Protestul tăcut

Un gest creează o emoţie, care se amplifică până la nivelul unei concepţii, care schimbă lumea cu totul.

Când a câştigat "suta" la Olimpiada de la Beijing, Usain Bolt a avut un avans atât de mare încât şi-a permis să-şi manifeste bucuria înainte de a trece linia de sosire. A fost spectaculos finişul, dar s-a ales totuşi cu o mustrare de la preşedintele CIO, care i-a atras atenţia că gestul respectiv, pe lângă bucurie, mai poate însemna şi altceva...

Spiritul olimpic presupune că victoria trebuie să fie însoţită de respectul pentru învinşi. Important e să participi, zice dictonul. De asemenea, orice gest care depăşeşte ca semnificaţie cadrul sportului, este nerecomandat.

Altfel spus, politica Olimpiadei este de a nu permite niciun fel de politică. Imediat după Jocurile din China, Bolt a primit, de ziua lui de naştere, un cadou excepţional: unul dintre pantofii cu care Tommie Smith a alergat la Olimpiada din Mexic, în 1968.

1968 este anul în care a fost ucis Martin Luther King Jr., un moment de vârf al luptei negrilor pentru egalitatea în drepturi. De fapt, nu doar a negrilor. Erau momentele astrale ale luptei pentru drepturile omului, momentele de dinaintea festivalului de la Woodstock...

Tommie Smith a fost recordmanul probei de 200 de metri, primul atlet care a alergat distanţa sub 20 de secunde. În momentul în care i-a dăruit lui Bolt unul dintre pantofii lui de alergare, recordul lui era încă în vigoare şi a rămas aşa până în 2010, pentru un total de 44 de ani!

Atunci, în 1968, după ce a câştigat proba, la festivitatea de premiere, Tommie Smith, împreună cu John Carlos, colegul lui de lot medaliat cu bronz, au făcut gestul care le-a adus mai multă celebritate decât meritele sportive.

Numit "protestul tăcut", salutul "forţei negre", gestul americanilor a fost susţinut şi de Peter Norman, australianul de pe locul doi. Insigna din pieptul acestuia purta un mesaj în onoarea drepturilor omului.

Preşedintele CIO de la acea dată a condamnat politizarea, în acest mod, a Jocurilor Olimpice şi, ca urmare, cei doi atleţi au fost excluşi din lotul Statelor Unite şi daţi afară din satul olimpic.

Există însă mai multe moduri de a interpreta orice gest al oamenilor, cu atât mai mult unul cu un impact social atât de mare. După 40 de ani în care a lucrat ca antrenor şi profesor de sociologie, după ce meritele lui sportive au fost consfinţite prin numeroase distincţii, Tommie Smith a acceptat, în iulie 2008, alături de Carlos, Premiul Arthur Ashe pentru Curaj, în memoria remarcabilului lor protest tăcut.

Victoria propriu-zisă

Victoria ideii

Ideea devenită statuie

Tommie

Academia Olympia

Un tânăr român, care studia filozofia în Elveţia, simţea nevoia de a invăţa mai mult, în special în domeniul ştiinţelor naturii. Astfel, a răspuns unui anunţ publicat în ziarul "Berner Tagblatt" referitor la meditaţii particulare de fizică.

Cel care dăduse anunţul era, la rândul său, un tânăr care tocmai terminase facultatea, obţinuse un post la Biroul Elveţian de Brevete şi avea nevoie de bani până la preluarea slujbei. El i-a mărturisit românului nostru că, de fapt şi el ar fi dorit să urmeze filozofia, nu fizica, însă, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat (!!!), fusese nevoit să se înscrie la o facultate care să-l admită în aceste condiţii.

A reieşit destul de repede că studentul român nu avea efectiv ce să înveţe în plus de la neamţ. Cei doi s-au împrietenit însă repede şi au renunţat curând la orice discuţii mai mult sau mai puţin sterile despre formulele de fizică. La propunerea românului, au construit, formal, grupul care avea să se numească mai apoi Academia Olympia. Un alt coleg li s-a alăturat şi, rezervându-şi pentru întrunirile lor câteva ore pe săptămână, citeau texte fundamentale şi discutau pe marginea lor.

Se întâleau într-o cameră cu trei scaune, o măsuţă şi o scrumieră. Regula era aceea de a citi un fragment, un singur fragment important dintr-o carte importantă a unui autor important.

