrurilor. Poate că descoperim că, dincolo de toate argumentele și toate îndoielile, lumea este, în adâncul ei cel mai ascuns, o bucurie fără margini care așteaptă să fie recunoscută.

În aceste momente, nu mai suntem filosofi sau sceptici, suntem pur și simplu vii, în toată splendoarea și misterul acestei vieți care ne-a fost dată. Dar ce se întâmplă când aceste fracțiuni de eternitate se adâncesc, când clipele de bucurie nedefinită se transformă în experiența completă a unității cu totul? Satori, termenul japonez pentru iluminarea bruscă, descrie exact această stare în care granițele eului se dizolvă și conștiința individuală se topește în conștiința universală.

În tradițiile zen, satori nu este doar o stare de bine sau de pace interioară, ci o realizare ultimă a naturii adevărate a sinelui și a realității. Este momentul când conștiința nu mai experimentează separarea dintre subiect și obiect, dintre sine și lume. Toate dualitățile se prăbușesc într-o unitate absolută care nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că orice descriere presupune o separare dintre cel care descrie și ceea ce este descris.

Această experiență de unificare a conștiinței cu totul poartă nume diferite în tradițiile spirituale ale lumii, dar esența ei pare să fie universală. În hinduism, buddhism, jainism și sikhism, samadhi desemnează o stare de conștiință meditativă în care se realizează unitatea dintre subiect și obiect, dintre Sinele individual și Absolutul.

Tradițiile estice și vestice vorbesc despre concepte similare: Nirvikalpa samadhi, natura-Buddha, conștiința non-duală, Theosis. În sufismul islamic, această stare se numește fana – dispariția completă a eului individual în esența divină. Misticii creștini o descriu ca unio mystica, unirea mistică cu divinitatea. Cabala evreiască vorbește despre devekut, aderența la Divin. Filozofii neoplatonici o numeau henosis, întoarcerea la Unul primordial.

Toate aceste nume diferite par să indice către aceeași realitate fundamentală: experiența în care conștiința individuală își depășește limitele și se recunoaște ca fiind o manifestare a unei conștiințe universale, infinite și eterne.

Știința modernă a început să investigheze aceste experiențe mistice cu mijloacele neurobiologiei. Când oamenii experimentează iluminarea, ei raportează frecvent pierderea simțului de sine, iar analiza științifică confirmă că activitatea cerebrală generează această senzație. Cercetările cu imagistică cerebrală arată că în timpul experiențelor mistice se produce o scădere dramatică a activității în cortexul parietal superior, regiunea responsabilă cu menținerea simțului de sine ca entitate separată de lume.

Cercetătorii fac distincția între misticismul extrovertiv – experiența unității cu lumea exterioară – și misticismul introvertiv – o experiență de unitate lipsită de obiecte perceptuale, literalmente o experiență a 'nimicului'. Prima formă corespunde momentelor când simțim că ne topim în peisaj, că devenim una cu natura sau cu universul. A doua se referă la stările de meditație profundă când conștiința se retrage complet din lumea senzorială și rămâne cu propria ei esență pură.

Studiile asupra psihedelicilor au oferit și ele perspective fascinante. Cercetările comparative între stările induse de psilocibin și cele atinse prin practici zen sugerează că, deși căile de acces sunt diferite, fenomenologia experiețelor mistice este remarcabil de similară.

Cum poate conștiința să se înțeleagă pe sine atunci când își depășește propriile limite? Este aceasta o contradicție logică sau o limitare a limbajului nostru? Poate că experiențele mistice ne arată că realitatea este mai vastă decât ceea ce poate fi cuprins în categoriile gândirii duale.

Misticii din toate tradițiile spun același lucru: experiența unității absolute nu poate fi cu adevărat comunicată prin cuvinte. Ea poate fi doar trăită. Și totuși, ei continuă să vorbească despre ea, să scrie despre ea, să o descrie prin metafore și paradoxuri, pentru că în această experiență găsesc ceva atât de fundamental încât nu pot să nu o împărtășească.