În următorii ani, au trecut prin studiul unor autori precum Ernst Mach, John Stuart Mill, David Hume, Poincare, Spinoza, Ampere, Avenarius, Helmoltz, dar i-au citit şi pe Sofocle, Racine, Dickens...

Discutau ore întregi după aceea, câteodată chiar despre o singură pagină lecturată sau poate doar despre o frază. Conceptul de cauzalitate al lui Hume le-a oferit mai multe săptămâni de discuţii. Dura puţin timp lectura, însă durau mult discuţiile asupra textului.

E incredibil ce inflorescenţă de gânduri se poate dezvolta din germenele unei idei bine formulate. Pornind de la o problemă mare, cristalizau în jurul ei atâta gândire pură, genuină, interesantă şi dezinteresată încât, la capătul discuţiei, acel mic text le prilejuia întâlnirea cu mai mult spirit, mai multă inteligenţă şi visare vie decât întâlneşti într-o întreagă facultate.

Această metodă de a învăţa, punând pe primul loc nu cunoştinţele, ci dorinţa de a cunoaşte, curiozitatea naturală, fusese specifică şcolilor din Antichitate. Ideea Academiei Olympia l-a reînviat pentru o scurtă vreme.

Nimeni n-a ajuns vreodată învăţat datorită şcolii, adevărata cunoaştere însemnând de fapt a da o nouă viaţă vechilor idei.

Pe lângă cunoaşterea brută, a memoriei, au existat mereu şi dorinţa de afla lucruri noi, şi pasiunea de a gândi, şi curiozitatea aceea anume care ne face oameni din animale.

Dar ce folos a adus Academia Olympia omenirii? Să dăm nişte nume.

Pe studentul român îl chema Maurice Solovine. Colegul lui se numea Conrad Habicht. Iar fizicianul-filosof al cărui anunţ a declanşat întreaga poveste avea să scrie, o jumătate de secol mai târziu, această scrisoare neexpediată:

Către nepieritoarea Academie Olympia!

     În scurta ta existenţă activă te-ai bucurat cu încântare copilrească de tot ceea ce era clar şi inteligent. Membrii tăi te-au creat pentru a se amuza pe seama surorilor tale mari şi îngâmfate. Am învăţat să apreciez din plin, printr-o observare minuţioaă, de-a lungul anilor, cât de mult acest demers şi-a atins ţinta. Toţi cei trei membri ne-am dovedit cel puţin durabilitatea. Chiar dacă acum suntem cam ramoliţi, mai străluceşte încă lumina ta senină şi dătătoare de viaţă pe cărarea însingurată a vieţii noastre; căci tu nu ai îmbătrânit odată cu noi şi nu te-ai sufocat ca o salată între buruieni.

     Îţi vom rămâne credincioşi până la ultima sforăială erudită!

Acum doar membru corespondent,

Albert Einstein,

Princeton, 03.04.1953

În căutarea sensului

Am fost mereu intrigat de lipsa de semnificaţie a vieţii mele, în înţeles colosal, grandios, strălucitor. Există o regulă a celor 24 de ani constatată de mine: până la această vârstă geniile şi oamenii cu realizări mari, în general, îşi definesc scopul şi fac primul pas spre legendă. Aşa e bunăoară cazul primei cărţi pentru scriitori sau primei afaceri pentru întreprinzători. Eu, nimic, rien, zero, nada.

Am mai fost, de asemenea, intrigat de lipsa unui anume talent sau înclinaţie care să-mi dea voie să visez la un scop mai înalt decât simplul trai cotidian. Mi-aş fi dorit să spun, cu emfază: "Doamne, m-ai pedepsit cu atâta geniu, de ce m-ai ridicat pe culmile sterpe ale iluminării, în loc să mă laşi să duc o viaţă simplă în văile înverzite ale prostiei?"

An după an, am făcut mereu constatarea amară că micile mele realizări abia dacă se califică la categoria tentativelor. Am făcut sport de performanţă, am reuşit să câştig câteva titluri de campion al ţării şi nişte alte zeci de medalii, naţionale şi balcanice. Am obţinut o oarecare celebritate în liceu, în urma unui reportaj despre mine la ştirile sportive TVR, dar nu am fost niciodată un mare sportiv, sau măcar un bun sportiv. Personal, nu m-am identificat nici măcar cu simpla calitate de sportiv. Am rămas însă cu o înţelegere bună a sportului şi a educaţiei fizice.