Poate că aceste încercări de a exprima inexprimabilul sunt ele însele dovezi ale realității experiențelor mistice. Nimeni nu ar încerca să descrie ceva ce nu a trăit într-un fel atât de profund încât să-l marcheze pentru totdeauna.

Dar ce se întâmplă după? Cum se întoarce cineva din unitatea absolută la experiența obișnuită a separării? Și mai important: ce rămâne din această experiență în viața de zi cu zi?

Tradițiile spirituale vorbesc despre necesitatea integrării experienței mistice în existența cotidiană. Satori nu este un scop în sine, ci o transformare care trebuie să se reflecte în felul în care trăiești, în care te relaționezi cu lumea și cu ceilalți. Dacă experiența unității nu te face mai compasiv, mai înțelept, mai capabil de iubire, atunci ea rămâne doar un episod psihologic fascinant, dar steril.

Poate că adevărata măsură a unei experiențe mistice nu este intensitatea ei în momentul când se întâmplă, ci modul în care ea își lasă urmele în existența care urmează. Poate că nu contează dacă ai atins pentru câteva minute unitatea absolută, dacă în restul vieții continui să trăiești ca și cum separarea ar fi singura realitate.

În cele din urmă, poate că scopul acestor experiențe nu este să ne scoată din lume, ci să ne întoarcă în ea cu o înțelegere mai profundă a ceea ce suntem cu adevărat.

Ora de religie și de bun simț

Am semnat cererile copiilor mei pentru ora de religie. Nu le-am semnat din pricină că eu cred că le folosește la ceva „religia” pe care o învață acolo. Să fim sinceri: nu le folosește la nimic! Nici lor, nici altor elevi.

Le folosește profesorilor de religie și bisericii care mai poate, pe această cale, într-un spirit pur românesc, să evite efortul sincer și dezinteresat de a răspândi un mesaj pe calea cea dreaptă a faptelor, a implicării sociale și a manifestărilor spirituale. E mult mai simplu să-ți încordezi capacitatea bine antrenată de a anatemiza gândirea liberă în fața unor copii, decât să ajuți efectiv niște oameni.

Am citit cu atenție foarte multe opinii, ale unor indivizi avizați să discute despre educația religioasă. Cele mai bine argumentate arătau că ora de religie în sine nu reprezintă ceva rău, dar că la noi se predă prost în general, ceea ce e rău, dar acest din urmă rău nu se rezolvă cu demersuri care să țintească eliminarea disciplinei din programă. Just.

I-am citit și ascultat pe mulți docți, care știu ceva carte de factură religioasă, dar niciunul dintre ei n-a dobândit-o din (sau încurajat de) ora de religie. Dimpotrivă, din subtextul mesajului unui intelectual ca Andrei Pleșu, de exemplu, se înțelege că propria lui educație de tip religios ar fi fost serios pusă în pericol de o eventuală oră de religie după tipicul celor de azi.

Se acuză aberațiile aruncate în capul copiilor, care nu au nimic de-a face cu „religia serioasă”, ca amenințările cu Iadul și cu faptul că te calcă mașina din ordinul  lui Dumnezeu dacă n-ai fost cuminte și nu ți-ai ascultat părinții. Acestea sunt reale și fac parte din educația religioasă clasică. Atunci când părinții semnează cererea, își asumă cumva responsabilitatea de a „păzi gândurile” copiilor lor și de a-i asigura că anumite concepții, provenite din tradiția creștină, sunt greșite și dăunătoare în lumea de astăzi.

Pe măsură ce cunoașterea și civilizația evoluează, din ce în ce mai multe aspecte ale religiei trebuie rectificate pentru a se ajusta noilor realități. Nu mai poți astăzi să-i înveți pe copii nici că dinozaurii n-au existat, nici că stelele sunt niște puncte mici și luminoase care vor cădea la un moment dat pe pământ, nici că suntem toți oamenii rezultatul unui incest, nici că toți cei de alte confesiuni sunt sortiți pedepselor veșnice. În loc de acestea, sunt preferabile niște cunoștințe din istorie, din biologie, din astronomie, nefiind cu totul inutile niște lecții de educație sexuală potrivite și întocmite cu responsabilitate.