Am făcut filozofie şi am citit mult şi cu pasiune. Nu mi-am trecut niciodată vreun examen fără să fi studiat masiv şi intens. La sfârşitul unei discuţii de o oră despre cărţile lui Noica, profesorul Ion Ianoşi m-a lăudat: "Sunteţi mult peste nivelul colegilor dumneavoastră." Nu se referea la toţi colegii mei de grupă, am avut cel puţin un coleg mai bine pregătit decât mine, ci la studenţi în general. Era uimit de cât ştiam. Însă această apreciere, alături şi de altele, cel puţin la fel de măgulitoare, este tot ce am obţinut pe linie academică.

Nu am fost suficient de strălucit pentru a mă întreţine din burse şi am căutat practica. Am scris la ziare şi reviste câţiva ani, în care am trăit din colaborări. Am scris mult şi am lucrat alături de ziarişti buni. Am făcut analiză, am făcut reportaj, am făcut recenzii, am făcut interviu, am făcut corectură şi multă muncă de redacţie. Am scris şi versuri. Am fost băgat în seamă de Adrian Păunescu. Am dat mâna cu oameni ca Romulus Vulpescu, Mircea Micu sau Fănuş Neagu. Dar pe fruntea mea nu a scris niciodată "ziarist".

Am fost profesor de liceu. Într-un fel, am crezut că vocaţia mea academică e salvată în acest fel. Nu a fost cazul. Am predat logica şi psihologia, economia şi filozofia. Cu pasiune! Cu interes! Cu dragoste! Dar nu am putut trăi ca profesor de liceu. Nu am reuşit să mă acomodez cu sistemul, în care domneşte o incompetenţă agresivă. Orice tentativă de educaţie performantă e pedepsită exemplar de ierarhia retrogradă şi solemnă a cancelariilor şi inspectoratelor. În plus, nu am reuşit să înţeleg cum se poate trăi din acel salariu.

Am vrut bani. Deci, am făcut vânzări. Am aplicat astfel o sumedenie de abilităţi şi cunoştinţe, dar am învăţat meserie pe calea grea, cum se spune. Am făcut marketing de toate felurile, am făcut vânzări business to business, am făcut vânzări directe. Am vândut produse în care am crezut şi produse în care nu am crezut. Am alergat prin ţară, am făcut web-site-uri, am organizat standuri de expoziţie, am semnat contracte, am făcut sute de prezentări. Am petrecut alţi câţiva ani făcând bani din piatră seacă, învăţând şi perfecţionându-mă încontinuu, tratând vânzările nu doar ca pe o artă (ceea ce e spectaculos), ci şi ca pe o ştiinţă (ceea ce e greu). Din păcate, nu am reuşit să-i conving pe investitorii pentru care am lucrat că vânzările sunt un domeniu strategic, care trebuie tratat ca atare, iar nu ca pe un efort cantitativ.

Am simţit nevoia imperioasă de a merge mai departe şi de a studia managementul la nivel mare. Ceea ce am şi făcut. În Marea Britanie. De unde m-am întors MBA. M-am simţit atras în principal de provocările din sectorul public şi m-am specializat în administraţie. Am continuat să lucrez în administraţie.

În prezent, cred că în sectorul public se găsesc cele mai mari şi importante provocări care să îndeplinească totodată exigenţele de a fi strategice, de a solicita calităţi umane deosebite şi de a produce rezultate în folosul oamenilor. Mai cred, de asemenea, că pot face performanţă în orice domeniu de vânzări corporatiste care sunt dispuse către orientare strategică. Cred în egală măsură în creativitatea fulminantă şi în stricteţea logică. Cred în educaţie de calitate de-a lungul întregii vieţi şi cred în dezvoltare personală, fizică şi mentală. Cred în artă şi în cultură. Cred în economie performantă şi în bani. Dar nu cred că toate astea sunt suficiente pentru a contura un sens cuprinzător al vieţii.

În familie şi în copii am aflat un sens suficient. În realitate, sunt atât de recunoscător pentru darul de a avea copiii pe care-i am, încât pathosul căutării sensului s-a domolit sensibil. Şi totuşi...

Am aflat de la un autor, supravieţuitor al lagărelor naziste, că viaţa nu e datoare să ne ofere un sens, ci mai degrabă noi suntem chemaţi să dăm sens vieţii. Nimic nu are semnificaţie dacă nu i-o dăm noi. Şi aş vrea mult, mult de tot, să fac ce-mi place şi la ce sunt bun, că trece timpul! Aş vrea să reuşesc în cele din urmă să-i ajut şi să-i împuternicesc pe ceilalţi să dobândească abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru a se schimba şi a putea să realizeze în viaţă orice îşi doresc. Aceasta ar fi legenda mea personală. Se pare însă că legenda rămâne legendă în cele din urmă, iar noi ne alegem cu un destin, uneori mai norocos, alteori mai firesc...