Pentru un om ca Andrei Pleșu, care nu a dobândit cunoștințele de dogmatică înainte de formarea unei culturi generale și a unui bun simț esențial, este ușor să facă distincția între părțile valide ale educației religioase și cele care, pe parcurs, au devenit invalide. Pentru domnia sa, care știe că, la vremea conceperii cosmogoniei din Vechiul Testament, oamenii nu făceau încă legătura dintre lumină și soare, dintre sex și naștere, dintre ploaie și nori, poveștile biblice capătă contextul metaforic și istoric nimerit, fără a impieta bunul simț.

Pe măsură ce oamenii au înțeles, pe alte căi decât revelația, lucruri pe care autorii textelor biblice nu le pricepuseră, dar încercaseră, mai bine sau mai rău, să le explice, nu au respins textul biblic ca fals sau inactual, ci l-au reinterpretat ca fiind „figurat” sau „metaforic”. Este privilegiul sacralității. Lumina dinaintea soarelui era o lumină spirituală, iar urmașii copiilor Evei s-au înmulțit pe căi tainice, în vreme ce urmele de dinozauri au fost intenționat plasate de Dumnezeu, la derută, pentru a testa credința celor care preferă să creadă în ce văd mai degrabă decât în poveștile ce li se spun.

Nu discut religia în sine, ci faptul că un om cu experiență, educație diversă și solidă și înzestrat cu bun simț poate face distincția dintre părțile valide și cele care, în lumea de astăzi, nu mai sunt actuale în educația de tip religios. Un copil de clasa a treia nu poate. Mulți dintre profesorii de religie nu pot. Mulți dintre ei nu sunt educați și nu au bun simț. Există și posibilitatea ca unii profesori de matematică, din acest punct de vedere, să fie lipsiți de bun simț, diferența fiind totuși că dacă o teoremă ți se predă inadecvat nu te traumatizează, nu te îngrozește, nu te mutilează pe dinăuntru.

Da, și copiilor mei li s-au povestit niște enormități. Li s-a spus ce se spune în general: avem două serii de povești, unele care îți dictează ce să crezi și unele care arată ce lucuri cumplite pățesc cei care nu le cred. Povești argumentate cu alte povești. Niciodată cu fapte. Ar fi atât de simplu să li se arate niște fapte de milostenie făcute de biserică... dacă ar exista.

Li s-a spus că manualele de istorie și biologie, bunăoară, conțin niște erori. Și anume că nu acceptă faptul evident că lumea a fost creată. De Dumnezeu. Argumentul? Pentru domnul de religie nu are sens altă explicație. Ce Dumnezeu e asta? Aș putea fi cel mai fanatic ortodox, tot nu înțeleg ignoranța militantă, îndemnul la prostie, imbecilitatea manifestă. Nu pot înțelege genul acesta de argumentație.

Atâta timp cât ora de religie nu e gândită ca o educație în spiritul tradițiilor și valorilor creștine, românești în special și europene în general, observația mea este că mai mult rău face. În același timp, de ce majoritatea cunoscătorilor de tradiții și concepte religioase sunt atei? Pentru că aceștia pun mai mult preț pe faptul de a cunoaște decât pe faptul de a crede. Sudura dintre acestea, care ar trebui făcută în ora de religie, nu se realizează nici la nivel de intenție.

Și de ce am semnat cererile? Pentru că nu am avut alternativă. Ori semnezi cererea, ori copilul e lăsat de izbeliște în ora respectivă. Nu există alte discipline între opțiuni. Să fim sinceri: orice, dar absolut orice altă variantă ar fi fost preferabilă. Ce aș fi ales dintre religie și informatică/ o limbă străină/ șah/ istoria religiilor/ tâmplărie sau orice altceva?

Chiar și o oră de predare a Constituției României ar fi fost preferabilă. Constituția cel puțin te învață că oamenii din țara noastră trebuie respectați la fel, indiferent de opțiunile religioase, în vreme ce poruncile divine sunt foarte clare: cei care se închină la alți dumnezei vor fi pedepsiți „până la al treilea şi al patrulea neam”.