Măreţia adevărată nu vine din vreo calitate de naştere. Ea constă în a face lucrurile obişnuite ca şi cum ar fi măreţe. Ea înseamnă să slujeşti viaţa, pură şi simplă. Pentru a trăi grandios e nevoie de o inimă bună, o minte stăruitoare şi un suflet creat din dragoste. Atât.

Scrisori în negativ

La 16 februarie 1883, Eminescu îi scrie Veronicăi o epistolă care începe aşa:

   "Doamna mea şi generoasă amică,
     Mai întâi implor iertarea Dvoastre pentru supărarea ce Vă cauzează şi V-a cauzat afacerea aceasta cam migăloasă, cu care m-a însărcinat amicul nostru, d. Costinescu. Îmi pare fără îndoială rău, că sunt silit de-a Vă cauza această serie de mici neplăceri şi dacă aş fi fost în stare a găsi un expedient mai simplu pentru achitarea îndatoririi contractate către amicul nostru comun, desigur aş fi încunjurat cu grijă orice ar fi fost în stare a Vă indispune."

Eminescu era bolnav şi acest domn Costescu îl împrumutse. Neavând cum să returneze datoria, apelase la Veronica Micle. Dacă acest lucru este doar trist, următoarele rânduri ale scrisorii au în ele ceva care sperie de-a dreptul, care pot cutremura chiar şi pe cunoscătorul superficial al poeziei lui Eminescu. Iată ce scrie şi cu ce ton:

     "Precum aţi binevoit a indica în rândul trecut, trimit astă dată suma de 50 l.n. nu prin mandat, ci închişi în această scrisoare, rugându-Vă din nou a ierta mica deranjare ce v-ar cauza-o remiterea a la destinaţie.
     Doresc din toată inima să vă ştiu sănătoasă şi fericită, precum eu nu sunt, şi sărutându-Vă mâinile rămân

cu supunere

al DVoastre servitor

M. Eminescu"

Chiar dacă nu am fi ştiut ce relaţie au avut ei, sau că Eminescu scria această scrisoare din spital, tot am fi avut motive de cutremurare, din pricina a două amănunte de limbaj, în care se întrezăreşte o imensă durere, prin comparaţie cu fericirea ce existase odată. Aflat pe culmea gloriei, în urma bătăliei de la Rovine, aşa cum e descrisă de Eminescu în "Scrisoarea III", unul dintre fiii domnitorului îi scria iubitei sale, de dincolo de Argeş, o scrisoare, o carte, cum se spunea atunci. Ne-o amintim cu toţii:

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos."

Ce nebunie a iubirii era aceea când el, în imaginaţie, îi trimitea Doamnei sale oastea cu flamurile şi coiful cu penele! Ce ironie a vieţii când acum îi trimite Doamnei lui 50 de lei. În poezie, viteazul prinţ îi cere iubitei ochii cu sprâncenele, iar în realitatea de la doar doi ani distanţă, poetul, servitor, îi ceruse bani. Atunci îi vorbea nu din gură, ci din carte, pe când acum îi returnează datoria nu prin mandat, ci prin scrisoare. Atunci îi mulţumea lui Dumnezeu că e sănătos, iar acum se mulţumeşte s-o ştie pe ea sănătoasă, căci el nu este. 

O scrisoare imaginară şi una reală învăluie parcă, de la plus la minus infinit, una dintre cele mai emoţionante poveşti de iubire pe care le ştim. Au încercat, au dorit, s-au zbătut, dar nimeni n-a ţinut cu ei. Nimeni nu i-a ajutat în vreun fel. Ca un ultim amănunt, textul scrisorii din 16 februarie este adnotat de Veronica Micle, cu cerneală violetă: "Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu".

La finalul unor vieţi în care chinul a depăşit cu mult dragostea, e posibil totuşi ca visul a ceea ce ar fi putut să fie, într-o lume normală, să fi izbândit asupra mizeriei şi bolii. Poate că amândoi au retrăit clipele cele mai fericite ale vieţii lor, clipele care le-au dat sens. Şi poate că, plecând din lumea asta, au avut grijă să-şi trimită cumva şi codrii, şi acele poiene, şi ochii cu sprâncenele, şi acel sărut de la final, ca o iscălitură imaginară pe ultima scrisoare dintre ei.